Idilism, romantism, Roccoco, stil unduit și teatral, cu păstori și păstorițe sau realism industrial, epoca sticlei și a oțelului, cu hipsteri, metrosexuali, tehnosexuali și așa mai departe? Opțiunile sunt multiple. Ce alegem, ce am dori să alegem? Urban sau rural? Ori poate doar fantomele lor?
Propun pentru început, să ne îndreptăm atenția spre pagini din literatura noastră și să citim împreună un mic fragment din Viața la țară de Duiliu Zamfirescu. „Toată curtea boierească trăiește liniștită și bogată, cu cârduri întregi de gâște, de curci și de claponi; cu bibilici țiuitoare; cu căruțe dejugate; cu argații ce umblă a treabă de colo până colo – și seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puțului, scârțâind neunsă între furci, ține isonul berzelor de pe coșare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ți iau auzul.”
O listă cu argumente pro și contra ar putea înlesni o alegere conștientă. Respectând modelul vremurilor de acum, cel care conține printre altele mobilitate globală, repere interschimbabile, temeri ecologice acute, confuzie intens mediatizată, am putea alege să trăim în stil countryside nepărăsind totuși orașul. Uneori, diminețile, nu foarte devreme, în cartierele cu case, din curți se pot auzi cocoși cântând și găini cotcodăcind. Trăgând adânc în piept aerul poluat al orașului, avem impresia că acel cocoș leneș care cântă pe la ora 10.00 dimineața se gândește melancolic la viața pe care ar fi putut-o avea la țară și la frații săi care alergă prin bătături după găini rumene în obraji și nesimandicoase, ce nu seamănă cu suratele din cetate. În toiul verii, în căldurile devenite insuportabile mai ales în ultimii ani, bietul cocoș cântă când i se năzare, suspinând în sinea lui și încercând, probabil, să se adapteze stilului urban, aranjându-și creasta ca să arate cât mai la modă și trăgând cu urechea la muzica Trap care se aude (tare!) de peste drum.
În oglindă cu această fantezie urbană, să ne imaginăm blockhaus-urile cu balustrade de nichel și coloane, colonete și scări în en colimaçon, construite în ultimii ani în satele românești. Cu bani de afară și gust de la noi, aceste construcții ies din gingia satelor ca niște dinți prea mari și prea albi. În timp ce casele tradiționale se năruiesc sub greutatea anotimpurilor și a presiunii prostului gust. Acele gospodării care au găzduit vieți de bunici, de părinți și de copii, au fost construite cu materiale simple și cu adevărat ecologice, într-un stil funcțional, modest, integrat în natură și în perfectă simbioză cu credințele, tradițiile și stilul de viață al locului.
„Cum dispare și se dizolvă repede –
se duc arborii, se duc străzile,
se duc casele, se duc luminile;
se stinge și se pierde chipul tău iubit.”
(Konstantinos Kavafis)
Viață la țară în oraș sau viața ca la oraș trăită în mediul rural? În Paradisul confortului modern și al hipertehnologizării, în epoca lui ca și cum, acolo unde limitele și delimitările se estompează până la completa dispariție, totul pare posibil. Mai ales atunci când omul este un veșnic nemulțumit.
Într-un anume fel, fundamentul solid și motivat organic al practicilor și al stilurilor de viață se clatină și se transformă în mode și curente ce se succed cu repeziciune. Și atunci, de ce nu ar cânta cocoșul la ora 10.00 dimineața, dând tonul unei noi tendințe? De ce nu s-ar adapta și regnul animal unui mesaj de tip influencer? Chiar și porcul „de Crăciun” crescut pe balcon la bloc, există cazuri, ar putea fi o variantă cu adevărat Bio și un motiv în plus, unul corect politic, pentru orășeni să nu uite tradițiile sau, cine știe, să devină vegetarieni, din compasiune pentru durduliul devenit animal de companie.
Am vizitat cândva o familie într-un sat de berberi din Maroc. Casa lor era cam dărăpănată, sau aflată mai degrabă într-o stare de construcție perpetuă. Undeva prin munții Atlas. Era locuința unui clan numeros. Într-una dintre încăperi stătea un măgăruș. Era și el membru al căminului și era tratat de la egal la egal. În mod sigur, acolo nu era vorba despre un moft sau vreo extravaganță, ci despre o delimitare mai puțin strictă a ierarhiilor din gospodărie și o respectare a fluxului natural al vieții. Viața așa cum e ea. Apusul de soare veghea poveștile spuse pe prispele din lut roșiatic și întunericul se instala ca o pătură neagră cu stele ca în 1001 de nopți.
De la țară la oraș și înapoi la țară. E traseul multor vieți. Născuți în locuri pitorești sau în gospodării în care candoarea și autenticitatea erau prezente, în care valorile simple și sănătoase ale clanului erau transmise fără întrerupere, acei oameni au părăsit cu greu locul copilăriei, spre a se îndrepta spre oraș, pentru studii sau pentru un serviciu mai bun. În funcție de educația primită acasă, cei șapte ani de acasă, evoluția e diferită. Cei cărora li s-a transmis bunul simț, spre exemplu, uneori nici nu știu ce comoară poartă în suflet. Bunul simț, buna măsură, sunt instrumente extrem de practice și de valoroase pentru a naviga prin toate apele vieții.
Am putea spune: mediu rural egal sensuri simple, iar mediul urban e locul unor sensuri sofisticate? Nicidecum. Și în general o astfel de gândire, una simplificatoare și care accesează clișee, e contraproductivă. Așa cum tot dăunătoare, pentru suflet mai ales, este și catalogarea în mod aprioric de tip: „un țăran!”, „ce țărancă!”. Cei din mediul citadin se pare că au scăpat de jigniri, pentru că nu am auzit încă remarci sarcastice de tipul: „un orășean!”, „ce orășeancă!”. Deși uneori se mai poate auzi câte o ironie: „domnul / doamna, e de la oraș…”.
Un trai fără ipocrizie ar fi unul mai liniștit, dar masca fățărniciei e tare greu de scos. Pentru ca să (îți) rostești adevărul, e necesară o doză mare de curaj. Curajul de a alege, de a te hotărî, de a nu mai minți, de a fi in or out. Pare ceva atât de tranșant pentru modul de gândire al epocii noastre, cel care permite, prin intermediul corectitudinii politice, nuanțări flexibile și interschimbabile, lichide, în funcție de context, de trend, de interese, de câștiguri.
Unde dorim să ne așezăm cu adevărat? Poate că nicăieri nu e locul potrivit, dacă nu suntem în armonie cu propria persoană. Poate că într-un viitor nu foarte îndepărtat inteligența artificială va putea coordona simțurile și emoțiile omului și va reuși să-l facă să se simtă prezent pe o pajiște la poalele munților, unde va respira un aer curat perfect dozat sau pe o plajă însorită, toropit de la căldura soarelui încălzirii globale. Ar fi vorba despre deconectarea ființei umane de la propria natură și de la interiorul său și conectarea la un univers artificial în care totul e posibil, confortabil, în care nimeni nu îmbătrânește, toată lumea poate iubi (erotic) după pofta inimii. Inima inteligenței artificiale.
Și, atunci, mai contează dacă locuiești la țară sau în oraș? Sau în imaginația excentrică a nu-știu-cui?