A făcut o strălucită carieră în publicistica, literară sau nu, încă dinainte de revoluția română un citat dintr-o poezie a lui Nicolae Labiș, poet care n-a apucat denumirea anglo-saxonă de icon, deși, într-un fel, asta a fost el, pentru deceniile acelea. Poetul a scris destule poezii arzător revoluționare din punctul de vedere al partidului de-atunci, iar acest vers conta ca o emblemă. Era, deci, el și versul lui un – scuzați barbarismul – icon. Cred că mai țâșnește și azi, de sub – era să zic pana – degetele vreunui publicist mai vechi citatul acela, desigur în cu totul alt context. Cazul nostru. Iată faimosul citat: „Trăim în miezul unui ev aprins…” Și iată strofa integrală:
„Trăim în miezul unui ev aprins
Și-i dăm a-nsuflețirii noastră vamă,
Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi
În flăcările noastre se destramă.”
Parcă s-ar potrivi cu ayatolahii Iranului, care-i amenință pe toți ce „nu ard dezlănțuiți” ca ei că… și așa mai departe. În fond, tânărul poet, sub 20 de ani, dar atât de talentat versificator cum se vede chiar din aceste rânduri evident proletcultiste, s-a lăsat dus de valul de dezinformare instituționalizată care a urmat impunerii unui regim cu pretenții de dătător de fericire și pace, iar pe urmă de „etică și etichitate comunistă”, vorba unui alt Nicolae, deloc poet, însă dictator. N-a durat mult și poetul s-a lămurit, dar când să și exprime adevărul („unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”), cineva a avut grijă, poate „pasărea cu glonț de rubin”, poate dresorul ei, poate doar destinul, să nu-și ducă până la capăt descoperirea. Cât despre acel prim vers din strofa entuziast amenințătoare, știți cum se termină această poezie de vreo șapte strofe? Ultimele două versuri spun așa:
„Ne-am câștigat și dreptul demnității
Și-al cugetării drept nemăsurat.”
Ei, aici, la dreptul nemăsurat al cugetării, trebuie să fi apărut un semn al viitorului. Că, parcă, poezia se și intitulează „Viitorul”. Or, acest viitor, în care poetul Nicolae Labiș să fi putut cugeta nemăsurat, adică liber, nu s-a mai prelungit pentru el. Pentru că partidul îți lua, în anii aceia, din 1950 înainte, nu doar măsura cugetării, ci și, în multe cazuri, cum se poate deduce chiar din soarta tragică a poetului Labiș, chiar măsura viitorului tău, al celui care crezi că ai dreptul de a cugeta, adică de a gândi nemăsurat, adică liber.
Astăzi poetul Nicolae Labiș ar fi un om de 90 de ani. Născut la 2 decembrie 1935, era cu doi ani mai tânăr decât Nichita Stănescu, iconul următor al poeziei române. Viitorul lui s-a oprit acum aproape 70 de ani, pe la 22 decembrie 1956. Hopa! N-a mai prins 22 decembriele care i-ar fi dat dreptul să-și pună în operă, ceea ce, se știa deja, începuse să gândească. În fine, liber, nemăsurat. Ar mai fi avut până azi 33 de ani de viață, gândit și scris. O cifră cristică, așadar, desparte viața lui Nicolae Labiș de libertatea de a gândi și mai ales de a exprima ceea ce gândești, pe care unii contemporani ai lui au apucat-o. Unii ar zice: și la ce le-a folosit? Le-a folosit, le-a folosit, chiar dacă între timp cei care n-aveau nevoie de atâta cugetare nemăsurată, deoarece, oricum, cugetă alții în locul lor, au decis cine să fie pe la – cum se spune – cârma țării.
Și iată, aici ajung azi, când pornisem de la versul acela al lui Nicolae Labiș din prima fază, cea predată, încă, proletcultismului, cu gândul la focul care aprinde lumea (evul?) din jurul nostru.
Sigur, întrebările de tipul: ce-ar fi gândit cineva care nu mai e demult despre ce trăim și vedem noi, azi, sunt neproductive, ca să mă exprim politicos. Dar acum, când și evul (adică secolul) următor celui la care se referea Nicolae Labiș e tot aprins, putem constata cum o strofă proletcultistă de altă dată poate reînvia cam pe dos, în vremuri care se cred curățate de proletcultism.