„Noaptea străbate cerul, învăluită într-o mantie închisă la culoare, într-un car tras de patru cai negri și însoțită de alaiul fiicelor sale, Furiile și Parcele…”
Dinu Calamar își strânge vestonul înmatriculat Banca Metropolitană în jurul pieptului. Este o seară rece iar prognoza meteo nu este nici ea prea optimistă. Anticipează o noapte cu temperatura mult coborâtă sub media obișnuită a acestei perioade. Dea Domnul să nu se împlinească!, gândește.
„Noaptea străbate cerul…”
Habar nu are unde a citit fraza asta, dar i-a plăcut. A notat-o conștiincios. A revenit asupra ei până i s-a imprimat în memorie… Cel care a descris astfel noaptea a fost, cu siguranță, un fin observator al fiicei Haosului, cum o numeau vechii greci. Nu i-a reținut numele…
Dinu Calamar este paznic de noapte la Banca Metropolitană, un tânăr licențiat în filosofie, deși nu practică această meserie, nesimțind atracție pentru activitatea didactică, la liceu sau la Universitate. Peste zi, se consideră ziarist de investigație și poet. N-a scris în viața lui un articol și n-a creat o poezie, dar, cu siguranță, o va face mai devreme sau mai târziu. Meditează, în schimb, la ce-i oferă de obicei nopțile, o existență inedită, nelipsită de poezia ei; o poezie postmodernistă, coborâtoare în stradă, cum a citit undeva: mizeria bețivilor și a prostituatelor în trecere pe bulevardul unde se află banca și ghereta lui de portar; disputarea sângeroasă a gunoaielor din piața învecinată între pisicile și câinii maidanezi; sirenele Poliției Metropolitane în goană spre cartierele mărginașe pentru aplanarea unui conflict între două clanuri de romi – o poezie adevărată… Postmodernistă…
Pe de altă parte, noaptea i-a dăruit și acum, ca de fiecare dată, o revelație poetică: armonizarea aștrilor, configurând un spațiu misterios, dominat de Selena. Dinu Calamar contemplă luna, izvor de lumină în imensitatea întunericului, și încearcă să deslușească ce taine îi va oferi în noaptea asta față de nopțile anterioare. A surprins-o în ipostaze contradictorii: taler de foc, concurând soarele, dar și redusă la un corn, purtată de Artemis ca podoabă astrală, prinsă în păr, transformându-i podoaba capilară în coroană purtătoare de lumină… Tânărul nu e preocupat neapărat de mitologie. Citește, când îi cad în mână, și cărți cu teme exotice. Habar nu are de ce le numește așa, teme exotice; asociază prost sau inspirat, nu are pentru el prea mare importanță. Insistând să privească luna, are la un moment dat impresia că zărește corpul unui păianjen ale cărui tentacule se întind peste cer în toate direcțiile. Chiar un păianjen?… Îl amuză comparația. Se aștepta să-l vadă țesându-și pânza, țintuind, captivă în ea, mulțimea de stele. Un nor pasager, însă, îl face nevăzut după burduful său, un amestec de funingine și lapte. Tânărului i se mai întâmplă să aibă astfel de revelații. Câte taine nu ascund apele nămoloase ale cerului!…
Paznicul de noapte Dinu Calmar are în dotare, pe lângă uniforma cu inscripționarea numelui băncii, puțin cam strâmtă, o pereche de bocanci care-i îngreunează mișcarea, și o centură de care este prinsă o armă: un pistol înghesuit într-un toc de piele, care face din paznic, pentru naivi, un om dur, un bărbat pe care e mai bine să-l ocolești dacă prin țeastă îți trec gânduri necurate. În realitate, tânărul nu prea știe să-l folosească. Pistolul, mic, dar greu, ca de plumb, și reculul care aproape că i-a afectat încheietura brațului la ultima tragere de noapte, în poligon, îi creează coșmaruri. Se teme să nu-l atingă de speteaza scaunului sau de tocul ușii ori, ferească sfântul, să se împiedice și să cadă peste el. S-ar fi putut descărca, armele de foc au metehne imprevizibile. I se explicase că asemenea accidente erau puțin probabile, însă Dinu Calmar prefera să pună răul înainte. Și își purta arma cu o atenție exagerată, obsedat de evenimente pe care nu le putea anticipa…
