La o analiză succintă și o numărătoare fatalmente incompletă, constatăm că Bucureștiul are aproximativ 150 de galerii de artă (cu muzeele incluse). Spre comparație, în Berlin am aflat că sunt 40.000 de galerii de artă, exact câte restaurante mi s-a spus că există în Manhattan și, iarăși, tot 40.000, dar de astă dată, de castele, se găsesc pe întinsul întregii Franțe… Scuzați jocul cu comparațiile, însă coincidențele mi-au părut delicioase!
Sigur, viața unei galerii de artă este suspendată între o posibilă solidă notorietate și un provizorat neiertător. De fapt, și aici acționează legile pieței. Or, piața de artă de la noi este foarte volatilă și imposibil de cuantificat pe o perioadă de timp mai lungă de câțiva ani. Cauzele sau criteriile după care o galerie de artă are succes sau nu – reprezintă o problemă de mare interes, în care, însă, nu avem competența a ne implica. Noi, adică cronicart-ul, rămânem la surpriza, realmente plăcută câteodată, pe care ne-o oferă, absolut întâmplător, o galerie de artă.
În această cronică, vom aplica regula celor trei unități, teoretizată de Nicolas Boileau, în Arta poetică și aplicată neabătut în teatrul clasic al secolelor XVII și XVIII. Așadar :
1) Unitatea de loc – Acțiunea se petrece într-un singur spațiu fizic, spre a menține veridicitatea.
Locul se numește 1001 ARTE și se află într-o singură încăpere, cu o dependință în rol de birou, din imobilul de la nr. 5 din strada Piața Amzei. Casa, cu două corpuri, unul în față, cu elemente arhitecturale de Art Nouveau și două scări de acces, stânga/ dreapta și altul, în fundul curții, cu locuințe parter și etaj, ce trebuie să fi fost destinate personalului, a aparținut lui Constantin Vișoianu, fost ministru de externe în guvernele Sănătescu și Rădescu, una dintre cele mai prestigioase personalități cunoscute în lume și, apoi, o voce marcantă și respectată a exilului românesc. În anii 20-30, a fost multă vreme secretarul personal al lui Nicolae Titulescu, apoi, expert la Legația de la Geneva și reprezentantul României la Liga Națiunilor. A părăsit țara clandestin, în 1946, împreună cu Grigore Niculescu-Buzești, fiind condamnat în contumacie la 15 ani de muncă forţată, casa fiindu-i confiscată. După plecarea din ţară, se va stabili în Statele Unite, la New York, unde, de altfel, va şi muri, la o vârstă aproape centenară, în 1994.
2) Unitatea de timp – Acțiunea trebuie să se petreacă într-o singură zi.
Vizita a avut loc în seara unei zile de marți, din primăvara acestui an și a durat 2 ore.
3) Unitatea de acțiune – Intriga trebuie să fie concentrată, fără episoade secundare ce ar putea distrage atenția de la conflictul principal.
Conflictul principal este provocat de un fenomen numit anamorfoză. Anamorfoza este o proiecție sau perspectivă distorsionată ori deformată (de exemplu într-o imagine), a cărei reconstituire se poate face cu ajutorul unor ustensile speciale (de exemplu, oglindă curbată) sau privind dintr-un anumit punct. Un exemplu este pictura Ambasadorii, a lui Hans Holbein cel Tânăr, în care este prezent un craniu anamorfozat.
Stând cu ochii, ca pe „un fir roșu”, pe conflictul principal, observăm că el este anunțat, first of all, de titlul expoziției: Solzi, pene și alte meditații și continuat după aceea de lucrările celor doi tineri artiști, Florin Zhu (sculptură în metal) și Radu Carp (pictură). Această reușită simbioză semantico-vizuală are ca rezultat acolo, în cămăruța aceea, senzația unei ambuscade de bizar, aproape terifiant. Determinat, pe de o parte, de pictura ce a provocat impresia de thriller hipercolorat (parcă BD ar fi fost luat în derâdere!), într-o explozie orgiastică de roșu și galben, insinuând o combustie devastatoare. Iar, pe de alta, de imaginarul incomod și, de aceea, anxios al sculpturilor reunite într-un fel de bestiar romantic, modelat cu o nonșalanță cvasi-senzitivă, ce a fost provocată, firește, de răceala metalului.
