„Intermezzo”: 1965
Decembrie 1966: proiectul avortat al Revistei Noi de la Ploiești, blocate prin decizie politică după ce câteva exemplare din primul număr fuseseră imprimate pe hârtie pentru ultima aprobare a responsabililor culturali din epocă. N-a fost acordată. Tirajul propriu-zis nu s-a mai tras, revista murind înainte de a apărea pe piață. Nicolae Manolescu – în trioul de conducere a redacției care pregătise numărul inaugural, foarte probabil în rol de dirijor de facto (cu argumentele din episodul precedent al acestui „serial”).
Iunie 1965, deci cu un an și jumătate mai devreme: Manolescu colaborase la numărul pe care revista Viața românească (pe-atunci cu titlul scris așa, cu minusculă inițială la al doilea termen) îl consacrase trecerii la cele veșnice, în martie, a lui G. Călinescu (19 iunie 1899-12 martie 1965). Citit astăzi, textul lui Manolescu, amplu, de 8 pagini și jumătate în formatul constant al revistei, de la fondare și până azi, circa 25 într-o carte obișnuită, deci nu un scurt text ocazional, e relevant în mai multe privințe, după cum se va vedea deîndată.
Întregul număr al Vieții românești e sobru, de omagiere a recentului dispărut prin studii, analize, comentarii aplicate.
Vremurile erau cum erau. În libertate, în democrație, la plecarea unor figuri proeminente se spun și lucruri patetice, se fac reconstituiri narative, memorialistice, răposații sunt deplânși, figurile lor sunt hiperbolizate. Regimurile dictatoriale impun standarde considerabil mai rigide.
Să ținem cont și de conjunctura imediată: România comunistă era încă în doliu național după moartea primului său lider, Gheorghe Gheorghiu-Dej (8 noiembrie 1901-19 martie 1965). În culisele puterii, succesiunea nu fusese încă tranșată. Abia pe 11 iulie funcția politică supremă, pe-atunci cea de secretar general al Partidului Comunist Român, va fi preluată de Nicolae Ceaușescu. Între timp, președinte al Consiliului de Stat, conducător formal al țării, devenise Chivu Stoica, numit pe 24 martie, la câteva zile după decesul lui Gheorghiu-Dej, care cumulase cele două funcții. Ceaușescu va prelua și conducerea Consiliului de Stat abia pe 9 decembrie 1967 și, după alți câțiva ani, pe 29 aprilie 1974, va înființa funcția de președinte al României, adjudecându-și-o într-o ceremonie în cadrul căreia a ridicat în mâini un sceptru simili-monarhic…
Atmosfera perioadei era deja una de treptată „deschidere”. Deținuții politici aflați în penitenciare în urma arestărilor de după 1948 fuseseră eliberați în anii anteriori, 1962-1964, în urma unui șir de decrete de stat, majoritatea în 1963, toți până la 1 august 1964, după aplicarea și a decretului 411 din luna precedentă, iulie. În întreaga societate, deci și în cultură, se făcuseră pași mari în direcția „destalinizării”, a „liberalizării” care – însă – avea să devină o certitudine abia după „schimbarea de macaz” impusă de Ceaușescu după preluarea puterii.
Pe scurt: doliu național după moartea lui Dej, competiție pentru succesiune, „liberalizare” într-o atmosferă încă incertă, care cerea prudență.
- Călinescu se stinsese din viață tot în martie 1965, cu o săptămână înaintea lui Dej. Numărul comemorativ al Vieții românești din iunie, pregătit în aprilie-mai, considerabil „emancipat” ideologic, se menținea – totuși – în limite sobre, fără evocări și bocete pentru scriitorul plecat într-o lume mai bună.
Articolul lui Nicolae Manolescu, intitulat Formarea personalității (în Viața românească, anul XVIII, nr. 6, iunie 1965, p. 146-154), amplu, de fapt un studiu de 8 pagini și jumătate, circa 25 într-un format obișnuit de carte, deci nu un scurt text ocazional, se dovedește – spuneam – relevant în mai multe feluri:
Întâi, ca „exercițiu de admirație”: Călinescu e tratat ca mare critic și model, fără vreun dubiu, fără ca Manolescu să-și pună problema de a-l evalua.