Ar fi preferat să aibă în dotare un arc… Pasiunea pentru arcul cu săgeți s-a născut în copilărie și l-a urmărit în adolescență. Curcubeul i se pare un arc de lumină, săgetător al cerului diurn, așa cum cornul lunii este un arc, săgetând noaptea. Iar Eros, manevrând arcul, sădește în pieptul fecioarelor sentimental iubirii…
Olguța nu mai este fecioară, a fost și măritată, dar pieptul ei este o mică țintă ori de câte ori Eros își exercită abilitățile de trăgător cu arcul într-un poligon al inițierii erotice. Dinu Calamar și Patric Chisăr, vecinul său de bloc de la șase, nu-și mai vorbesc de când au devenit rivali, disputându-și nurii acestei femei. Generoasă, Olguța a acceptat avansurile amândurora și li se dăruiește în egală măsură, fără să sugereze o preferință sporită pentru unul sau altul. Peste zi, Dinu Calamar îi este alături, noaptea, în timp ce Dinu își îndeplinește îndatoririle de paznic la Banca Metropolitană, acceptă mângâierile lui Patric. Ambiguitatea sentimentelor ei nu este pe placul celor doi bărbați, dar legătura cu femeia neavând viitor, acceptă situația.
Blocul de garsoniere în care locuiesc cei trei se află peste bulevard, la mai puțin de cincizeci de metri de Banca Metropolitană, astfel că Dinu are permanent sub priviri locuința Olguței. Ca și acum… A trecut de miezul nopții și în camera ei lumina este încă aprinsă. E singură?… Fără îndoială că nu. Femeia se culcase devreme, pe urmă, puțin înainte de miezul nopții, garsoniera a fost brusc inundată de o lumină puternică – Olguța nu face economie de curent electric, ține aprinse toate cele patru becuri ale lustrei, – indiciu clar că cineva – desigur, Patric – o vizitează. Neliniștea se cuibărește în inima tânărului și Dinu Calamar se întreabă de ce?… Întrebare retorică, la fel de fiecare dată. Pe urmă, are o tresărire: ușa de la balcon s-a deschis și-n cadrul ei apar cei doi. Patric și Olguța fac doi pași și se sprijină de balustradă. Privesc în jos – ce-or fi văzut? – evident, pisicile vecinilor de la parter se împerechează, nu înainte de a-și sugera intenția prin miorlăituri stridente. Este numai o presupunere și Dinu Calamar o dă uitării… Cei doi fumează, pălăvrăgesc preț de o jumătate de oră, după care își împreună mâinile și reintră în cameră. După alte câteva minute, lumina se stinge. Tânărul paznic se imaginează Arcașul Apollo, a cărui prezență în lăcașul lui Zeus îi face pe toți zeii să tremure. În schimb, pasajul citit într-o carte despre miturile Greciei antice este numai o palidă consolare; și ineficientă pentru moment. Ca și altădată, gândește că va trebui să aibă o discuție serioasă cu Olguța; să se decidă… El sau Patric Chisăr?… Nu poți fi cu fundul în două luntri, îi va spune.
Noaptea se scurge încet către ziuă. Este încă întuneric. Dinu Calamar se împacă cu gândul că nu se poate opune la relația nocturnă a Olguței cu vecinul de la șase. Peste zi, va veni și rândul lui.
