9 din 10 să plouă de Adrian Bodnaru, col. Cartea Românească de Poezie, Editura Cartea Românească, București, 2025, 81 p.
Incitante mai sunt titlurile în care apar și cifre – și încă două! Cum să fie un titlu de volum doar o înșiruire plată de litere?! Adrian Bodnaru are spirit ludic cât pentru 9 din 10 vieți, știind cu iscusință să schimbe registrele pentru ca lectorul să întrezărească și altceva: „Aici, unde ferestrele noastre sunt locuri/ goale de fapt de veci, cu vedere la blocuri,/ aici, unde îşi ţine zilnic ziua viaţa/ de naştere de seara până dimineaţa,/ aici, unde se numără mereu vecinii/ pe degetele de la o mână, a vinii,/ ţine-ţi bine tablourile – mamă, mamă,/ ce se trânteşte uşa! – de fiece ramă,/ fiindcă, altfel, ziduri vei vedea în galbe-/ ne ziduri, însă numai multe, mici şi albe,/ acum, când toate felurile mele-n minte/ de a te-avea-napoi mi-au luat-o înainte” (p. 36). Poemele, toate, nu au titlu. Chiar dacă – sau tocmai pentru că! – în acest poem găsim un aici și un acum, Marcel Tolcea pune în evidență temeritatea poetului timișorean Adrian Bodnaru de a se întoarce la primordial, la timpul „de dinainte ca lumea să fie așa cum, astăzi, o știm”.
Toate într-o singură inimă de Răzvan Fugaciu, col. Debut la Cartea Românească, Editura Cartea Românească, București, 2025, 93 p.
Aurel Pantea, Savu Popa și Mihók Tamás pun umărul pentru Răzvan Fugaciu (n. 2 decembrie 1993). Sunt trei grupaje în volum: Mâini pe care le-am iubit, Fiare vechi (cel mai amplu) și Probă de rezistență.
Tehnici poetice recognoscibile duc spre recuperarea unui univers liric al zăpezilor de altădată, din care acum au rămas doar singurătatea, scrisul, nostalgia și un alert simț al decupajelor din realitate (cât de prozaică ar fi, alonja e subversivă): „«Nu mai cumpără nimeni opinci»,/ zice bătrânul/ în timp ce taie o bucată de piele./ «Au plecat toţi/ să-şi încerce norocul la oraș./ Acolo viaţa e mai bună,/ au asfalt,/ maşină de spălat,/ autobuze/ să-i plimbe prin toate locurile./ Eu stau aici/ în coliba mea de paie/ şi privesc munţii,/ şi ei mă privesc pe mine,/ un bătrân neputincios/ cu mâinile bătătorite./ Cândva voi pleca/ unde se duc morţii și nu mai vin./ Dar nu sunt trist,/ poate Dumnezeu mă va lăsa/ să-i încalţ picioarele cu opinci.»” (Opincarul). Note de tristețe se fac simțite pretutindeni, de-a lungul și de-a latul volumului: „La patru centimetri deasupra carpetei,/ păianjenul trasează linii,/ limitează tristeţea de trup.” (p. 64). Manuscrisul lui Răzvan Fugaciu a câștigat concursul de debut organizat de Uniunea Scriitorilor din România și Editura Cartea Românească, ediția 2024.
Aşteptându-l pe Sfântu-Aşteaptă de Andreea Iulia Scridon, col. Cartea Românească de Poezie, Editura Cartea Românească, București, 2025, 58 p.
Andreea Iulia Scridon (n. 1997, Cluj-Napoca), poetă, jurnalist cultural (premiată de Universitatea Oxford în 2020), traducătoare româno-americancă, are o biografie care poate lesne intimida. Debut în limba română cu Hotar (2021). De pe la noi, bine asimilate sunt poezia lui Gellu Naum și Ioan Flora. O poetă racordată la timpul ei.
A lua moartea în răspăr și, în general toate tabu-urile, pare a fi ceea ce reușește Andreea Iulia Scridon: „ce terapie mai bună pentru tanatofobie intensă/ decât să vânezi prin buticuri şi să sorbi din nectarul zeilor?// Mai departe am fost sechestrate în economia karmică,/ visând drag gueens în loc de viitori soţi/ când ne-am pus sânziene sub pernă./ Laurii pe care i-am azvârlit pe acoperişuri regale/ au căzut imediat. Nici măcar bunele, vechile ritualuri/ nu au reuşit să facă viaţa savuroasă,/ pastile pentru durerea de burtică./ Am dezvoltat fasciită plantară/ încercând să fugim de moarte.” (din Selfie din viața de apoi), pentru ca, două pagini mai încolo, jocul cu moartea să fie privit în alt fel – „mi-am dat seama că va trebui să/ revizuiesc o poezie mai veche/ despre cum am făcut fasciită plantară/ încercând să fug de moarte,/ căci călugării din illo tempore/ făceau fasciită plantară tocmai fugind/ nu de, ci spre moarte, pe care o numeau/ Soră-Moarte.” (din Ea (II)). De aici, nu mai e decât un pas spre o viziune (anti)thanatică planetară: „cum se lasă seară/ în cinematograf, planeta se învârte tihnit./ Parcurg printr-un munte de ametist, malachit, aur moale/ neinteresantul stil al distrugerii/ cu un tractoraş cochet.” (din poemul Aşteptându-l pe Sfântu-Aşteaptă).
Christine de Cosmin Andrei Tudor, col. Cartea Românească de Proză, Editura Cartea Românească, București, 2024, 130 p.
„Romancierul ingenios” care este acum Cosmin Andrei Tudor (n. 15 mai 1997) a primit aprecieri de timpuriu din partea lui Horia Gârbea, chiar dacă genurile abordate de autor au fost diferite: poezie, proză scurtă, dramaturgie. Savu Popa elogiază „scriitura alertă, melancolică pe alocuri și plină de neprevăzut” a romanului de față, care cuprinde două capitole ample (hm, aparent de nealăturat), Caietul lor și Jurnalul Christinei, urmate de Cuvânt-înainte (sau după).
Tribulațiile tânărului scriitor Alexie Iorgu în raport cu eterna poveste bărbat-femeie ocupă primele două treimi ale romanului: „Femeia, Fane, e un labirint. Fie, un altfel de labirint. Cu o singură intrare şi cu o singură ieşire, dar cu atâtea căi ce le leagă. […] Cine ştie când vei găsi ieşirea? Sau dacă o vei găsi. Se înţelege de la sine, sper, că-i vorba de o anume specie de femeie. Nu orice femeie este un labirint, ci doar femeia de care eşti îndrăgostit. Dar nu asta-i beleaua. De un astfel de labirint mai scapi tu. Poate nu imediat, dar în timp, cu siguranţă. Dar dacă te îndrăgosteşti de mai multe femei, nu te mai scapă nimeni. Poţi striga din toţi rărunchii, nu te mai aude nimeni. Eşti tu şi ecoul care se loveşte de tine.” După moartea lui Alexie, Christine este purtată, în ultima parte a cărții, nu de un bărbat, ci de o tânără femeie, într-un alt labirint, al fantasmelor, al viselor aievea, un labirint al geodelor colorate: „Geoda, deşi închisă perfect ermetic, lumina înăuntru. Şi doar aşa puteam vedea, răsfrângându-se în miile de feţe şi margini roz de ametist, spinarea lui Lucy și coapsele ei şi părul şi pielea şi tot ce era al ei şi, într-un fel, al meu. Imaginile noastre aveau o libertate a mişcării mai mare şi se mângâiau şi se sărutau şi se iubeau în locul nostru.”