„Când intra în redacție toată atmosfera se schimba. Ibrăileanu îl privea cu atâta interes și simpatie, de parcă Mironescu ar fi fost un urmaș direct al lui Creangă. Și într-adevăr, în vorbire, în povestirile grăite, Mironescu avea farmecul savuros al lui Creangă, care consta nu numai în coloritul vocabularului, dar în naturalețea de exprimare, în autenticul țărănesc, din cel întâlnit în literatura populară numai. Mironescu te făcea să simți că a existat în satele noastre și o artă populară a povestirii, o literatură populară în proză, care s-a pierdut fără a fi consemnată. Mironescu era unul din purtătorii ei.” (Demostene Botez, Viața Românească, nr. 3, pag. 47-48, 1956).
„Doctorul Mironescu, acest mare umorist necunoscut al prozei românești” (Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor, E.S.P.L.A., 1957, p. 31) s-a născut la 13 iunie 1883 în familia învățătorului I. Mironescu. A frecventat cursurile școlilor din Tazlău și Piatra Neamț, ale Liceelor Național și Internat din Iași, apoi ale facultăților de medicină din Iași și Berlin, finalizându-le cu un doctorat în 1912.
Copilăria și-a petrecut-o, avea să mărturisească mai târziu cel mai iubit dintre tăzlăuani: ,,Sub îndemnul modestului nostru tată și învățător, eu și frații mei cu spatele am cărat și am adunat cărți de la semeni de bine și cu dragoste pentru cultura de la sate, pentru înzestrarea bibliotecii școlii”. Dragostea de carte insuflată de tatăl scriitorului tuturor elevilor pe care i-a învățat, inclusiv celor șase copii ai săi (trei băieți și trei fete), dăruirea de care a dat dovadă întreaga viață în slujba binelui, pentru ridicarea nivelului cultural al tăzlăoanilor, au fost elogiate și de marele ministru Spiru Haret care, venind pe meleagurile acestui „colț de rai”, l-a decorat cu medalia „Răsplata hărniciei”.
Adolescența „de pe vremea când Ibrăileanu era profesor la Liceul Internat din Iași” și-a trăit-o tot în mijlocul cărților, când: ,,Se cetea cumplit!… Și pe față și pe-ascuns, și-n recreație, și-n orele de programatică plictiseală, și-n repetitoare, cu capacul pupitrului ridicat, și-n dormitoare, sub coviltirile de plapomă… Ibrăileanu ne fermecase, ne copleșise, ne-nnebunise. Niciodată nu vom uita acele ceasuri de stil și compoziții, de recenzii, de discuții critice, de analize literare, de convorbiri atât de prietenești și instructive, cu monumentalul nostru profesor Ibrăileanu, care ne lumina mintea și sufletul cu fosforescenta sa înțelepciune! Niciodată în viața noastră n-am simțit că timpul fuge nebun și că minutele se risipesc ca funigeii, decât în acele ceasuri când, în virtutea vaselor comunicante, golurile noastre sufletești ni se umpleau cu suflet din înălțatul suflet al lui Ibrăileanu. Niciodată încă nu se mai pomenise ca elevii bolnavi, cu impresionante ascensiuni termice, scuturați de frisoanele suferințelor, să părăsească patul lor de boală, să evadeze din infirmerie, ca să asiste cu prețul vieții lor la acele ceasuri de literatură, în care se-înflăcăra în vâlvătăi uriașul suflet al lui Ibrăileanu” (Viața Românească, an XXVIII, nr. 4-5, aprilie-mai 1936, p. 68-73).
