Ce este aforismul? – O floare în stare de grație.
Aleasă să conceapă Logosul și să-l nască.
Lucian Blaga nu are de la început opțiunea stilistică a aforismelor. Atunci când, în 1919, a debutat cu poezie în volumul Poemele luminii, el a adunat în placheta, cu titlu premonitoriu, Pietre pentru templul meu, meditații și reflecții preluate dintre cele publicate începând cu anul 1915. Până după sfârșitul războiului, Blaga și-a numit poemele de gândire Cugetări, Frânturi, Frângurele, Fragmente, Însemnări. Abia mai târziu ajunge la ideea de aforism, pe care o preia cu interes pentru a o duce mai departe, vorbind, în final operei sale, despre eresuri: „Aceste gânduri, observaţii, consideraţii, puneri la punct, precizări, rectificări, aforisme, maxime, destăinuiri, dacă ar vedea vreodată (prin imposibil) lumina tiparului, aş vrea să poarte un titlu legat de izvorul lor: Din duhul eresului“. În dicționare, eres are, ca sens, erezie, și pornind de aici cel de rătăcire, credință deșartă, superstiție, prejudecată. Fără să aibă, ca sens de bază, enigmă, mister sau ghicitoare, le implică totuși în felul cum Blaga înțelege aforismele.
În Daimonion, distinge poetic aforismele lui Goethe de cugetări, panseuri, meditații, reflecții: Un aforism trăieşte prin belşugul clar-obscur de gânduri pe care le implică fără de a le exprima. O cugetare care nu implică altele multe, neformulate, poate să fie haina de oţel a unei admirabile observaţii întâmplătoare, poate să fie un îndrăzneţ început de sistem sau să oglindească o constatare de natură mai mult sau mai puţin ştiinţifică, dar anevoie poate să alcătuiască un autentic aforism. Întocmai ca o poezie, cu farmecul alungat între rânduri, un aforism rezistă şi se recomandă mai mult prin ceea ce ascunde, decât prin ceea ce spune de-a dreptul. Aforismul e ca un salt intelectual cu o curbă numai parţial vizibilă. Restul traiectoriei trebuie ghicit. Aforismul e linia scurtă a stelei căzătoare, care, după drumurile cosmice străbătute fără de lumină, s-aprinde în clipa când încetează de a fi. Din palpitanta dungă cerească, din incandescenţa de-o clipă a stelei ghiceşti anume obârşii întunecate, anume direcţii problematice. Libertatea de a ghici şi de a întregi drumuri, ce se pierd în adâncimi de lume – e plăcerea incomparabilă a privitorului.
Tot în acei ani Blaga face și o altă comparație, între proverb și aforism. Proverbul și aforismul sunt forme înrudite, dar nu identice. Proverbul exprimă înțelepciunea omului pățit, a celui care a suferit și a trăit direct lumea, „înțelepciunea unui bătrân”, pe când aforismul n-are vârstă, fiind mai liber, mai abstract, mai individual și mai apropiat de reflecția metafizică. Prin aforisme, Lucian Blaga nădăjduia ca măcar literatura gnomică de la noi, admirabil ilustrată de proverbe, să facă saltul spre monumentalitatea culturii majore.
Interesul său pentru aforisme va deveni tot mai accentuat, alăturând distincției inițiale între cugetare și aforism, o serie de considerente: Când formulezi un aforism, trebuie să-l aduci în situația de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic încheiat, ca Biblia. Pentru că un aforism e un simplu grăunte de metal nobil, dar are greutatea unei lumi. Dar aforismul are aer de evidență numai când exprimă o ipoteză a inimii. Literatura aforistică e sarea gândirii, pe când un aforism prost e ca o scoică în care marea nu răsună.
În aforisme, el se simte eliberat de constrângerile și limitările teoretice: El poate să se opună unui sistem sau chiar să îi țină locul, condensând într-o formă scurtă o mare densitate de sens. În aforistică e justificată atitudinea lui Pico de la Mirandola: numai în acest domeniu este cazul să se vorbească despre tot ce se poate ști și despre alte câteva lucruri în plus. Dar Blaga postulează și o regulă de dialog onest cu aforismele, care nu pot fi combătute decât de alte aforisme: Reguli de luptă – e necavaleresc să combați un aforism altfel decât tot printr-un aforism. Această autonomie expresivă a aforismului îi acordă un fel de privilegiu discursiv de gen.
