Există cărți care te apasă și cărți care te eliberează. Safari de Mihai Măniuțiu nu produce atât o stare de alertă, cât una de alunecare. Lecturând-o, nu cobori într-un infern clar conturat, ci într-un spațiu în care reperele se desfac lent, până când nu mai știi exact ce anume s-a pierdut: sensul sau capacitatea ta de a-l mai căuta.
Dacă e să vorbim despre o lume apocaliptică – mai ales că, în ultimul timp, tot ceea ce ne „servește” realitatea din jur duce cu gândul la o distopie –, citind romanul lui Măniuțiu, am comparat intensitatea trăirilor cu cea din Satantango, de Krasznahorkai László: aceeași lume fără ieșire, aceeași senzație că răul nu mai are nevoie de justificare, existând organic, pur și simplu, difuz și inevitabil. Și totuși, aici apare o distincție esențială: personajul-narator din romanul Safari nu cade în fatalism.
„Într-o casă în ruină s-a adunat un grup de marginali, cu o misiune. Un spațiu închis, unde loialitatea se amestecă cu ura și frustrarea. Cineva trebuie să primească o lecție” – scrie pe coperta a patra a cărții. Cei adunați (conform zicalei: a tunat și i-a adunat, fiecare dintre cei astfel strânși la un loc având o problemă care-l face vulnerabil, fiind suferind sau cu un psihic labil, ușor de manipulat) nu au nume, în narațiune sunt vehiculate doar porecle, pentru că nu mai aparțin „realității cunoscute” și pentru că trebuie să dispară, ca să poată acționa din umbră. „Cei mari”, șefii, hotărăsc cine trebuie eliminat din societate (citește: ucis), iar „cei adunați” sunt antrenați s-o facă, printr-o acțiune care se numește „safari”. Un nume de cod sau o vânătoare absurdă, în care vânătorul își va inversa rolul cu al vânatului.
Personajul principal are porecla Scuipaci. El știe. Știe că finalul va fi unul al morții, că toți vor deveni rebuturi, că „safari-ul” nu poate avea alt deznodământ decât exterminarea. Și totuși, participarea lui nu e disperată. Nu e nici măcar resemnată. E, într-un mod straniu, tonică sau se petrece ca și cum luciditatea extremă ar anula tragicul. Ori l-ar consuma înainte să mai poată produce efecte. Pare, antonimic, că „anormalul” Scuipaci este mai normal decât cei care conduc, e mai lucid și mai inocent decât „șefii lumii”.
De aici vine senzația cea mai neliniștitoare a cărții: nu tragedia domină, ci lipsa de sens, nebunia… Însă nu nebunia spectaculoasă, nu ruptura violentă, cât acea dezagregare progresivă în care realitatea devine instabilă. Manipularea, izolarea, informația dozată și falsificată, drogarea – toate acestea nu construiesc doar un sistem opresiv, ci unul care reconfigurează mintea „subiecților”. Nu mai e vorba despre controlul corpurilor, ci despre confiscarea percepției, o manipulare neuronală, profesionistă.
În acest punct, Safari încetează să fie o simplă alegorie și devine un model. Un model de lume în care puterea nu mai are nevoie să se expună, pentru că acționează prin interpuși – „dănțuitorii” cu arma în mână, pentru care ochiul devine țeava pistolului. O lume în care adevărul nu este interzis, el este fragmentat până la absurd, iar nebunia nu mai este o excepție, având o distribuție clară: protagoniștii din spațiul ascuns numit „sălaș”. Cu atenționarea că oricare dintre noi poate cădea în plasa „sălașului”, dacă „cei mari” hotărăsc ca atare.
Referințele, deși recognoscibile (figuri politice, tensiuni actuale, războaie), nu fixează romanul într-un prezent clar (chiar dacă pot fi recunoscute personaje din societatea noastră actuală), ci îl deschid către semnificații mai largi. Pentru că mecanismul e repetabil. Grupul din umbră, violența delegată, degradarea discernământului: nu sunt accidente ale unei epoci, ci constante ale istoriei.
Și, poate tocmai de aceea, în centrul cărții apare povestea.
Personajele își povestesc crâmpeie de viață, iar aceste narațiuni explică stadiul lor (in)evolutiv: uneori pare că inventează, fabulează. Apar figuri „închipuite” care capătă mai multă consistență decât cele reale. Povestirea devine o formă de rezistență, una ambiguă. Nu e clar dacă salvează sau dacă, dimpotrivă, adâncește ruptura. Dacă e o ieșire sau doar o formă mai sofisticată de rătăcire.
Aici, Safari atinge un punct limpede: momentul în care imaginația nu mai poate fi separată de delir. Un text fragmentat, care inițial nu se leagă, învolburarea frazelor, a poveștilor, a nebuniei etc. promite totuși un deznodământ, o imagine coerentă. Spre final se limpezește și te simți răsplătit, toate se leagă într-o logică a unui autor de calibru. Nu degeaba regizorul de teatru, Mihai Măniuțiu, are numeroase premii pentru cea mai bună regie, pentru originalitate, pentru cel mai bun spectacol etc.
Și totuși, cartea nu e grea în modul în care te-ai aștepta. E neagră, dar nu apăsătoare. Pentru că limbajul explodează în ironie, în sarcasm, în persiflare. Există un fel de vitalitate a expresiei care contrazice materia sumbră și te trezești deseori râzând: „Cu Pinguinu am legat prietenie. Părea fără ascunzișuri adânci. Cum să se ascundă unul care-n loc de corp are un dulap de o sută douăzeci-treizeci de kile? Nu se ascundea nici cu creierul. Că și creierul îi era îndesat în același dulap. Totuși, avea o anume vioiciune. Una a lui. Că așa își merita porecla. Dacă era să se rostogolească, se rostogolea. Nu importă cum aluneca și de câte lucruri se izbea și cum se prăvălea. Avea felul lui de curaj. Ca oricare altul care poate muri la fiecare pas.” (pag.16)
Cam acesta e tonul romanului: râsul nu anulează tragicul, dar face suportabilă traversarea.
Mihai Măniuțiu, Safari, Humanitas, 2025