Gloria poetului poate fi benefică pentru opera sa, dar îi poate face și un deserviciu. Adesea statutul public al autorului, marcat prin vreo sintagmă a consacrării, îi face opera cvasiinexistentă, autorul fiind mai mult evocat decât studiat, mai mult citat decât citit. Dintr-o însumare a evocărilor lui Grigore Vieru ne alegem cu înspăimântătoare trivialități, aproximări și referințe superficiale, fără să mai vorbesc de invenții scrise din fuga pixului și a pixelilor. O remarcă pretinde a revelație: poetul scrie „simplu” („Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, un vers cât un argument). Îți vine să începi exercițiul exegetic cu niște poeme doar la suprafață simple, care să deconstruiască afirmația și să avertizeze asupra riscurilor unei hermeneutici facile.
Totuși trebuie să recunosc că tocmai poemele „simple” (cititorul comun nu se înșeală prea mult) oferă o deschidere spre arhetipal și peren, precum poezia ce dă titlul cărții despre care vreau să vă vorbesc, una care evocă ceea ce s-ar numi „cântecele mele neînțelese”: „După mamă,/ după copii/ și după iubită/ n-am mai aproape pe nimeni/ ca ploaia./ Numai de obrazul mamei/ mă lipesc așa/ ca de ploaie./ Numai pe copii/ îi las să mi se urce așa/ în spate./ Și numai cu iubita/ mă împletesc în dragoste/ așa.// Am sentimentul că dacă orbesc,/ aș putea să văd cu stropi de ploaie./ Cu ploaia/ aș putea să-mi cânt plaiul/ de mi-ar seca graiul.// Ploaie, tu –/ Aerul meu verde, matern!/ Nu știu alții cum sunt,/ dar eu,/ Fără tine, mă usuc/ ca o foaie./ Toate/ cântecele mele neînțelese/ sunt rugăciuni pentru ploaie” (Aer verde, matern). Poezia este un psalm, cu doza de sacralitate ascunsă în bolboroseala magică a rugăciunii.
Vasile Romanciuc, poetul care la vârsta debutului se apropia structural de poezia lui Vieru, antologhează opera mentorului său poetic având ca reper volumele antume. Mai exact, spre surprinderea mea, Romanciuc alege poeme doar din cărțile apărute înainte de 1989. Un Vieru de până la Revoluția Română, de până la Republica Moldova independentă. Nu e de neglijat acest aspect. Integrala Vieru propusă de Vasile Romanciuc, nu e deloc voluminoasă, o selecție riguroasă, a unui poet autentic, deloc „simplu”, perfect încadrabil în paradigma poetică românească din deceniile șapte-nouă ale secolului trecut. Un poet șaizecist, da. O primă explicație a acestei antologii laconice ar fi chiar aici: poetul nu a fost un grafoman și nu a scos poeme pe bandă rulantă, iar cele mai multe volume apărute în timpul vieții preluau și poezii din cărțile anterioare. Uneori cu mici intervenții – un fel de perfecționism perpetuu.
Antologia lui Vasile Romanciuc decretează o împărțire: Vieru de până la finele anilor 80… și restul. O lirică de calitate de până la mișcarea de eliberare națională și o poezie patriotică, simpluță (da!), în general cantabilă, după. Centrul gravitațional al poeziei vierene e în Numele tău, volumul de la 1968. Dar există și o fază anticipativă, marcată în volumul tipărit cu trei ani mai devreme, Versuri. Regăsim aici, în primul rând, poemele de referință, reproduse apoi în volumul din 1968; Legământ, Cămășile, Părul mamei; Cântecul bradului, Casa mea, Inelul cu numele tău… Această mică revelație de cititor schimbă puțin și optica interpretării: Grigore Vieru scrie o poezie perfect racordată la universul liric panromânesc concomitent cu corifeii generației poetice șaizeciste.
Într-un alt volum, care repetă același nepretențios și inexpresiv titlu: Versuri (1971), recitim poeme care s-au făcut remarcate nu doar în spațiul nostru cultural. Întâi de toate, remarcăm În limba ta, un poem care, tradus în limba letonă de Imant Ziedonis („Dzimtā valoda” = „Limba maternă”) și pus pe note de Ainars Virga, solist și compozitor rock, membru al formației grupului „Līvi”, a devenit o piesă rock foarte populară pe malul Mării Baltice, imn al mișcării de emancipare a letonilor din ultimele decenii ale secolului XX.