Placheta, Pietre pentru templul meu, cu care Blaga debutează în genul scurt al meditațiilor cugetărilor, observațiilor și reflecțiilor, ilustrează deplasarea modernă de la aforism spre eseu și, așa cum o spune chiar Blaga, acestea „cuprind fără îndoială o seamă de prefigurări ale concepției sistematice de mai târziu”. Micile eseuri care apar în plachetă sunt niște meditații mai ample, care arată felul cum se transformă un aforism într-un eseu, crescând din insistența sa asupra propriei substanțe. În formele fragmentare de gândire și expresie se vede anticiparea temelor și ideilor din construcțiile filosofice de mai târziu.
Dar aforismul anticipează la Blaga și unele poeme, ceea ce e mai puțin obișnuit. Pentru că, sigur, cugetarea Priviți linia neînduplecată, dar ca un cântec, a Cariatidelor ce poartă pe creștet un templu... – din aceeași perioadă cu poezia Cariatide își va fi avut influența sau chiar contagiunea ei. Sau ca în romanul Ana Karenina al lui Tolstoi, poezia Începuturi debutează cu un aforism: Când fiecare celulă de sânge din noi devine o inimă, atuncea suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne-ncearcă-n asemenea chip, pe care îl frazează în versuri pentru a continua: Sângele meu e o mare fără pământ./ Eu fără-nfățișare/ – tu arătare, deasupra./ Purtată ești tu peste-ntinderi/ ca duhul cel singur/ deasupra întâilor ape. Tot ca un vers sună și: Când au căzut din ceruri pe pământ, îngerii pe aici s-au prefăcut în mori de vânt, dublat de versurile din poezia Don Quijote…
Într-un fel de joc de-a ghicitul (întrebare și răspuns) – practicat la începuturile civilizației grecești, ceea ce face și din ghicitoare o formă de aforism -, procedeu mult uzitat pentru fragmentele sale de gândire poetică din perioada începuturilor, Blaga enunță: Despre istorie și își face ecou: În Hades continuă a exista subt o formă oarecare tot ce a fost și astăzi nu mai este. Nu cumva Istoria, având ca obiect trecutul, este o știință despre Hades? În poezia care are ca titlu primul vers: În noapte undeva mai e/ tot ce-a fost şi nu mai e,/ ce s-a mutat, ce s-a pierdut/ din timpul viu în timpul mut./ În Hades e – tot ce-a trecut/ Din aheronticul ținut/ vin toate amintirile. În Hades e – tot ce-a trecut/ prierii şi iubirile se simte consonanța dar și diferența între aforism și poem, care trebuie că își are semnificației ei.
Tot într-o astfel de rezonanță ar putea fi aforismul Cele șapte minuni ale lumii sunt cele șapte culori, cu poezia Culorile. În schimb aforismul Frumusețea – O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis se regăsește îndeajuns în Catrenele fetei frumoase. Iar aforismul Cel mai mare dar pe care Spiritul l-a adus Pământului este de a fi convertit sensul suferinței: din negativ, acesta a devenit pozitiv, primește o dezvoltare plină de nuanțe în Lauda suferinţei. La fel e cu mărturisirea, care poate părea etică, dar e de stilistică existențială: De un lucru mi-e frică mai tare decât de orice: să nu mă comport, fără știință, lamentabil în ceasul morții, transformată complex în poemul Cuvinte către patru prieteni. Iar scurtul aforism Copilăria este inima tuturor vârstelor își are echivalentul în somptuosul poem Cuvinte către fata necunoscută din poartă și e greu de spus, ca și în alte astfel de rezonanțe, dacă aforismul a născut poemul sau e invers…
În aforismele lui Blaga, metafora e frecventă: Umbra e o reverență pe care lumina o face întunericului, sau Metafizica e geometria proiectivă a spațiului spiritual, sau Picurul de rouă împrospătează agreabil o floare, dar nu o fecundează. Metafora e cea care aduce un sens nou: „umbra” e „reverență”, metafizica e „geometrie proiectivă a spațiului spiritual”, „roua” și „floarea” din imaginarul poetic clasic ne arată că există lucruri care ating doar suprafața, fără a rodi lăuntric. În toate aceste aforisme, imaginea poetică face posibilă ideea. Dacă pentru Blaga „Eseistul” este romancierul unei idei, aforistul ar trebui să fie poetul ei!
