Patrel Berceanu, un poet cu o satisfacție vizibilă din capul locului a sfidării convențiilor printr-un comportament lejer, voit provocator, ca și cum ar fi intrat la o reuniune simandicoasă cu blugi, adidași și cu cămașa descheiată. O asemenea familiaritate părea consonantă cu pregătirea sa și cu activitatea teatrologică pe care a desfășurat-o, imprimându-i tentația unei eliberări a factorilor existențiali spre a-i putea întrupa în manifestarea scenică. Un neastâmpăr, o febrilitate, o permanentă apetență comunicativă l-au specificat mereu. Chiar înfățișarea sa de adolescență prelungită apărea în conformitate cu stilul „haios” pe care i-l remarcau criticii. Poemele sale tinerești într-un anume grad până la final par a scoate mereu în evidență un fenomen caracteristic: abordarea ludică a concretului printr-un „realism” întors pe verso precum un temei al unei introspecții particulare. În locul monotoniei, plictisului, dezgustului unor destui confrați, o triumfală recunoaștere a unei vitalități permanente. O euforie a materiei coincidente cu cea a ființei: „Mi-e dor de lucrurile-n care/ timpul își varsă cu blândețe/ nu sucul aspru al părelniciei/ ci mierea de șofran a nemuririi/ mi-e dor de cele-nalte/ de orizontul sprijinit în mare/ de steaua țintuită-n crugul nopții/ mi-e dor de cele liniștite și-n mirare// Cum sâmburelui dor îi este/ de fructul dulce care-l ocrotește” (Precum un sâmbure în fruct). De unde poate urma o dialectică a raportului esențial dintre materie și recepția acesteia, până la izbânda unei metamorfozări ce se declară totuși dificilă: „nu-i ușor să simți ș-apoi să-ntruchipezi/ contrastul dintre negru și negru/ și asta fără să clintești din locu-i adevărul// sic crescit melancolia desigur// dar unul mai tânăr se va-nvăța/ dintre noi, cântând frăția gingașelor lucruri/ din cele ce ne spun că-n suflet/ e noima luminii/ mărinimia deci și bunătatea/ și dragostea de viață// căci puritatea după-atâta-ncrâncenare/ abia așteaptă să ne intre-n casă.” (Generației mele). O sumă de versuri tatonează sensul simbolic al unor obiecte sugerând efecte concluzive. Măsurându-se cu sine, materia măsoară ființa: „ș-apoi recunoaște că mărimea bolovanului/ este pe mărimea cauzei/ nu prea mare pentru a nu-l/ putea ridica/ dar nici prea mic pentru a ți se sugera/ penibilul praștiei.” (Sisif. File din jurnal). Fețele naturii devin tentante prin afectul primar pe care-l conțin, prin ingenuitatea lor exemplară pentru cei în măsură a o sesiza: „toate se-mpletesc sub un singur cer/ (atunci de când suntem împreună?)// altminteri un singur măr e/ plin de anotimpuri// știu că timpul poate fi prieten/ cu piatra până ce trece muntele// mărul înflorește pentru a doua oară/ altă poveste nici că știe// spun: miezul zilei nu trece niciodată/ prin miezul timpului.” (Speranță vie). Între uman și animal, o primordială confrerie: „în seara asta cerul are stil// singurătatea are labele din față/ proptite în ferești./ din pântece ies lebede ca pruncii/ din cântarea cântărilor.” (Totul se face deodată puțin).
