Un tom masiv, de peste șapte sute de pagini, a publicat recent istoricul sociolog Lucian Năstasă-Kovacs sub titlul Dan Barbilian / Ion Barbu. O recompunere a contrastelor (Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2025). Autorul are deja la activ o suită bogată de studii dedicate istoriografiei românești, vieții intelectuale și, mai ales relațiilor interetnice româno-maghiare, situației evreilor, țiganilor și armenilor din România. Ampla biografie de acum avusese ca punct de pornire, după cum mărturisește cercetătorul, un studiu despre anii în care savantul și poetul nostru aderase la mișcarea legionară în anii ‘40 ai secolului trecut. Tema e prezentă și aici, în câteva secvențe care oferă numeroase date, scrupulos documentate, asupra acestor angajări. Întreaga carte a fost gândită, conform aceleiași precizări auctoriale, ca o biografie situată în contextul istoric ale vremii, una care are în vedere preponderent figura matematicianului Dan Barbilian și mai puțin cea a poetului. Sunt puse, astfel, în evidență evenimente mari și mici din viața copilului și adolescentului crescut la Giurgiu, apoi la București, într-o familie cu tată jurist, foarte sever, și o mamă care n-a reușit să câștige sentimentele de dragoste filială, nefiind interesată de educația atentă a copilului unic, într-o casă din care lipsea și biblioteca. Pentru formația de matematician a acestuia a avut o contribuție decisivă profesorul Ion Banciu de la liceul bucureștean „Gheorghe Lazăr”, prin care au trecut și alte câteva dintre personalitățile intelectuale ale timpului, apoi studiile universitare sub patronajul prestigios al unui savant ca Gheorghe Țițeica, dascăl eminent care l-a și trimis pentru un doctorat la Göttingen în Germania și care va fi și îndrumătorul tezei sale de la Universitatea din București.
Firele ramificate ale biografiei din acești ani sunt urmărite detaliat, sunt scotocite toate arhivele, cu date despre familie, relațiile cu prieteni giurgiuveni Tudor Vianu, Simion Bayer și Ion Vinea, colegii de universitate bucureșteană, profesorii ș.a.m.d. Pe câteva capitole se întinde relatarea „provocărilor adolescenței”, a „studenției fragmentate” din anii primului război mondial, cu „eroismul” acestui moment istoric, pus între ghilimele fiindcă tânărul Barbilian a reușit să evite, prin relații de familie, participarea pe frontul propriu-zis și nu părea deloc animat de mari sentimente patriotice. Încă din aceste pagini, figura omului apare sub lumini deloc favorabile. În ultimii ani de liceu, tânărul e atras de tot felul de aventuri erotice, necontrolat de autoritatea familială, iar în anii studenției va continua același stil de viață libertin. Foarte înzestrat ca matematician, studentul n-a fost totuși foarte harnic, a promovat cu greu unele examene, își pierdea vremea cu isprăvi sexuale și prin cafenele.
Încă din aceste pagini, autorul biografiei pare a nu-și iubi personajul, insistând asupra unor asemenea episoade, urmărite cu tenacitate pe tot parcursul cercetării. Se menționează, totuși, timpuria colaborare la revista Gazeta matematică, publicație foarte exigentă, prețuirea de care se bucură din partea profesorilor de elită în această perioadă. Imaginea conturată despre tânărul Barbilian ne duce imediat cu gândul la cam același tip de aventuri ale lui Mateiu I. Caragiale, în compania destrăbălatului amic Boicescu… Pe când se afla ca militar în cazarma de la Huși, i se surprind trăsături ale unei firi incomode, și – cum notează biograful – „Încă de pe acum se conturează tot mai mult un temperament vulcanic și imprevizibil, este arogant cu superiorii”, chiar dezertează, adăpostit la Iași de un unchi al său… Nu e nici patriot, nici antirăzboinic, precum citații confrați evrei Adolf Steuerman (Rodion), Enric Pekelman (Enric Furtună, fost coleg de liceu cu Sadoveanu), ori pacifistul Eugen Relgis (Sigler). Contrastul e notat și față de alți scriitori combatanți, precum Camil Petrescu, Perpessicius (ambii rămași cu sechele fizice grave în urma conflictului mondial), Vladimir Streinu. Se notează și cu această ocazie că „atitudinea lui Dan Barbilian în postură de militar reflectă pur și simplu nu doar incapacitatea acestuia de a se supune rigorilor cazone, neputința de a înțelege momentele istorice prin care trecea țara, cât mai ales tendința lui repetată de a-și manifesta lipsa de apetit și înțelegere față de ceilalți (sau, în alți termeni, lipsa de camaraderie), de unde și permanentele caracterizări în ceea ce-l privește – egoist, impulsiv și de necontrolat”. Doar peste două pagini, caracterizarea negativă se va relua: „apucăturile de indisciplină și de irascibilitate… totul sub semnul imprevizibilului, ba chiar mai mult, de oportunism, așa cum se va manifesta și la maturitate”.