Întreaga operă a lui Blaga, poetică sau filosofică, stă sub semnul metaforei nu doar ca o figură a limbajului, ci ca forma originară a poeziei și filosofiei. În poezie, ea face sensibil misterul; în filosofie, îl explorează conceptual. E ceea ce a dus la vechea și nefericita formulă cum că Blaga ar fi poetul filosof, respectiv filosoful poet. Lămurirea relației dintre metaforă și aforism ar putea descâlci această formulă…
Metafora este o figură de limbaj care lucrează mai ales prin tensiunea dintre cuvinte. Când întâlnim o metaforă, suntem invitați să vedem un lucru prin altul. Pe când aforismul e o figură de gândire, care are ca unitate minimă enunțul în întregul său. El este, de regulă, o propoziție sau un fragment cu autonomie. Nu cuvântul izolat e decisiv, ci întregul raport predicativ devine revelator. În „Umbra e o reverență…”, forța stă în tensiunea introdusă între ideile umbrei și luminii din enunț, care produce o iradiere de sens. Cum figurile de limbaj deplasează semnificațiile, tot așa figurile de gândire, aforismele, deplasează sensul.
Aforismul nu depinde neapărat de metaforă. El poate conține paradoxuri, antiteze, ironii, pentru că esența lui nu stă într-un anumit procedeu de limbaj, ci în capacitatea de a condensa o intuiție, o judecată, o tensiune reflexivă într-o formulă scurtă, memorabilă, autosuficientă. Aforismul nu este în primul rând o figură a limbajului, ci o formă scurtă de configurare a gândirii. El produce o formă de înțelegere concentrată, diferită și neașteptată. Metafora produce expansiune semantică: din ciocnirea semnificațiilor cuvintelor se pot naște conotații multiple. Aforismul, în schimb, comprimă. El adună experiență, reflecție și adesea contradicție într-o formulă scurtă. Aforismul este o unitate minimă, în care un conținut reflexiv este adus la maximă densitate expresivă. El poate folosi metafora ca instrument și multe aforisme celebre sunt puternice tocmai fiindcă includ metafore. Metafora poate fi mecanismul intern al unui aforism, pe când aforismul este forma compozițională și intelectuală care organizează acel mecanism.
La Blaga aforismul este, adesea, o figură poetică ce e făcută să funcționeze simultan ca figură de gândire. S-ar putea construi o tipologie a aforismului după operația dominantă de gândire pe care o încorporeaz: paradox, analogie, definiție, interogație ș.a. -, după forma discursivă – sentință, maximă, fragment, gnomă ș.a. -, sau după regimul de adevăr: sapiențial, sceptic, moral, existențial, poetic, ontologic.
Apropiate de metafore, foarte multe dintre aforismele lui Blaga au caracter analogic, aducând o nouă posibilitate de înțelegere. El pornește de la o intuiție revelatoare care își găsește formă prin corespondențe și transferuri de sens: Sunt oameni care pot să fiarbă, fără a avea în același timp și căldură: ca apa în vid. De altfel, multe dintre aforismele sale au structură implicit analogică: un lucru este luminat prin altul, o dimensiune a existenței apare reflectată într-o imagine, într-un simbol: Unele spirite foarte adânci sunt în același timp atât de clare, încât apar, ca fundul unui râu limpede, mai puțin adânci decât sunt. La el, analogia înseamnă adesea a pune în rezonanță, a apropia, a face să transpară o structură prin alta.
Densitatea unei teze filosofice are adesea, la Blaga, frumusețea unei imagini lirice. Pentru că la el ideea nu e separată de expresie, gândirea se naște deja într-un limbaj care îi constituie chiar modul de apariție: Soarele nu-și ascunde petele cu minciuni, ci cu un prisos de lumină. Din această perspectivă, aforismul blagian poate fi pe drept cuvânt numit micro-poem filosofic: el concentrează în câteva rânduri o viziune, o intuiție și o muzicalitate interioară a ideii.