Așadar un lirism plecând dinspre materie înspre ființă. Numai că derularea sa cunoaște dereglările unei conștiințe postparadiziace care nu omite a se afirma ca atare. Contemplația arhaică se intersectează cu postura eului de participant activ la procesele moderne ale trăirii, devenind brusc crispată, însângerată: „am strâns din dinți/ și mi-am înghițit lacrimile; am/ ținut în brațe fulgerul negru,/ mi-am blestemat sângele: mișcă-te fă ceva// apoi am încercat între dinți moneda singurătății/ era autentică am azvârlit-o pentru altul/ și mai însingurat.” (Balada fulgerului negru). În alt loc o confesiune patetică cu sensul recuperator al unei exteriorizări preventive: „Am scris un poem cu sânge./ Cu sânge l-am tipărit pe hârtie./ Cu sânge adevărat. Cald. Roșu./ Cei care niciodată nu înalță edificii cu sângele lor/ nu ar trebui să-l citească./ Cei care nu culeg grâu cu seceri din sânge/ nu ar trebui să-l citească.” (Poem). Deși cu un dubiu conciliant în final: „O să găsească cititori, cel puțin așa sper./ Tristețea s-a întins acum peste toate.” (ibidem). Apare un limbaj ambiguu în care reminiscențele unei suferințe devin uneori tragicomice, intrate într-un joc care dobândește o notă de reală compasiune. Enormitățile par a se înduioșa de ele însele: „Uneori sufletul nostru era bun ca un abur./ Se lipea de ferestre, topea floarea de gheață/ și făcea lumea rotundă fără să ceară nimic./ Unii din nou învățau să plângă cu degetele./ Alții învățau să-și asmută lumina ochilor/ încolo și-ncoace, iar cei mai curați dintre noi/ pătrundeau în miezul secundei ca într-o/ peșteră largă./ Pe vremea aceea, când dădeam de vreun adevăr/ îl spălam bine și-i puneam în față oglinda./ Unii din noi legau năframa la ochi stejarilor/ să nu vadă cum putrezește amiaza./ Alții oblojau cărăbușii și ghinda.” (Poveste din miezul secundei). Parcelată între suferință și o voluptate sensibilă la vecinătatea acesteia, starea de spirit a autorului se fixează pe câteva referințe plastice spre a-i gira verosimilitatea: „e jenant să fii nefericit doar o după-amiază/ două și gata/ măcar dacă starea aceasta ți-ar supraviețui/ ruptă, independentă de tine ca o haină prea largă/ ca un vers, ca amintirea sărutului care a fost ultimul/ e voluptuos uneori să fii astfel între zile normale/ câteva ceasuri de sumbră disperare așa cum/ între bucăți colorate de sticlă se toarnă plumbul/ topit ce le ține împreună și iată vitraliul/ unei existențe ca oricare alta.” (Vitraliu).
Rolul capital al materiei se conservă, aceasta fiind repetitivă, obsedantă, cuceritoare precum o probă a existențialului obiectiv. Terapeutica sa e cu putință prin apelul la necunoscut: „ce pot face eu cu rănile tale fastidioase/ deși aud că ar exista un nămol pentru/ oblojit rănile/ dar nu din șanțul acela/ ar mai rămâne soarele.” (Poem general pentru Labiș). Spiritul se slujește de elementele palpabile ca de o dovadă a propriei funcționalități, metafora nu e decât un regal al unor simțăminte izvorâte voluptuos din concret. Nici poetul nu e altceva decât un exponent moral al materiei care exultă în condiția sa atotreceptivă: „cântă împreună cu mine frate: eu/ sunt o mașinărie un aparat de stocat neantul./ Instrucțiunile de folosire și tot ce trebuie de găsit/ în sângele părinților mei, neantul/ e-un bob de piper, în bobul de piper/ flutură o frunză de laur, în frunza/ de laur zboară o mierlă, în gușa păsării/ se leagănă marea, în apele mării se scaldă/ Dumnezeu și ai lui.” (Cântec). Mărturisesc a nu găsi cuvintele de elogiu potrivite pentru atitudinea confratern generoasă a lui Nicolae Coande de a fi înfățișat într-o ediție postumă riguros alcătuită, înzestrată cu un bogat aparat critic, creația lui Patrel Berceanu, poet absolut remarcabil. Cum e de altminteri și Nicolae Coande, ambii din păcate încă insuficient apreciați de critică.
Patrel Berceanu, Opera vieții mele. Ediție îngrijită de Nicolae Coande. Ed. Muzeul Literaturii Române, 2025