Ceea ce am văzut în acel spațiu, aș zice intimist, al artei a fost ca un ospăț al privirii. Cu multe merinde și feluri, la fel ca la orice banchet, fie el și virtual.
Un banchet vizual complex, stârnind privirea pe două dimensiuni: una, a bidimensionalității, o pictură provocatoare, printr-un soi de onirism zăgăzuit de două culori (galben și roșu), cealaltă a unui straniu polimorfism cu nu puține subterfugii semantico-aluzive.
Imaginarul lui Radu Carp se centrează pe o singură decriptare: aceea a unui fel de demonizare a citadinului. Orașul e văzut sub forma unui dragon îngrozitor cu multe capete, cu solzi și pene, cumplit de respingător, ce scoate foc pe nări și oripilează, dar și înfricoșează, prin mesajul său apocaliptic. E aici ascunsă un pic de teză, un fel de pattern subliminal, ceva neclar și volatil, un semantem de adâncime care se zbate între, pe de o parte, aluziv (trimiterea, săgeata, direcția, ținta ar fi suficient de clară), iar, pe de alta, eluziv (adică un sens greu de prins, de definit, ce scapă primului nivel de supoziție). Dacă n-aș recurge la pilda biblică a Sodomei și Gomorei (paranteză: am aflat un lucru absolut amuzant, că în campionatul de fotbal din Africa de Sud există o echipă care se numește Gomora United F.C.!!!… nu mai insistăm în conjecturi legate de această nostimadă serioasă, deci, ne întoarcem!), așadar, revenind la lucruri serioase, m-aș încumeta să cred, recurgând la o terminologie obsoletă, că avem aici un caz de mesaj de un „sămănătorism” modern, firește, despuindu-l de contextul istoric, adică renunțând la antiteza sat-oraș (aici chiar nu e cazul!), dar rămânând numai la statutul malefic, demonic și distructiv al orașului modern. Al Orașului simbolic. Adică acela care distruge fibra omenească, aneantizează bunăstarea și demnitatea omului, încrederea în rațiune și dreptate și sacrifică umanul pe altarul viciului și al desfrânării. Interesant este – și aici cred că se află nodul aluziv, expresiv, nuanțat, pitoresc și, în cele din urmă, plastic și inexplicit – că imaginarul lui Radu Carp comite un act de o înspăimântătoare derelicțiune, provoacă personajului uman o paroxistică stare de însingurare și de neputință, în fața unui destin amenințător și implacabil, care este Orașul, Cetatea. Induce omului sentimentul „aruncării” lui în neant: îl sechestrează în trupul diform al fiarei. Fiindcă, printr-un soi de transparență cinică, autorul ne pune în fața faptului de a descoperi în burdihanul monstrului, zeci, sute de chipuri umane. Având întipărite expresia disperării. Chipurile lor sunt imaginea generică, emblema, arhetipul vizual al spaimei în fața corupției. Orașul, monstrul hidos care corupe Omul, forța devastatoare ce distruge fibra omenească autentică, cu întreg conținutul ei: sensibilitatea, frumusețea, binele, credința, speranța.
Dacă nu cumva, însă, Radu Carp doar ne-a indus starea de anxietate maximă, privind acest dragon, această pocitanie, această bestie, doar pentru a ne încerca, adică spre a ne supune unui test. Unei simulări. Nu suntem departe cu ipoteza noastră privind drama reală a acestei țări: și anume, că nu e-n stare să reveleze adevărul, autenticul, esența. Nu! Ci doar caricaturizează, simulează. Se preface. Se fățărnicește. Se marghiolește, cum se zice mai popular. Un popor care simulează că trăiește, simulează că respiră, simulează că se bucură, simulează că iubește, simulează că se prăsește, simulează că muncește, simulează eroismul, simulează credința… Iar lucrările lui Radu Carp să fie, de fapt, strădania uriașă nu de a închipui o nouă realitate, ci marca indelebilă a dării în vileag a acestui furt de aparență? Bref! S-ar putea ca acest tânăr artist să zugrăvească, în galeria aceea mică, marea frescă a demistificării. Ca un basm adevărat, terifiant.
La rândul său, Florin Zhu, absolvent al maestrului Aurel Vlad în sculptură și modelaj în metal, are același avantaj: lucrările lui intră în zona aceluiași fel de sincretism nu doar estetic, ci și moral. Un fel de sacralizare de întreținere. De aceea, expoziția acestui binom Carp-Zhu pare a fi nu doar o probă de originalitate, dar și simbioza a două onestități. Chiar inflexibile.