Cum întreaga filosofie blagiană are ca program adâncirea misterului, nu epuizare a lui – Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare – multe formulări au un caracterul oracular. Ele spun mai mult decât explicitează și lasă în umbră o parte din ceea ce sugerează. Dacă realul e misterios, atunci adevărul nu este doar găsit, ci aproape creat: Sunt adevăruri așa de puțin bătătoare la ochi, încât descoperirea lor e aproape o creație. Aforismul devine, astfel, forma ideală a unei gândiri care vrea să atingă adevărul fără a-i distruge aura. El nu elimină misterul, ci îl păstrează activ în chiar actul formulării.
La Noica, chiar dacă aforistică, definiția caută delimitare conceptuală. La Blaga, definiția aforistică are mai degrabă funcție de focalizare revelatoare. Ea fixează ceva numai pentru a-i amplifica aura. Chiar și atunci când capătă un aspect definitoriu, aforismul lui Blaga nu se transformă într-o definiție scolastică. El rămâne vizionar, fixează o esență într-un mod care îi sporește iradierea. În multe dintre enunțurile lui Blaga rigoarea formulei este corectată de libertatea imaginii. Ele par să traseze un contur conceptual, dar conturul este viu, vibrant, nu îngrădește obiectul, ci îl face să apară cu și mai mare intensitate, cum este în frecvent citatul aforism: Filosofia este ‘bemolul’ spiritului: ea adâncește cu o jumătate de ton toate tonurile spiritului. Un enunț metaforic-definitoriu ce nu închide conceptul, ci îl focalizează poetic.
Aforistica blagiană este analogică prin construcție, poetică prin expresie, oraculară prin efect, dar ontologică prin miză. Diferența față de aforistica lui Noica este una dintre stilul logic-conceptual față de cel poetic. De aceea, datorită comunei înscrieri pe dimensiunea poetico-lirică, Blaga poate apărea uneori apropiat de Cioran. Există la Blaga aforisme care par că îl anticipă pe Cioran: Ținem la viață ca la o femeie iubită – pe zi ce merge, îi descoperim tot mai multe scăderi și totuși nu ne putem despărți de ea; sau: Poți iubi așa de mult viața încât să-ți devină insuportabilă; sau: Sunt adevăruri, pe care e cu neputință să le înțelegi corect, dacă înainte de aceea n›ai trecut prin anumite rătăciri!; sau: Nu numai o durere îți poate turbura o fericire, ci și altă fericire. Un alt aforism ne amintește de moraliștii francezi și, prin ei, de Cioran: Observă-te numai bine: este un caz când lașitatea ti-o interpretezi ca tărie de caracter; când te reține dela o faptă rea. Și încă unul: Poți dori ceva așa de chinuitor și de tare, încât împlinindu-ți-se nici nu te mai bucuri: – te-a costat prea mult suflet… Există și un motiv puternic pentru care Blaga se poate afla într-o astfel de proximitate: Marele Anonim are față de noi o tactică, dar nu o morală…
Dacă la Noica e prezentă definiția speculativă și răsturnarea conceptuală de domeniul logicului, la Cioran, în schimb, domină mai des paradoxul, antiteza, auto-subminarea, verdictul sceptic, ceea ce poate fi liric, fără a fi însă poetic. Aforismul lui Blaga poate fi înțeles ca o figură de gândire poetică, aforismul lui Cioran apare, în schimb, ca o figură de gândire critică, negativă și autodestructivă, care trăiește din răsturnare, din contradicție insuportabilă, din verdictul care se întoarce împotriva celui care îl rostește și împotriva oricărei speranțe.
Între cei doi nu există doar o diferență de ton, ci una de structură interioară a reflecției ce provine din miza ontologică diferită. Amândoi cultivă forma scurtă, amândoi preferă concentrarea în locul desfășurării sistematice, amândoi știu că adevărurile cele mai puternice nu se lasă întotdeauna exprimate în arhitecturi discursive ample. Și totuși, aforismul lor nu servește aceeași viziune asupra lumii. La Blaga, el deschide misterul; la Cioran, îl transformă în abis. La Blaga, el intensifică participarea la lume; la Cioran, el notează ruptura, insuportabilul, imposibilitatea împăcării. La Blaga, formula scurtă e revelatoare; la Cioran, ea e adesea explozivă.