Astfel de propoziții, susținute documentar, par a fi profund marcate de starea de spirit și de ideile care au stat la baza amintitului proiect inițial, de analiză a episodului biografic barbian din anii regimului legionar și antonescian, când protagonistul cărții s-a manifestat ca susținător fervent al guvernanților momentului, elogiind Garda de Fier și afișând un antisemitism vehement, în contrast radical cu relațiile de prietenie avute cu oameni foarte apropiați ca Tudor Vianu, Simion Bayer, și nu doar cu ei. Această „conduită discutabilă în perioada regimului legionaro-antonescian” va fi, de altfel analizată atent pe cele cincizeci de pagini ale acelui capitol. O explicație a comportamentului său reprobabil e pusă pe seama frustrărilor de ordin profesional ale matematicianului ce nu reușise să obțină în 1938, sub ministeriatul lui Armand Călinescu, postul de profesor universitar la care spera să ajungă prin adeziunile sale politice. (Va fi numit, totuși, profesor în anul 1941). Memoriile adresate autorităților pe această temă sunt marcate mereu de sentimente pro-legionare exaltate, dar sunt și expresia unor rivalități cu colegi universitari pe care-i denigrează fără să ezite. Are, totuși, doi asistenți evrei, pe care-i apreciază.
Comentariile lui Lucian Nastasă-Kovacs pe această temă atrag și numeroase alte referințe, la carierele profesionale ale unor colegi, în divagații ample, chiar prea extinse, din dorința de contextualizare cât mai precisă a situației scriitorului matematician. La fel se procedase și se va mai proceda și în alte capitole ale cărții, de pildă, când se abordează, cu nu mai puține referințe detaliate, problema colaboraționismului a numeroși intelectuali ai vremii cu dictaturile respective. Reiese din ele că numărul adepților pro-legionari din mediile academice și scriitoricești era considerabil, de nu chiar majoritar, și toți au parte de prezentări ale carierei din domeniile respective. Nu lipsesc nume de prim plan ale culturii românești, ca Octavian Goga, Mircea Eliade, Cioran, P.P. Panaitescu, Constantin Giurescu, Sextil Pușcariu, Ion Petrovici, D. Caracostea, Constantin Daicoviciu, Eugen Coșeriu, altele fuseseră amintite printre lăudătorii regelui Carol al II-lea din timpul dictaturii sale. Intrigi, delațiuni, fapte de corupție, nepotisme, calomnii împânzesc narațiunea biografică din jurul celei centrale, la care autorul cărții precizează de câteva ori că „revine”, după ce amplele digresiuni în viețile contemporanilor lui Barbilian/ Barbu riscă să se îndepărteze prea mult de subiectul principal. Sunt biografii paralele, de universitari matematicieni, români și străini, oameni politici, evocări de episoade, unele „picante” din viața multor scriitori, cu date de viață familială și extra-conjugală, tabieturi și mici-mari vicii, colportate de confrați, bârfe descoperite prin jurnale intime etc. Biograful pare pasionat de asemenea situații de viață, privite pe trepte diverse, de la înalt la faptul mărunt, chemate să coloreze portretele prea solemne ale unor personalități rămase în memoria noastră culturală cu figuri adesea epurate de inesteticele deplasări de linii. Cititorul câștigă astfel, pe lângă destule informații inedite, importante pentru profilul intelectual al acestora, și altele, de viață cotidiană, domestică, cu șanse de a zugrăvi mai viu chipurile evocate.