Ajuns student la medicină în capitala Moldovei și văzând precarele condiții de studiu, tânărul Mironescu spune: „În mai 1909, fiind președinte al Societății studenților în medicină (creștini), am determinat greva generală a tuturor studenților de la Facultatea de medicină din Iași având ca obiectiv construirea unui local propriu pentru facultate, crearea catedrelor de bacteriologie, clinică terapeutică și psihiatrie, organizarea și înzestrarea laboratoriilor etc. Ministru al școalelor de pe atunci, marele Haret, ne-a primit delegația noastră cu următoarele cuvinte: «Am văzut până acum studenți care-mi cereau călătorii gratuite, reprezentații gratuite, banchete și petreceri plătite de guvern, dar încă n-am avut fericirea să primesc vro delegație de studenți care să-mi ceară mijloace și posibilități de a învăța carte. Întoarceți-vă înapoi la școala voastră, reintrați imediat la studii în cea mai desăvârșită ordine și dorința voastră, spre marea mea mulțămire, va fi împlinită.» Într-adevăr, de-atunci încoace s-a început construcția noului local al Facultății de medicină, s-au complectat catedrele și laboratoriile.”
Caz rar, dacă nu unic, în învățământul românesc și, poate, în lume, când, cel mai important ministru al „școalelor” unei țări recunoaște meritele, pune în aplicare dorințele și pomenește numele tatălui și fiului.
Tinerețea, maturitatea și tot restul vieții au fost marcate, în cazul scriitorului-medicinist, de momente memorabile.
Păstrând proporțiile, se poate afirma că rolul jucat de Eminescu și Maiorescu în descoperirea marelui Creangă, în ultima treime a veacului nouăsprezece, a fost preluat, la începutul următorului secol, de Ibrăileanu în afirmarea medicinistului I.I. Mironescu, tăzlăuanul având șansa să fie elevul marelui critic încă de pe băncile Liceului Internat din Iași, iar dacă magistrul n-ar fi văzut în el, la orele de compoziție literară, principalul urmaș al humuleșteanului, nu-l invita pe studentul, de 23 de ani, să facă parte dintre colaboratorii membrii fondatori ai revistei Viața Românească, spiritul de observație, talentul de povestitor și umorul mironescian aducându-i acestuia prietenia tuturor celor care, mai apoi, l-au cunoscut: Sadoveanu, Topîrceanu, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Constantin Ciopraga etc.
La apariția volumului Oameni și vremuri în 1920, Ibrăileanu scria despre fostul său elev eminent, acum colaborator la Viața Românească: „Acest doctor în medicină, acest profesor universitar n-a uitat de loc «oamenii» săi, cei cu care a copilărit și de care l-a despărțit viața. Dar el n-a uitat nici munții și apele satului, nici petrecerile, glumele, eresurile și tot ceea ce formează sufletul «Braniștei» sale. În paginile lui trăiesc toate acestea. El nu e numai un scriitor «țărănist», care privește lucrurile din punctul de vedere al suferințelor țărănești; el este și un cântăreț epic al vieții primitive, al poeziei de odinioară din munții săi, și mai ales acesta este el. Unele din paginile sale au o mireasmă de Creangă”…
„Mironescu n-a uitat, însă, nu numai datoriile sale morale, nu numai «oamenii și vremurile de altădată de-acasă, nu numai viața sufletească a satului său, dar n-a uitat nici limba, nici stilul de altădată. Personalitatea închegată în vremea când se formează omul n-a murit în el. În biologul Mironescu, care a frecventat universitățile occidentului, persistă acela care întovărășea altă dată în poiana cea minunată pe bunicul Irimie Honcu – personaj legendar, dar real, de care vorbește, cum știa el să vorbească, Calistrat Hogaș, și de care amintește undeva și d-l Sadoveanu.”
Spusele celui „mai înțelept, mai scump, și cel mai drag profesor și prieten al nostru’’ care ,,ne fermecase, ne copleșise, ne-nnebunise, luminându-ne mintea și sufletul cu fosforescenta sa înțelepciune’’ sunt confirmate și de numeroasele aprecieri ale multora din cei care îl cunoscuse pe tăzlăoan în diverse ocazii.