Un glas de pasăre îl trezește din somnolența încercată în fiecare noapte, către dimineață. O cucuvea. Cu siguranță, pasărea se oploșise undeva, sub acoperișul Băncii Metropolitane. Cârâitul se repetă; pe urmă devine insistent. Ce să însemne?… În tradiția populară… Tânărul Dinu, paznic de noapte, cititor înrăit, ziarist neconcludent și poet în imaginația sa, respinge explicațiile prea simpliste. Își frământă mintea și găsește o interpretare mai puțin mioritică. Apelează la antici, pasiunea lui mai nouă: pasărea Athenei simbolizează reflexivitatea care domină întunericul. Cu siguranță, glasul ei se armonizează cu cunoașterea rațională, percepție a luminii lunare prin reflectare, opusă cunoașterii intuitive, percepție a luminii solare… Pune acest gând pe seama relației lui cu Olguța, femeia care se împarte între el și Patric Chisăr de o bună bucată de vreme. Să-și trăiască viața așa cum vrea, meditează. O iartă. Oricum, relația lor este una pasageră… La acest gând, cârâitul păsării de noapte încetează, semn că simbolistica înțeleptei cucuvele este cea interpretată de antici. Dinu Calamar încearcă un sentiment de satisfacție pentru cunoștințele sale de cultură generală…
Aburii dimineții se amestecă cu fuioarele fumurii ale nopții. Muzica scursă din localurile de noapte, în ciuda interdicției dictate de edilii metropolitani, a devenit tot mai slabă până se pierde cu totul în rumoarea străzii. Petrecăreții – tineri și foarte tineri – se retrag spre case, recuperând somnul în timpul zilei; somnul diurn, dăruit de divinitate celor aleși, trăind cu voluptate ceea ce le oferă tinerețea. Beția alcoolică din bombele cartierelor centrale este înlocuită, pe bulevard, cu beția spirituală. Cei aleși, intrați bahic în posesia Adevărului absolut, vorbesc tare, se amuză de apariția zorilor și cântă. Chiar urletele, pornire violentă a facultăților mentale, devin forme ale limbajului născut dintr-o cunoaștere interioară a lumii în care trăiesc și care, sunt convinși, nu are habar de harul lor și nu-i înțelege. Adevăr rostit-a cel care a spus că prin beția fizică se ajunge la beția spirituală, meditează în cușeta lui de paznic de noapte Dinu Calamar, filosof, jurnalist de investigație și poet, în felul său de-a înțelege viața, de a o contempla, mai exact, fiindcă de trăit o trăiește modest din salariul mediu pe economie, cât primește de la Banca Metropolitană…
La un moment dat, un incident petrecut în stradă, în imediata apropiere a băncii, a fost pe punctul să-l implice pe Dinu Calamar rău de tot. O fată din grupul de tineri care oscila între trotuar și caldarâm se împiedică și se prăbuși. Până să se dumirească tovarășii ei cheflii și să o ridice, o făcu Dinu Calamar. Țâșni din cușeta lui de portar, o prinse pe fetișcană pe după umeri și o repuse pe picioare. Fata începu să râdă și pe urmă îl scuipă. Luați prin surprindere, tinerii, la început, asistară pasivi la gestul individului în uniformă. Primul își reveni un bărbat bărbos, cu codiță la spate, care îl bruscă pe Dinu și-l împinse spre zid. Era mai puțin beat sau nu era beat deloc. Nu-l lovi, ba chiar îl apără de furia celor din grup.
„Domnule, spuse, de ce te bagi? Știi măcar cine suntem noi?… Adepții lui…” Pronunță un nume pe care Dinu Calamar nu-l recunoscu. O sectă religioasă?… Habar n-avea… „Amica noastră a reușit prima în ceea ce noi încă bâjbâim… Din păcate… Acum, prin gestul tău nesăbuit, i-ai refuzat accederea la Kundalini (n.a.: Cf. Sadhguru, Kundalini Yoga, termenul face referire la căile esoterice ale bioenergiei; căile interioare ale elanului vital). Căderea ei a fost actul prin care energia sa a coborât în centrul-rădăcină (n.a.: Cf. Muladhara Chakra – centrul rădăcină: «acțiune spirituală, sentiment de înrădăcinare și apartenență, încredere în forțele proprii etc.»), care corespunde pământului. A reușit ceea ce băieților ăstora le este deocamdată imposibil, deși au băut mai mult…”
Aiurit, paznicul de noapte își cere scuze. Nu înțelesese pricina acestei prăbușiri și nu pricepea nici acum cu cine avea de-a face.
„Lăsați-l”, se întoarse cel cu codiță spre tinerii furioși.
Fata urla ca o apucată, încercând să-l scuipe pe bărbatul în uniformă peste umărul, se pare, al șefului lor.