Revenind, lucrările lui Florin au o binecuvântată aură de bunăstare de spirit, un fel de cumsecădenie, de înțelegere superioară a rânduielii necesare, altminteri, destul de rar întâlnită la oamenii tineri, mai ales artiști, unii foarte grăbiți să atingă notorietatea, din păcate, de cele mai multe ori volatilă. Toate aceste calități îl individualizează strașnic pe Florin Zhu. Îl scot din grup.
Apoi – iar asta trebuie s-o mărturisim, pentru că e un detaliu, dacă nu preeminent, atunci de mare importanță – Florin este, biologic vorbind, o mixtură „adeneică”, fiind născut dintr-o mamă româncă și un tată asiat. Un metisaj care poate fi și o calitate, dar poate provoca și complexe. Astfel că el poartă în adâncul nucleului ființei sale toate trăsăturile unui caracter balcanic (mobil, dar fără să fie alandala!), inervat însă de o rețea complexă de natură eminamente morală, etică (paradoxal, dar așa e, termenul este corect: etică!) Acest compus bimolecular, zămislit de mâna hazardului, l-a trimis mai târziu pe artistul Florin Zhu la marginea visului, stăpân peste o minunată rezervație de fantasme și prăpădind ici-colo realul.
Trei sunt, în opinia mea, temele pe care le cercetează estetic (și etic, în același timp!) Florin Zhu în această uimitoare expoziție. Prima ar fi exprimarea esențializată a faimoasei și frecventei întrebări: Cine sunt eu? Printr-o extraordinar de sugestivă lucrare: o bucată grea de metal brut aparent ruginit, curbată și zimțată pe interior, așezată într-un echilibru instabil pe un piedestal metalic. Până aici, nimic deosebit. Dar, dacă ne apropiem, descoperim, ieșind exact din mijlocul concav al bucății de fier, adevărata semnificație a lucrării. Nodul semantic exploziv. Într-un fel de cuib de lumină (descoperim că e, de fapt, o fâșie de tablă albă în care sunt tăiate într-o succesiune continuă siluete omenești) se află într-un fel de vicleană suspendare un glob cât o minge de tenis, din bronz perfect șlefuit, ca o bilă strălucitoare, ce contrastează cu întreaga strădanie scenografică. Abia aici am ajuns, în fine, la complicitatea cu autorul: acum ne dăm seama că, prin această operație chirurgicală în burta biografică a ființei sale, el și-a găsit de fapt acolo, ascunsă în adâncul rece al fierului ruginit de timp, celula fundamentală. Pattern-ul. Punctul matricial. Gametele princeps, ca o boabă de lumină galbenă, flacăra sugerând aurul, acela din care el se va ivi copilul minții. Oul primordial.
A doua temă este cea a căderii. Sunt câteva lucrări, în care siluete omenești, tăiate în tablă, lipite una de cealaltă, ca și cum s-ar ține de mână (într-un fel ce amintește de Parabola orbilor!) par că alunecă, în jos, într-o irepresibilă prăbușire. Cine știe, poate că sunt chiar îngerii căzuți, acele entități spirituale biblice, conduse de Lucifer/ Satana, care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu din mândrie, fiind apoi alungați din cer. Aluzia păcatului este însă verosimilă.
Sărbătoarea lui Zhu se încheie cu capul de bărbat. Un portret tridimensional făcut parcă din zdrențe de metal, ca într-un fel de nebunie a diformului, din care abia dacă se poate aduna, recompune chipul unui bărbat. Doar ochii (așezați undeva, în josul constructului humanoid!) vin să clarifice deliberata confuzie plastică. Ochii, ca un memento, ochii (elementul mongoloid indiscutabil din morfologia chipului autorului însuși!), ca o metonimie rasială a contopirii. Capul de bărbat poate fi și portretul generic al Tatălui tutelar, căutat printre straturile generative ale unui Orient îndepărtat. Iar îngerii l-au ales pe Florin tocmai pentru că în el există puterea de a porni ceea ce universul aștepta de mult să se nască.
Somme toute, se poate spune că expoziția Solzi, pene și alte meditații de la 1001 ARTE a fost un experiment anamorfotic reușit.