„Istorisea cu o naivitate prefăcută, gesticulând ca personajele reprezentate, modulându-și vocea după nevoile situației. Tot timpul nici un zâmbet nu-i încrețea fruntea. Păstra o mină serioasă de iezuit. Umorul era sporit de contrastul dintre vorbă și chip. Mironescu a fost un rapsod autentic popular, trecut prin școli și cultură. Umorul robust, exploziv captiva pe ascultători, deși Mironescu păstra în tot timpul relatării masca unui om serios.
Și Topîrceanu povestea frumos, cu haz. Dar Mironescu îl întrecea mai cu seamă în snoavele populare, căci el punea în ele un umor țărănesc. Când povestea, Mironescu semăna cu un strălucit actor de comedie. (Mihail Sevastos, Amintiri de la Viața Românească, E.S.P.L.A.,1956, pag 143).
,,Doctorul Mironescu când deschidea gura povestea anecdote rurale formidabile, stârnind hăulirea marelui râs, din care el nu se alegea decât cu o scânteie în ochi și o zvâcnire armăsărească a nărilor’’ (Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor , E.S.P.L.A., 1957, p. 31).
Cele 17 nuvele, schițe și povestiri literare mironesciene au fost, cum se putea altfel?, văzute mai întâi de mentorul tăzloanului, la rugămintea medicului, și apoi publicate, cele mai multe la Viața Românească. Între prima scriere, La cumetrie, și ultima, Taclale de pensionari, Mironescu a zugrăvit, de fapt, viața celui creat de Dumnezeu, de la naștere, când bucuria venitului pe lume este sărbătorită prin cumetrie, și senectutea celor care au trudit o viață ca să ajungă la pensie, prin amintirile acestora prilejuite de frecventele întâlniri stabilite de ei, ca ultimele zile ce le mai au să nu și le mai ducă în singurătate.
Mărturie stau numeroasele scrisori adresate de Mironescu ilustrului profesor, când vremurile îi țineau departe unul de altul. „Îmi sunteți duhovnicul meu; căci de mi-ți citi și lucrarea asta, apoi drept îmi cunoașteți sufletul pe toate părțile, cu toate păcatele și capul cu toate prostiile. Vă rog dar ca pe-un «atoateștiutor», dintre cele ale mele, de mi-ți găsi ușernică lucrarea, să-i dați foc pe loc, să nu mai afle și alții ce-a țâșnit din capul meu; iar mie să-mi spuneți fără cruțare și-am să vă ascult. În cuvântul d-voastră am sprijin…”, mărturisește autorul într-una dintre cele 18 epistole trimise marelui critic.
Celor care, la apariția volumului Oameni și vremuri, au scris despre unele personaje negative din nuvelelor mironesciene că au defecte oribile, n-au nimic omenesc, Ibrăileanu le răspunde, luând, parcă, apărare autorului de la Tazlău: ,,Trebuie de făcut deosebire între roman și nuvelă, când punem această problemă. Într-un roman, un personaj principal trebuie redat complet, cu calitățile și defectele lui, pentru că romanul trebuie să dea complet ceea ce dă: un mediu, un tip, o problemă etc. Nuvela dă felii din toate acestea. Într-o nuvelă, un om apare numai în aspectul sau aspectele necesitate de temă sau de intrigă. Selectarea și accentuarea defectelor e în natura genului literar. Acum că d-l Mironescu are antipatie pentru aceste personaje, desigur – s-ar putea altfel? Întrebarea e dacă ei sunt așa cum i-a zugrăvit d-sa. Noi credem că acești stăpâni de sclavi sunt redați exact în chipul de a se purta cu sclavii lor’’. (G. Ibrăileanu, Studii literare).
„Cine citește schițele și nuvelele lui observă cu ușurință dușmănia, aș putea zice, pe care o are pentru personajele lui orășenești. Îndată ce se apleacă însă cătră ai săi, cătră frații de subt munte și brădet, i se deschide inima și i se bucură sufletul.
La Tazlău venea uneori un lăutar vestit, cu numele Casian, și ne zicea cântece bătrânești și de dragoste. Cânta și danțuri. Mărturisesc că la aceste petreceri m-am simțit bine cum rareori mi-a fost dat să mă simt; de aceea m-am legat cu jurământ să fac parte din această tagmă până la sfârșitul zilelor mele.