„Intrarea în câmpul literaturii” e înregistrată odată cu debutul în revista Literatorul a lui Macedonski, în toamna anului 1918, la recomandarea prietenului Tudor Vianu, atunci redactor al publicației, apoi, cu urmări cu adevărat importante, în Sburătorul îndrumat de E. Lovinescu (1919) după ce scriitorul redevenise student. Fusese întâmpinat foarte încurajator de marele critic, în fața căruia se prezentase chiar în ziua înmormântării lui Alexandru Vlahuță: un sfârșit, așadar, de epocă literară, începutul alteia, noi. Un spațiu larg, cu multiple referințe legate de participarea la gruparea „Sburătorul”, îi va fi acordat în continuare, cu informații împrumutate din agendele lovinesciene și nu numai, – o colaborare nu lipsită de peripeții și accidente cauzate de firea intempestivă și capricioasă a scriitorului. Tot Vianu îl va recomanda lui G. Ibrăileanu, care îi va publica în Viața românească poemul După melci, în 1921. Autorul biografiei nu uită să noteze, însă, și faptul că interesul tânărului Barbu pentru viața literară este concurat de noi aventuri amoroase, continuând modul boem de viață mai vechi, adăugând și „atracția lui Dan Barbilian pentru femeile mai vârstnice”, prilej de a face trimitere și la căsnicia lui Mateiu I. Caragiale, și adăugând date despre căsătoriile unor oameni de cultură ca Iorga, Arghezi, Vinea, G. Călinescu, Felix Aderca, până la Petru Dumitriu…
Pigmentat cu astfel de aventuri este și capitolul dedicat perioadei „studiilor” în Germania, recomandate de Gh. Țițeica după licența strălucită de la București, fiind acceptat ca doctorand de celebrul Landau. Cuvântul studii e pus între ghilimele, cum fusese și „eroismul” soldatului Barbilian: biograful constată că spre deosebire de alți tineri studioși ajunși în acest mediu academic (și se dau exemple foarte favorabil comentate), doctorandul nostru pare prea puțin interesat de studiile sale în domeniu, arătându-se preocupat mai degrabă de scrisul poetic, de călătorii prin Germania, și nu în mică măsură de isprăvile amoroase mereu căutate. Așa că, în anii 1921-1924, el nu va câștiga mare lucru ca matematician, nu-și va susține nici doctoratul, se droghează frecvent, consumă în exces halucinogene, duce o viață dezordonată, are un comportament caracterizat drept „deviant”, se descurcă greu cu limba germană. Că n-ar fi citit mai nimic în acei ani e, totuși, greu de crezut. Imediat după întoarcerea în țară, este primit în Societatea Scriitorilor Români, bucurându-se deja de un prestigiu recunoscut. Cercetătorului nostru îi face plăcere să noteze, în legătură cu această perioadă, încă o serie de aventuri amoroase, în competiție, zice, cu amicul Ion Vinea, printre femeile de care se îndrăgostesc amândoi fiind și celebra dansatoare americană de culoare Josephine Becker, ajunsă și în capitala noastră. Nu scăpase, ceva mai devreme, nici faptul, sugestiv în felul său, că mulți dintre studioșii români din Germania preferau să se căsătorească cu femei germane, – erau, evident, mai bune gospodine! Barbu a adus-o în țară pe Doamna Gerda, care și-a luat la București o licență de limbă germană.