Pe de altă parte, e de remarcat absența acutelor encomiastice. Ocazia ar fi justificat eventuale excese omagiale, însă emulul știe și să țină distanța. Semn de mai mare independență decât lăsase să se întrevadă până atunci.
În al treilea rând, pe lângă poza savant-atotștiutoare, în frazări ferme, Manolescu nu mai etalează decât ici-colo „călinescianismele” stilistice pe care, la unison cu colegii săi de generație critică, le rula impetuos în cronicile săptămânale din Contemporanul. Recenzentul cochet-„impresionist” intră aici în pielea unui cercetător calm, care-și va putea construi pe baze solide o manieră proprie de exprimare. (De notat și contaminările arhaizante care produc formulări precum cele despre perioada de după ce personajul său „isprăvise facultatea” – p. 146 – sau despre abundența de texte dintre 1932 și 1941, care „s-a înfăptuit latent mai înainte” – p. 147.)
Și mai există un argument de relevanță – pe care-l las la urmă, după traversarea studiului consacrat de Manolescu lui Călinescu.
La plecarea lui Călinescu – despre începuturile sale: Formarea personalității.
Manolescu se va ocupa de primele texte ale înaintașului din perioada de înclinație a aceluia către italienistică, începând cu notițe semnate cu inițiale în 1921, la 22 de ani, în revista bucureșteană Roma a lui Ramiro Ortiz, la care se pare că a și lucrat în redacție, continuând ca Gh. Călinescu în rol de traducător al romanului lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, publicat în 1923, apoi revenit în gazeta lui Ortiz cu articole proprii, „iscălite de data aceasta cu numele întreg”, în 1924 (p. 146), și autor al broșurii Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (= Câțiva misionari catolici italieni în Moldova în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea), publicate în italienește la Roma în 1925.
În rest – tăcere în 1925-1926, pentru ca din 1927 Călinescu să publice abundent. Studiul explorează aceste începuturi prin care „Ca și Tudor Arghezi, G. Călinescu a debutat de fapt de mai multe ori”. (Ibid.)
Documentare serioasă, deși Manolescu își ia și precauții: „Nu ignor firește caracterul de parțialitate pe care articolul meu îl are prin forța împrejurărilor și nici ariditatea relativă a problemelor. Dar cineva trebuia să înceapă măcar spre a trezi curiozitatea și, ca întotdeauna, se vor găsi alții să ducă la bun sfârșit ceea ce a fost odată început” (p. 147).
Cercetare de bibliotecă, nu text „de suflet”, de admirator, vasăzică! Manolescu a știut cam unde să caute în colecțiile de periodice, și din mărturiile antecesorului, care-și semnalase începuturile la revista Roma, poate și din alte surse, însă insistă, „sapă” și recuperează amănunte interesante, de pildă la răsfoirea revistei Sinteza, probabil inițiată de Călinescu, dar…: „Surpriza e de a citi pe coperta primului număr că direcția fusese încredințată lui G. Nichita, Călinescu urmând să redacteze paginile de critică literară” (p. 149).
După Roma, Viața literară și Sinteza, cu colaborări sporadice și prin alte părți, vor urma pasajele din nou pe la Viața literară, apoi și la Gândirea, la Vremea, până la propria revistă Capricorn, efemeră (2 numere), cu alte reveniri la Vremea și la Roma, până când, în 1931, „începe chiar să scrie la Viața românească și Adevărul literar” (p. 154). Efervescența publicistică a acelor ani diminuează în 1930-1931, când Călinescu scrie Viața lui Mihai Eminescu, prima lui carte, publicată în 1932. „Etapa formației se încheiase”, conchide Manolescu.
Constatând zigzag-urile tânărului Călinescu, apropierile de câte o revistă și apoi plecările supărate, textele sale polemice, Manolescu urmărește și un fir psihologizant.