Bătrâna doamnă Sofia, mama doctorului, îmbrățișându-mă, m-a acceptat fecior între ai săi, ca unul ce mă aflam orfan. S-a nemerit la una din aceste petreceri și Panait Istrati; a devenit și el muntean de la Tazlău și a dănțuit cu noi danțurile viforoase din partea locului și a cântat cântecele de foc și de dor. Atunci, plănuind noi un drum prin munți, ne-am îndârjit în așa măsură împotriva apusenilor și a ticăloasei civilizații, încât ne-am pustiit într-o singurătate subt o poală de codru. Am aprins foc hoțesc, am pus hartane de carne în frigare de lemn și fedeleș de vin la bătaie de izvor și ne-am îndepărtat înspre strămoși și în trecut; iar Casian ne cânta cu patos:
Frunză verde rozmarin,
Tu străin și eu străin,
Hai în codru să trăim….
Atuncea am întemeiat haiducia.” (Mihail Sadoveanu, 1939, vara).
Personajele de culoare mai închisă întâlnite în volumele Oameni și vremuri (1920) și Într-un colț de rai (1930) se regăsesc și în cuvântările ținute de Mironescu în forul legislativ al României despre care spune, cu amărăciune: „Ca fost deputat în Parlamentul țării m-am mai convins înc-o dată că-n țara noastră, din nefericire, în epoca în care trăim nu sânt zece oameni care să fie pătrunși de convingerile cu care s-împăunează, că minciuna și fățărnicia stau la baza oricăror manifestări politice. Deci pentru mine activitatea pe tărâmul politic a fost un timp pierdut și o energie cheltuită în vânt, fără nici un folos pentru societatea în care am trăit”, observație de o actualitate tulburătoare.
Și cei cu care a lucrat medical-scriitor tăzlăuan au văzut în Mironescu un exemplu de profesionist desăvârșit:
„Ca profesor, Mironescu era modelul adevăratului dascăl: dezbrăcat de formalism știa să scoboare la nivelul studenților, iar prin vorba și expresiile lui plastice se făcea ascultat și iubit’’ (Cuvânt al rectorului Universității Iași, 1939).
„Mironescu a încarnat, mai bine decât oricare alt scriitor tânăr, tipul înțelepciunii populare înfățișată prin cuvânt neaoș. Umorul său rustic a îmbrăcat și forme rafinate, păstrând totuși aerul de familie, al marelui său înaintaș Ion Creangă: Mironescu a fost nu numai un strălucit scriitor și un povestitor neegalat în timpul nostru, dar a fost și un serios om de laborator, un profesor captivant care știa să-și farmece elevii. Știința lui o preda într-o formă care, pe lângă instruire, dă studenților și plăcere. Conferințele lui n-au găsit niciodată o sală destul de încăpătoare pentru a cuprinde tot publicul doritor să-l asculte.” (Prof. Dr. Grigore T. Popa, decanul Facultății de Medicină din Iași).
,,Pentru a-i cinsti memoria, Universitatea de Medicină și Farmacie «Grigore T. Popa» din Iași, a inaugurat în 2022 Centrul Cultural «I.I. Mironescu», un proiect unic în peisajul academic nu doar din România, ci și din Europa. S-a creat astfel o punte între capitala culturală a țării și Tazlău, al cărei rol este de a susține moștenirea și diversitatea culturală și de a păstra vie memoria profesorului de dermatologie, medicului, filantropului și scriitorului I.I. Mironescu, figură emblematică a științei și culturii românești interbelice. Înființarea acestui Centru vorbește despre fuziunea rodnică între artă și știință, despre sănătate spirituală și vibrație umanistă, și pledează pentru dezvoltarea întru existența dialogală.” (dr. Richard Constantinescu, directorul Centrului Cultural „I.I. Mironescu”).