Aceeași deosebire ontologică se vede și în raportul fiecăruia cu adevărul. Blaga scrie în orizontul unei metafizici a misterului fecund. Pentru el, limita cunoașterii nu este un eșec, ci chiar condiția unei relații creatoare cu lumea. Imposibilitatea omului de a epuiza absolutul îi deschide acestuia destinul creator: Omul trebuie să fie creator, de aceea să renunțe cu bucurie la cunoașterea absolutului. Mai ales creația răscumpără toate suferințele! Aforismul blagian păstrează o încredere de fond în capacitatea spiritului de a presimți sensul, de a-l înconjura, de a-l adânci poetic și ontologic printr-o formă de acces indirectă, reverențioasă, creatoare.
Pe când aforismul cioranian nu este făcut să păstreze misterul, ci să atace iluziile, să dezvăluie precaritatea, golul, inutilitatea, iar excesul de luciditate consumă viața în loc s-o lumineze. El nu se așază într-o vecinătate fertilă cu necunoscutul, ci într-o intimitate sfâșietoare cu neantul, cu inutilitatea, cu imposibilitatea de a locui liniștit vreo certitudine. Dacă Blaga scrie din tensiunea dintre cunoaștere și mister, Cioran scrie din tensiunea dintre luciditate și imposibilitatea de a trăi sub povara ei.
În fond, Blaga caută în aforism o formulă a intensității contemplative, pe când Cioran caută o formulă a intensității critice. Primul vrea să surprindă adâncimea lumii fără a-i distruge aura; celălalt vrea să distrugă vălurile sub care viața își ascunde inconsistența. La Blaga, scurtimea servește densității revelatoare; la Cioran, scurtimea servește fulgerului demistificator. De aici impresia că aforismul blagian respiră încă într-un cosmos, chiar dacă un cosmos misterios și limitat, în timp ce aforismul cioranian trăiește mai curând într-un univers deja fracturat, post-metafizic, în care adevărul nu mai salvează nimic, ci doar intensifică rana conștiinței.
Aceasta explică și diferența de tonalitate dintre cei doi. Blaga, chiar atunci când este grav, melancolic sau tensionat metafizic, păstrează o anumită seninătate a adâncimii: Există un mod de umor superior, ce apără pe om și de sumeție, și de falsă smerenie, sau un râs înalt al spiritului care descrețește frunțile sfinților. Fără acest râs sfinții sunt mai serioși ca animalele. El nu se grăbește să anuleze sensul; dimpotrivă, îl caută în forme indirecte, fragile, simbolice, acceptând că adevărul nu poate fi obținut frontal. Există la el o solemnitate calmă, o discreție aproape ritualică a formulării, un refuz al agresivității nihiliste. Cioran, în schimb, scrie adesea cu febră, cu sarcasm, cu voluptatea negativului. Chiar eleganța lui stilistică are ceva tăios, nervos, aproape toxic în strălucirea ei. Aforismul lui nu mângâie misterul, ci sfâșie aparențele; nu reverberează, ci lovește.
Și la unul, și la celălalt, forma scurtă este legată de ideea că gândirea adevărată nu coincide întotdeauna cu demonstrația și cu teoria sistematică. Numai că, la Blaga, această convingere conduce spre un mod poetic-ontologic de a formula – Această construire din internul nostru a lumii e condiționată cu desăvârşire de alt mod de a cunoaşte, de a creià, de a rezolvà întrebările ultime mari şi arzătoare, decât cel metodic şi sistematic –, pe când la Cioran conduce spre un mod sceptic-tragic. Blaga păstrează în forma scurtă de gândire și expresie un rest de încredere în rostul creației și în fecunditatea limitei; Cioran radicalizează experiența imposibilității până la a transforma aforismul într-o liturghie a dezvrăjirii.
Se poate spune, astfel, că cei doi, poate că cei mai importanți autori români de aforisme, ocupă doi versanți, două capete opuse ale axei poetico-lirice a genului. Blaga reprezintă versantul vizionar al aforismului, în care concizia devine mijloc al revelației poetice și ontologice. Cioran reprezintă versantul negativ liric, în care concizia devine mijloc al negației lucide și al intensității sceptice. Unul lucrează cu misterul ca adâncime; celălalt lucrează cu neantul ca experiență-limită. Unul poetizează cunoașterea, căutând sensul fără a distruge umbra care îl înconjoară; celălalt caută adevărul chiar cu prețul devastării sensului. Unul deschide lumea înspre un plus de semnificație; celălalt o goleşte până la vertij. Diferența dintre cei doi revine opțiunii ontologice diferite și dovedește astfel că aforismul este, la urma urmei, o figură de gândire.