Dintre momentele biografice notabile sunt reținute colaborarea, din 1924, la revista de avangardă Contimporanul, condusă de Ion Vinea și Marcel Iancu, contactele cu scriitori ca Fundoianu și Ilarie Voronca, și mai ales polemica răsunătoare cu Tudor Arghezi, după apariția în 1927 a Cuvintelor potrivite, declanșată, se pare, de umori minore, dar foarte importantă pentru afirmarea concepției barbiene despre poezie. O poezie despre care ni se spune că epatează și contrariază lumea literară, și dă naștere unor reacții negative ale unor critici însemnați, ca Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu. Sunt consemnări ce sugerează acordul cu aceste critici și, pe deasupra, i se mai impută scriitorului că „era uneori colportor și sforar, căutând să aducă zâzania între oameni, punând la lucru, poate inconștient, principiul Divide et impera, din nefericire aplicând dictonul mai ales în cazul prietenilor”! Și imediat: „De altfel, prin anii ‘20-’30, mai toți cunoscuții îl știau pe Barbilian ca un bârfitor, un pasionat clevetitor mai ales în ce privește picanteriile din viața altora, de regulă cele care pun oamenii în postùri jenante.” Se tulbură și relațiile cu Lovinescu, după eșecul încercării de a publica volumul Ochean la Editura Casa Școalelor (recomandat totuși de critic) și îndeosebi după ce Lovinescu tipărise volumul III al Istoriei literaturii române contemporane, unde are și un capitol de comentarii despre poet. Apariția volumului Joc secund la Editura Cultura Națională, condusă de prietenul Al. Rosetti, prilejuiește relatarea altor reacții controversate în jurul operei.
Două capitole ale biografiei sunt consacrate „ascensiunii universitare” a profesorului de matematică și „avatarurilor” catedrei din care făcea parte, cu, din nou, întinse asocieri cu carierele altor confrați, urmate de prezentarea activității, centrate pe cercetările matematice, din timpul războiului, pentru ca o secvență următoare să urmărească situația dificilă din anii instalării regimului comunist din cauza opțiunilor sale politice din anii ’40. Sunt pagini substanțiale despre o epocă de frământări politice și intelectuale provocate în noile împrejurări istorice extrem de dificile, cu epurări drastice în toate mediile intelectuale, în care înfloresc oportunismul, delațiunea și alte rele obiceiuri considerate a fi tradiționale la români. În ce-l privește, profesorul și poetul încearcă să se alinieze, cât poate, noilor orientări, face chiar și o cerere, fără rezultat, de primirea în Partidul Muncitoresc Român, manifestă – scrie biograful – „un oportunism ieșit din comun”, rămânând însă atent supravegheat de poliția politică. Încă o dată, apar digresiunile disproporționate privind cariera altor confrați în această epocă tulbure (Mihai Benado, Liviu Solomon și alții).
În ce privește opera poetului matematician, cititorul fusese avertizat de la începutul cărții că nu va avea parte de un spațiu foarte amplu al comentariului. Numeroase informații se dau totuși despre receptarea (sau respingerea) scrisului său în această epocă de promovare a literaturii proletcultiste, cu discursul ei ideologizat, transparent propagandistic, care nu putea conveni deloc noilor promotori ai jdanovismului stalinist instalat brutal în spațiul literar românesc. Ion Barbu împărtășește, de altfel soarta mai tuturor scriitorilor de frunte ai perioadei interbelice, are parte de negații aspre, pe temeiul dificultăților de comunicare create de limbajul său ermetizant și poziția de poet idealist, chiar mistic. Până spre sfârșitul anilor ‘50, respingerile se țin lanț și putem descoperi cu destulă uimire atitudinile din nou oportuniste ale unor critici literari care își vor schimba total părerea despre opera barbiană nu peste multă vreme.