Citează mai întâi un savuros portret schițat de Camil Baltazar într-un articol din 1932, sarcastic la pornire, îmblânzit la urmă: traversând redacțiile de presă, junele Călinescu, „nefixat încă în conștiința publicului, avea o sensibilitate de ins care prin însăși prezența sa, închisă și îmbufnată, părea că îți reproșează în fiece clipă lipsa de recunoaștere a meritelor și a personalității sale. În măsura în care însă d. G. Călinescu și-a fixat un loc între criticii tineri și de prestigiu, în aceeași măsură a pierdut susceptibilitatea de la început. Relațiunile cu domnia-sa au devenit potabile, mai târziu a fost chiar posibilă o afectuoasă apropiere de fostul arici ostil de altădată” (p. 146-147). Manolescu reinterpretează prestația călinesciană în gama fermității: „Astăzi ne izbește tocmai decizia cu care Călinescu se ia în serios de la început, constanța tuturor acțiunilor sale” (p. 147). Să nu cedăm – însă – prea ușor: depoziția de martor a lui Camil Baltazar, care descrie traseul de la „arici ostil” la „relațiuni potabile” și la „o afectuoasă apropiere”, sună foarte credibil, plus expresivitatea trecerii de la atitudinile „țepoase”, de „arici”, deci… prea „acre” încât să poată fi „băute”, la comunicarea „îndulcită”, deci „potabilă” (cu ghilimelele citării la delicioasele opțiuni lexicale ale lui Baltazar pentru „arici” și „potabilă”, ale mele la „țepoase”, „acre”, „băute” și „îndulcită”, spre a marca derivarea îngroșată a evaluării respective).
Tot despre „relații” e vorba și în legătură cu Lovinescu: „O iritație reciprocă este însă evidentă între Lovinescu și Călinescu chiar de la început […] Relațiile cu Lovinescu sunt reci, adesea ostile, cel care nu cultivă deloc o posibilă prietenie fiind Călinescu”. (Ibid.) Urmărind eforturile acestuia din urmă de a se delimita de „sincronismul” celui dintâi, Manolescu îi citează, cinic, și următoarea formulare, apropo de modul în care acela își explicase „gândul prin imagini”: „pentru a mă explica am și procedat băbește” (p. 148). Pentru a intra explicit într-o analiză psihologică pornind de la articolul pe care Călinescu i-l consacră marelui critic al modernității românești în 1927: „portretul făcut lui Lovinescu în Gândirea nr. 12 sugerează și un aspect psihologic al atitudinii. Portretul, nu fără intuiții foarte fine, arată o oarecare crispare. Antilovinescianismul lui Călinescu (cel puțin în punctul de pornire) este și o formă de eliberare agasată de prestigiul marelui critic”, cu concluzia paradoxală că „Repudiindu-l, Călinescu îl iubea”. (Ibid.) În sprijin e citată o recunoaștere a recunoașterii: într-un dialog publicat în Domniile lor domnii și doamnele, culegere de „portrete și convorbiri” de Profira Sadoveanu (1937), „Călinescu recunoaște cu privire la epoca debutului său că îl interesa numai părerea a doi oameni din România: Ibrăileanu și Lovinescu. «De verdictul lor depindea întreaga carieră a mea și încrederea în mine. Credeam atât de mult în absolutul judecății critice încât o vorbă spusă de Ibrăileanu ori de Lovinescu însemna pentru mine o sentință».” (Ibid.) Una peste alta, s-ar zice că Manolescu e mai degrabă de partea lui Lovinescu decât a lui Călinescu, într-o „relațiune” complicată…
Avansând pe acest plan psihologizant al cercetării, dar și într-o cheie „metacritică”, tatonând un ipotetic „program” de carieră și de acțiune critică al lui Călinescu, Manolescu menționează pe scurt, dar sistematic, apropierile și îndepărtările aceluia de echipele cu care a colaborat și implicările sale redacționale efective.
Călinescu a vorbit despre lansarea și funcționarea revistei lui Ramiro Ortiz într-un articol din 1933 și în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, din care Manolescu citează: „Am luat parte […] la înființarea revistei Roma” (p. 146 – informație certă, căci e preluată chiar din periodicul în cauză, din nr. 3, 1933); și: „a redactat o vreme revista Roma” (Ibid. – din Istoria literaturii…, din capitolul expozitiv despre sine).