„A fost o ispită și cu asta basta, continuă bărbosul. Să ne grăbim la adunare…”
Dinu Calamar se retrase în cabina sa de portar al instituției bancare, în timp ce grupul se îndepărtă fără măcar să-i mai adreseze o privire, nici măcar de dispreț. Ecoul țipetelor tinerilor beți persistă minute bune în urechile paznicului. Auzi chiar vocea propriei conștiințe: Atribuțiile tale sunt să păzești Banca Metropolitană, nu să faci pe salvatorul… Ceea ce era adevărat…
Dimineață devreme. Ochii tânărului Dinu Calamar se închid de somn, dar mai are de așteptat o oră sau două. Paznicul de zi își va face apariția jovial, cu chef de vorbă, ca de obicei, și-l va asista până ce el va scrie în registrul de poartă fraza stereotipă: În timpul serviciului meu, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Predau…, etc. etc. Pe urmă, va asculta sporovăiala colegului mai în vârstă despre ce a văzut la televizor, cine cu cine s-a mai contrat, politica metropolitană… Ajuns acasă, va fi tentat să urce la Olguța, să ațipească în patul ei, bineînțeles, după ce au făcut dragoste… Mai știe că va renunța la acest gând, neriscând s-o supere pe femeie. Este obosită după o noapte petrecută în brațele lui Patric Chisăr și va dori să doarmă câteva ceasuri bune până la reîntâlnirea cu Dinu, partenerul ei de zi…
Cineva îi dă bună dimineața și paznicul deschide ochii, ia poziție de drepți. Fără să-i dea prea multă atenție, directorul general al băncii intră în instituție. Tăcerea lui e un semn de încredere și apreciere pentru felul în care el, Dinu Calamar, își face serviciul, reflectează paznicul de noapte… Pe urmă, prin fața cămăruței lui dotată cu sisteme de alarmă performante, cu camere de supraveghere, care înregistrează tot ce se petrece în jur, chiar și cine intră și cine iese din blocul său aflat la oarecare distanță de sediul băncii, se perindă ceilalți salariați; unii îi dau binețe, alții nu-l observă. În jumătate de ceas rămâne iar singur…
Se simțea ostenit, îl ajunsese somnul. Se îndreaptă spre casă… La intrarea în bloc, câțiva puști năvălesc pe scări spre afară; elevi de gimnaziu, grăbiți să ajungă la școală. Le face loc să treacă. Probabil, deja întârziaseră, fiindcă soarele își „demascase” prezența, strecurat între antenele clădirilor. Dinu Calamar, pasionat de atâtea domenii de cunoaștere, între care și astrologia, este mai familiarizat cu Selena, decât cu Soarele negru, în care vechii alchimiști recunoscuseră materia nemodelată, neașezată pe făgașul unei evoluții. Soarele negru – o imagine răsturnată a soarelui aflat la zenit. Pe acesta din urmă, paznicul de noapte îl ignoră. Cel dintâi i se relevă odată cu zorile, când Selena, somnolentă și ea, plutește, muribundă, pe câmpiile nesfârșitului cosmic. În imaginația lui Dinu, soarele negru ipostaziază luna, în trecerea ei către soarele diurn. Contemplând schimbarea, lui Dinu Calmar îi revin în memorie versurile lui Gérard de Nerval, descoperite întâmplător pe etajera cu cărți din dormitorul Olguței: Unica-mi stea e moartă – și-n luthul constelat, ridic soarele negru numit melancolie… I le-a explicat Olguței cum a crezut mai bine, chiar dacă femeia a râs, spunându-i că n-au nicio noimă…
În asemenea rare momente, Dinu Calamar simte o detașare crescândă față de tot ceea ce soarele zilei îi descoperă la tot pasul, într-o dublă ipostază: obiecte concrete și umbra lor. Coexistența contrariilor nu-l dezamăgește însă pe cel care, în subsidiar, se consideră poet și investigator al Cosmosului, adică oarecarele paznic de noapte la Banca Metropolitană dintr-un mare oraș, reflexiv noaptea și miop ziua…