Volumul Aproape din 1974 a fost considerat de unii critici (Andrei Țurcanu ș.a.) drept exponențial pentru întreaga operă poetică a lui Vieru. Făptura mamei e una din poeziile antologice, cu trimitere discretă la chipul imponderabil al Maicii Domnului, întruchipat în nemuritoarea lucrare a iconarului Rafael: „Ușoară, maică, ușoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ.// În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuși ești./ Iarba știe cum te cheamă,/ Steaua știe ce gândești”. Dar uneori, în șirul ordonat și unitar stilistic (ba și tematic, femeia, mama și patria fiind motivele constante, sfidând sonoritățile rimei și formele gramaticale corecte), strălucește câte o bijuterie poetică, cu vers alb, ca balsamul pe suflet, precum poezia Faptul că ești: „E un noroc să fii un arbor/ Pe munte sus, a tale crengi/ Să crească încotro li-e voia/ Cu verdele nepreschimbat.// E un noroc să te iubească/ O pasăre, să poți rosti:/ A fi-ntr-o pasăre, iar mama/ Să-ți facă semn dintr-un izvor.// E un noroc să-ți fie dată/ Și lacrima, să dormi apoi/ Într-un pământ, în cari pe față/ Semințe dulci îți vor umbla”.
Când a apărut volumul Fiindcă iubesc (1980), un prieten îmi spunea că merită să reținem, întâi de toate, coperta. Monocoloră, căptușită cu pânză aspră, coperta avea imprimată, prin adâncire, imaginea stilizată a florii-soarelui. Deloc întâmplător, una dintre poeziile cu rezonanță este chiar Floarea-soarelui. „Cu aură pe cap, de flăcări,/ Cu aspru strai, sărăcăcios,/ Rugându-te adânc, spre Soare/ Eşti cel din urmă credincios.// Slăvit e cel păgân: tutunul./ De tine, vai, el râde azi,/ Te bate-un gând să laşi câmpia./ Să fugi în munţii cei cu brazi.// Să nu pleci, sfânto! Noapte bună!/ E unul ce ţi-e neam mereu./ Hai, lasă-ţi fruntea obosită/ Pe roua sufletului meu”. Deși cam prea patetică, e poezie autentică aici, cu un demers discret-subversiv, alegoric: o plantă înrădăcinată în memoria culturală autohtonă se opune unei plante „de import”, străine și nocive. Lupta pentru teritoriu fiind inegală, ființa autohtonă e gata să lase câmpia natală… și să emigreze în Carpați! E de mirare că cenzura, de fiecare dată atentă, aici a orbit. Iar dacă tot vorbim de un mesaj uneori ermetic, iată cum bucuria irațională a actului poetic se topește pe un câmp ecumenic în această artă poetică: „Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe/ Ale sângelui meu —/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă”.
Ceea ce face ca poezia lui Grigore Vieru să fie marcată de patina timpului e discursul solemn. Sacralizarea spațiului poetizat și a actului poetic. Or, azi demersul literar este desacralizat, poetul coborând din amvon în taverna consumerismului. Dar, în același timp, recunoaștem că rar cine a definit mai simplu și mai tulburător moartea concretă, a omului celui mai apropiat (și nu ar fi deloc simplu să-i găsești un echivalent pe terenul profan al existenței): „A căzut cerul din ochii tăi/ Şi s-a fărâmiţat./ A căzut de pe faţa ta soarele/ Şi-a îngheţat./ Încremenit e vântul cel răcoros/ Fără harnicele tale mâini./ Căutându-te pre tine./ S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni…”
Antologia alcătuită de Vasile Romanciuc descifrează și niște enigme literare. Criticul și istoricul Andrei Țurcanu dedicase un articol polemic unui poem scris de Grigore Vieru și publicat într-o Carte a poeziei (serie de antologii anuale ale poeților din Basarabia) din 1969, fără să mai fie reluat în volume de autor. Criticul presupune o presiune a cenzurii, dar antologia de la Cartier ne indică altceva: poezia a fost inclusă în volumul cvasinecunoscut, intitulat Versuri, publicat în 1971. E vorba de Poetul: „Apoi,/ din verdele pom,/ de sus de sub cer,/ cu oul privighetorii pe buze,/ coboară-te./ Cu propriul tău sânge/ boieşte-1 în roşu./ El,/ care a stat legânându-se/ pe ramura patriei./ Şi pune-1 pe sfânta/ masă a ta/ de care în zori/ fruntea îţi baţi./ Între bătrâna ta mamă,/ între fratele tău/ şi copiii tăi mici./ „Cântecul a înviat!” – tainic/ la miezul nopţii să zici./ „Adevărat a înviat!” –/ tainic să zică/ bătrâna ta mamă,/ fratele tău,/ copiii tăi mici./ Apoi, dimineaţa, când soarele/ ciocneşte coaja/ albastrului cer,/ copiii să-şi spele faţa/ cu oul roşu de privighetoare/ şi cu-adâncul inel de logodnă/ al părinţilor lor./ Iar cântecul să treacă pe pământ/ cu moarte pre moarte călcând!”.