După deambulările italice și după prime colaborări la Universul literar și la Sburătorul cu poezii, apoi cu articole diverse tot în Roma, precum și în Viața literară, pregătește Sinteza, a cărei titulatură Manolescu presupune că i s-a datorat lui Călinescu, în conformitate cu emfatica declarație (cu calificativul meu!) cum că „arta înseamnă sinteză, echilibru…” (p. 149, după Viața literară, nr. 42, 1927). „Ne putem închipui că inițiatorul revistei este Călinescu, după cum rezultă într-un fel chiar din interviul dat lui Valerian”. (Ibid.; criticul anunțase în Viața literară iminenta lansare a Sintezei.) Cu următorul pasaj-cheie: „Motorul secret este, nici vorbă, nevoia unei tribune personale. Ideea unei reviste proprii («ce un critic de profesie ar trebui să poată să aibă», va spune el mai târziu) nu știu când îi venise, dar ea nu-l va mai părăsi de acum încolo niciodată, cu toate eșecurile”. (Ibid.) Conflictual, plecat repede din redacție, Călinescu provoacă nevoia de delimitare, de unde nota în care redacția Sintezei precizează că n-a fost „revista personală” a fostului partener. (cf. Ibid.) O contestare cât o recunoaștere a subiectului!
Mai trec câțiva ani de colaborări la Viața literară, Gândirea, Vremea și-n alte locuri, „Dar ideea de a avea o revistă proprie nu l-a părăsit și, pe neașteptate, în noiembrie 1930, scoate Capricorn”, efemerida pe care o anunța ca fiind „călăuzită de spirit critic” (apud p. 154).
„Formula” – adaugă Manolescu – „prefigurează, pe cât putem bănui dintr-o așa de scurtă apariție, pe aceea de la Jurnalul literar”. (Ibid.)
Din gama lovinesciană, să transpunem – chiar și „psihologizând” – în cea manolesciană.
Foarte tânărul critic de la 1965, la mai puțin de 26 de ani în iunie 1965, când îi apare în Viața românească textul la care lucrase probabil câteva luni bune, urmărește „formarea personalității” foarte tânărului critic de la 1921, de la cei 22 de ani (încă student, absolvent abia în 1923), până către 30. La mijlocul anilor 1960, „formându-și” și el propria „personalitate”, Manolescu e sensibil la încercările de dirijorat gazetăresc ale lui Călinescu, căruia îi descoperă – „închipuindu-și”, „bănuind” („Ne putem închipui că…”; „pe cât putem bănui”…) – „motorul secret”, și anume „ideea de a avea o revistă proprie”…
Și să facem legătura cu proiectul ploieștenei Reviste Noi de la 1966.
George Ivașcu, „descoperitorul” și protectorul cronicarului său literar de la Contemporanul, nu-i putuse oferi o funcție de decizie în echipa redacțională. Manolescu era prea tânăr, iar atmosfera de atunci, din primii ani 1960, nu era deloc permisivă: student până în 1962, după ce fusese exmatriculat un an, junele cronicar devine preparator la Filologie în 1963, poziție discretă, pentru care nu va fi fost imperativă verificarea politică fără de care nimeni nu urca în ierarhiile redacționale.
Nu înseamnă că tânărul critic nu era la curent cu „bucătăria” internă de la Contemporanul sau de la celelalte gazete culturale. O dovadă fulgurantă – în Viața românească din iunie 1965. Într-o notă de subsol, Manolescu se arată la curent cu proiectul revistei: „Articolul meu nu are în vedere descrierea publicisticii lui Călinescu în această perioadă, ci schițarea câtorva din problemele legate de formația lui ideologică. Amănunte despre debutul propriu-zis, un examen exhaustiv al publicisticii se pot găsi chiar în numărul de față al revistei, în articolul lui D. Micu” (p. 149). De unde să fi știut Manolescu ce-o să se publice în Viața românească? Nu făcea parte din redacție, însă era apropiat de anumiți angajați, poate de Paul Georgescu, redactor-șef adjunct. Merită să dăm atenție și faptului că primul articol din sumarul numărului memorial e semnat de… Ivașcu, „discipol” din tinerețe al lui Călinescu, de pe vremea colaborării la Jurnalul literar, alături de Alexandru Piru și de Adrian Marino. Șeful Contemporanului, cea mai importantă publicație culturală a perioadei, influent și la Academie, considerat de conducerea politică a țării un intelectual „de încredere”, aflat – altfel spus – într-o poziție proeminentă în sistemul cultural din epocă și invitat să deschidă comemorarea, se va fi implicat și în alcătuirea numărului, caz în care de la el ar fi putut afla Manolescu ce va conține grupajul de articole, cum vor fi fost preluate sau distribuite subiectele. Sau să fi știut direct de la Dumitru Micu, cu care colaborase îndeaproape în anii precedenți, co-semnând cărți, antologii, cursuri universitare?
