Am scris undeva că timpul a început să se dilate și că de atunci tăcerea după-amiezii a devenit mai stridentă. În acest timp dilatat se găsește și o femeie niciodată identică cu ea însăși, pe jumătate realitate, pe jumătate ficțiune, care pretinde că mă iubește în fiecare sâmbătă seara. Realitatea a devenit mai instabilă – și, odată cu ea, și femeia care pretinde că mă iubește –; barurile, cărțile, străzile pot dispărea, iar atunci nu mai știu în ce bar am băut aceste lacrimi, am sărutat-o pe această femeie sau pur și simplu mi-am luat rămas bun.
Nu știu care sunt cauzele dilatării timpului și ale instabilității lucrurilor. Nu știu și nici nu-mi pasă. La urma urmei, sunt poet, nu om de știință. Știu doar că realitatea a continuat să se schimbe, iar timpul, să se dilate tot mai mult. Trec umbre de nori, razele soarelui se filtrează, e frig, sunt singur. Cade o burniță încăpățânată și luminoasă, iar atunci mă gândesc la cernerea fină și mă gândesc și la mine scăldat în această apă de lumină, înecat în lumina de argint lichid.
În această după-amiază, timpul s-a dilatat din nou. Am așteptat căderea serii, cu ochii larg deschiși, în mijlocul seninului care se îndepărta încet. E incredibil cât timp inutil, mort, se acumulează în înserările dilatate. De aceea e mai bine să las lacrimile pentru altă viață, fiindcă în cea de acum nu cred că e posibil ca această femeie să mă mai iubească. Bănuiesc că durerea e cea care dilată timpul și mă anihilează încet în stepa singuratică.
Acest timp vast în care trăiesc e populat de copaci, supraviețuitori ai Marii Incertitudini. Sunt atât de puțini încât îi știu după nume: Copacul Juan, Copacul Pedro, Copacul José… Arbore Juan, trunchi bătrân de bumbac cu ramuri uscate, unde ți-a dispărut seva? Arbore Pedro, cedru bătut de suferință, unde ți-e umbra? Arbore José, salcie neconsolată de stepă, ce s-a întâmplat cu femeia care într-o zi, aproape de lacrimile tale, a spus că mă iubește? Și așa i-am întrebat pe fiecare în parte care e motivul nenorocirii lor – al nenorocirii mele – și cu cât înaintez mai mult prin stepă, cu atât realitatea devine mai stranie.
Nu știu dacă sfârșitul e aproape, deoarece, cu cât ne apropiem de moarte, cu atât timpul se dilată mai mult. Eu prefer trecutul, mai stabil; prezentul e doar acest timp în care agonizez, inutil. Sunt sigur că Sculptorul Timpului ar fi de acord cu mine. Și pentru prima dată mă tem – teama că totul se va prăbuși, iar atunci nu voi mai putea continua această poveste.
Și iată că apare femeia care pretinde că mă iubește și ne trezim imediat prinși într-o burniță luminoasă la intrarea într-un bar – o seară lungă de iulie, fără îndoială. Mâinile noastre converg spre o pisică, care se plimbă în amurgul care e aproape de punctul final. – Oh, de ce trebuie să mi se întâmple asta așa de brusc? Un pahar de vin, o pisică dolofană și o femeie care spune că mă iubește. Și cu cât această realitate devine mai instabilă, cu atât sufăr mai mult.
Femeia m-a chemat la casa cea pustie. Bat la ușă, intru, întreb „E cineva acasă?” Nu răspunde nimeni. Mă așez în sufragerie și mă uit pe terasă. Îmi duc ceasul la ochi ca să văd ce oră e, dar lumina orbitoare care vine dinspre ușă mă împiedică să fac asta. Îmi spun în sinea mea: „Dacă cel puțin mi-ar fi lăsat un bilet, să se scuze sau să-mi dea întâlnire în altă zi. S-ar putea îneca într-o baltă de sânge.” Mă uit prin cameră. Nu văd nimic. Pisica s-a urcat pe canapea și toarce sub mâna mea. Și știu că și pisica are nevoie de mâna ei. Fără mâna ei și a mea, această pisică ar putea să nu existe în realitatea atât de schimbătoare. Dar ce spun eu? E puțin probabil ca pisica să fie afectată de dilatarea timpului. Pisicile sunt imune la transformările neașteptate ale realității, căci ele trăiesc în afara timpului.
În cele din urmă, femeia apare goală în pragul ușii de la baie; se uită la mine și zâmbește. Merge încet spre canapea și se întinde cu fața în jos. Îi mângâi spatele și-i contemplu talia subțire care se lărgește la șolduri și se termină cu fesele rotunde și strânse. Un lucru nu se va schimba niciodată, și anume dorința mea pentru această femeie care într-o zi pretinde că mă iubește, iar în următoarea mă disprețuiește.
Am uitat să spun că atunci când timpul se dilată, cuvintele se transformă și ele, iar sensul le devine imprevizibil și precar. Atunci, promisiunile sunt încălcate și se instalează regretele; ceea ce era jurământ se transformă în banalitate; dragostea de atâția ani se confundă cu vinovăția – cel puțin așa spune ea – și apoi totul se prăbușește într-o tristețe nestingherită, atât de apropiată de durere.
În clipa asta, nu mai știu ce să cred. Tot ce-mi rămâne e acest prezent instabil în care sufăr. Mi-e teamă că, atunci când timpul se va dilata, speranța va avea prea puțină valoare, iar eu nu voi mai putea să mă dăruiesc pe deplin lucrurilor și oamenilor pe care îi iubesc.
Fernando Valerio-Holguín (n. 1956), poet, prozator și critic dominican de prestigiu, actualmente profesor emerit John N. Stern de Literatură latino-americană la Colorado State University, SUA. A predat cursuri de poezie la importante universități americane și europene, printre care Harvard, Oxford, Universitatea din Anvers, și a participat la numeroase lecturi publice de poezie în diferite colțuri ale lumii. A scris mult despre literatura și cultura latino-americană, dar a dedicat eseuri și studii și cinematografiei, muzicii și gastronomiei de pe continentul sud-american. Volume de poezie: Autoretratos (2002), Las eras del viento (2006), Silencio de amatistas (2018). Proză: Viajantes insomnes (1983 – povestiri), El palacio de Eros (2004 – povestiri), Los huespedes del Paraiso (2008 – roman). Printre cele mai recente scrieri ale sale se numără Poetics of Coldness: The Narrative of Virgilio Piñera și Post-Modern Banality: Essays on Latin American Cultural Identity.