Așadar, poetul autentic și-a scris opera poetică fundamentală – descoperim aici – până la 1989. S-a dedicat apoi luptei de emancipare, a scris cântece, a fost omul cetății (inclusiv, deputat). Dar cum a rămas cu inspirația poetică? Unde s-a pulverizat poezia propriu-zisă? S-a topit în aforisme, acesta ar fi răspunsul. Cele mai laconice forme de lirică, precum erau proverbele noastre populare: cele mai concentrate poeme din folclor; înțelepciunea placată pe expresie. Un gen atribuit, în timp, fie autorului popular anonim, ca ziceri inspirate, fie gânditorilor antici, ca maxime. De ce nu și contemporanilor?
Adevărat, nu toate textele din această carte sunt propriu-zis aforisme (cuvânt care trimite la de-finire/ de-limitare; un soi de cugetări concentrate până la formula unor definiții). Unele sunt niște scurtissime poeme (printre ele, și câteva texte segmentate explicit de barele versurilor), altele par a fi schițe sau bruioane pentru posibile poeme sau poate începuturi de proze, niciodată finalizate. De exemplu: „Când m-am văzut încărunțit, mi-am dat seama că nu pot schimba lucrurile. Sunt însă fericit că nici ele nu m-au schimbat”. Sau, cam din același registru al observațiilor triste: „A venit un nou secol care se urinează și el în spatele caselor noastre. Același miros urât”. Apoi, încă un bun început de narațiune: „Pe moarte mai mult mirosul de sânge tânăr o atrage, de aceea vine la război gătită ca de nuntă”. Și încă una, observație delicată și plastică, având formulă de sentință, dar potrivită (și ea) pentru un început de proză: „Împăcarea între doi soți după un lung război arată ca și frunzele toamnei, care sunt frumoase, dar totuși căzânde”.
Unele texte sunt meditații fără morală, altele sunt spuse de dragul frumuseții, al retoricii. Uneori, poezia și aforistica se completează reciproc, conviețuiesc. Iată o poetică opoziție între gând și cuvânt, contrafortată de opoziția dintre graiul matern și cel străin: „Cuvinte-mi vin în graiul cel străin/ în graiul meu mulțimi de gânduri vin”. Dar iată și o mostră de pură publicistică politică, de factură eminesciană: „Drama societăţii basarabene constă în faptul că nici competenţa guvernanţilor nu are nişte solide temeiuri profesioniste, nici pregătirea şi cerinţele populaţiei nu-şi au izvorul în adâncimea problemelor naţionale”.
Printre cele de atitudine răzbat și revolte estetice. Poetul, blând și tolerant cu grafomanii, într-o bizară solidaritate de breaslă, răbufnește în cazul nu știu cărui impostor mai vocal și mai neostenit în insistență: „Dar oare nu pricepi, domnule, că volumul dumitale de versuri este un mort care nu poate fi ținut în casă mai mult de trei zile?” Asta nu mai e maximă/ cugetare, e sentință! E verdict.
Cred că și poetul însuși și-a pus această întrebare: de ce proverbul? Un răspuns îl regăsim în această ars paremiologica, în polemică cu poezia și cu ars poetica: „De obicei, proverbul știe mai bine încotro s-a pornit decât poezia”. Și, imediat mai jos, încă un fel de început de narațiune: „Plecaseră toți peste Prut. Singurul profesor de română în tot satul nostru (putea să scrie și: „în tot statul nostru” – nota mea, mvc), un bătrân înțelept: proverbul”.
Grigore Vieru, Aer verde, matern. Poeme alese de Vasile Romanciuc, Cartier, 2025
Grigore Vieru, Cerul alege. Aforisme, Cartier 2025