„Liberalizarea” avansează rapid în 1965-1966 și apare șansa „câmpineanului” de a avea o „tribună personală”, de a face o „revistă proprie”, în datele epocii, pe când totul era „etatizat”, presa era doar „de stat”, dar redacțiile aveau și putere de decizie profesională, de selecție a colaboratorilor, de alcătuire de „echipe”, de schițare a unor proiecte, a unor direcții de acțiune literară și culturală.
Proiect blocat, șansă ratată.
Când Ivașcu va trece, în 1971, la România literară și îl va „transfera” în 1972 și pe Manolescu, îl va putea numi redactor-șef adjunct, însă nu pentru multă vreme, doar până în 1974. Protejatul său deranjează, provoacă tensiuni, nu poate rămâne în schema de personal. Ivașcu își sacrifică adjunctul pentru a-l putea păstra pe cronicar.
Trec anii, Manolescu ajunge la maturitate, mereu prezent săptămânal (cu scurtele sincope știute) în revista lui Ivașcu, menținându-se și după moartea acestuia în iunie 1988. Își scrisese și cărțile și făcuse din plin „politică literară” și fără o „revistă proprie”. Cealaltă formulare, „tribuna personală”, o cam avea: rubrica din România literară.
Vine răsturnarea de la finele lui 1989. În „focul revoluției”, Manolescu se numără printre membrii comitetelor care preiau conducerea Uniunii Scriitorilor, respectiv a României literare. Iar în februarie are loc în redacție „scrutinul intern”, cu doi candidați la conducere: el și Octavian Paler. Manolescu câștigă și va fi directorul revistei timp de 34 de ani. Mărturiile apropiaților săi concordă: era foarte concentrat, supraveghea vigilent și uneori aspru alcătuirea numerelor, intervenea, excludea – rar, dar excludea – texte sau colaboratori. Primea „șpalturi” și la Paris, în anii săi de ambasadoriat la UNESCO, iar după aceea, degrevat și de celelalte ocupațiuni publice care-i consumaseră mult timp în primul deceniu și jumătate de la revoluție, rămâne dedicat revistei. E prezent în redacție în zilele de luni până joi, în sediul Uniunii Scriitorilor, pe care de asemenea o conduce. Face ședințele de sumar de lunea, citește toate „șpalturile” marțea, contribuie la completări și la finisaje. Nu în ultimul rând, semnează săptămânal „editorialul” de opinie intelectuală, culturală, politică, după ce renunțase în 1992 la recenzarea noutăților editoriale, și scrie și scurte note, notițe, puneri la punct, practic în fiecare număr.
Și-a avut astfel „revista proprie”, „tribuna personală”. Așa cum a crezut că e bine s-o gestioneze, menținând rețeta stereotipă a lui Ivașcu: rubricație strictă, rigidă, cu mereu aceiași colaboratori în aceleași locuri în pagini, eventual cu unele rotații limitate la un cerc anume de contributori, cum se întâmplă – de fapt – oriunde în presă. Cu avantaje și dezavantaje – însă nu e acum și aici subiectul. Importantă pentru portretul de critic al lui Manolescu e asumarea rolului.
Încă o mărturie în confirmare, a lui Vasile Popovici: „Atunci l-am întrebat frontal: de ce încă o dată președinte al Uniunii Scriitorilor, cu prețul terfelirii și al turbării ambiante? – Fiindcă, mi-a explicat el pentru prima oară răspicat și răbdător într-un moment de intimitate, aceasta era singura garanție de a păstra România literară, unica revistă din țară cu adevărat critică.
Într-un fel, în ochii lui organul acesta rămânea instrumentul rarisim ce corespundea funcției critice, cea mai importantă dintre funcții într-o literatură viabilă” (Vasile Popovici, Reperul, în România literară, Anul LVI, Nr. 13-14, 29 martie 2024).
Quod erat demonstrandum…