Lucian Năstasă-Kovacs nu pare nici el prea receptiv la modul de a scrie barbian, nu gustă, de fapt, poezia „ermetică”, și nu crede că lirica sa trebuie pusă într-o relație prea strânsă cu profesia matematicianului Barbilian. Nici trimiterile la alchimie ori astrologie nu i se par concludente, afirmând chiar că „imaginile uneori insidioase” ale limbajului său ermetizant ar fi „doar elemente de decor în relație directă cu starea lui sufletească la un moment dat.” Poetul a vorbit însă, pe drept cuvânt, despre impersonalitatea poeziei sale, eliminarea eului și definind poezia ca pe o pură oglindire a spiritul nostru, joc al minții, depășind contingentul mundan și limitele trăirilor subiective spre o viziune înalt-geometrizantă, „joc de o dificilă libertate” vizând depășirea fizicii obiectului real către „existențe substanțial indefinite, restrânsele perfecțiuni poliedrale”. Deasupra acestei geometrii el situează „fervoarea”, tensiunea spirituală și spiritualizantă, un lirism esențializat. Și chiar atunci când se reconstituie simbolic universul „balcanic” din ciclul Isarlîk, cu pitorescul păstos și deformările grotești, de „râs fonf al demiurgului”, poetul sugerează mereu năzuința spre spiritualizare, solidaritatea dintre micro- și macrocosmos. Un exemplu între toate edificatoare este poemul Nastratin Hogea la Isarlîk ,dar sunt și altele, ca Oul dogmatic ori Ritmuri pentru nunțile necesare. Ideea sugerată de poetica mallarméană sub semnul căruia își așază Jocul secund, e încorporată subtil și în structura extrem de complexă a limbajului, sugerând topirea „individualități, noționale, a cuvântului… în aceea, fonetică, a versului”…
Nu este, însă loc ca să dezvoltăm aici această argumentație. Oricum, „ermetismul savant”, atribuit de critică poeziei lui Ion Barbu e privit de biograful nostru cu suspiciune, caracterizat chiar ca „simple exerciții de savantlâc”, se pune la îndoială chiar faptul că poezia i-ar fi fost „influențată de formația sa de matematician”. Cu adaosul, surprinzător, al opiniei că modelele acestei poezii sunt de căutat doar la Edgar Poe, Valéry și Mallarmé, că acestea au fost „stimulate de alcool și de stupefiante, la o vârstă când nu avea acces sau nu dovedea o gândire filosofică bine definită conturată”. Apoi, că: „Ermetismul lui era de «modă», neexistând o cheie cu care să-i descifrezi poezia”. Din păcate, biograful nostru, care are, cum spuneam merite mari în documentarea asupra vieții și epocii în care a trăit matematicianul Dan Barbilian, nu posedă, ca să zic așa, antene suficient de sensibile și pentru exemplara sa operă poetică și nu-i recunoaște solida cultură ce o alimentează. Pe acest teren, documentarea critică se limitează de fapt la „avatarurile posterității imediate”, adică la deceniul imediat următor stingerii sale din viață (în 1961), când studierea atentă și adecvată a operei era încă timidă și chiar timorată de ideologia trecutului foarte apropiat. E de regretat că biograful atât de bine informat din numeroasele pagini precedente, n-a mai consultat și cercetările de poetică barbiană mai noi, precum cele ale lui Marian Papahagi, Ioana Em. Petrescu, Marin Mincu și alții câțiva, care aduc contribuții decisive în descifrarea „ermetismului” barbian.
În fine, dacă e să punem încă o dată în contextul socio-literar viața și opera scriitorului, conformându-ne direcțiilor mai recente lectură sociologică a literaturii, e de pus întrebarea – dincolo de ecourile circumstanțiale documentate cu acribie de cercetătorul nostru – cum se face că un om atât de libertin, dedat tuturor exceselor, consumator de alcooluri și droguri, dezordonat mai sub toate aspectele vieții sale de om, a reușit să atingă una dintre performanțele cele mai impunătoare ale poeziei românești din secolul XX. Și cum a fost posibil, dacă ne întoarcem cu secole în urmă, ca tâlharul François Villon să rămână în memoria lumii ca mare poet? „O enigmă și un miracol” – ca să preluăm formula unui mare istoric român. Puse în balans, evenimentele biografice ale omului Barbilian/ Barbu, cel din „viața care se viețuiește”, cu laboratorul său scriitoricesc, ne apar mult disproporționate, – și nu devin concludente decât dacă ținem seama de rafinatele procedee ale unei alchimii pe care nici viața imediată a celui care o practică, nici seaca gândire abstractă a omului de știință, oricât de impunător, nu o pot evalua convenabil. Nu avem ce face, lectura și interpretarea poeziei, mai ales a uneia atât de complexe ca a lui Ion Barbu, obligă la o abordare specifică, cu instrumente proprii de descifrare a imaginarului poetic și a instrumentarului lingvistic propriu acestui mod de comunicare. Și dacă de un anumit „determinism” este vorba, atunci nu s-ar putea el căuta în straturile mai adânci ale poeziei, văzută ca replică și, ca să zicem așa, corectură simbolică a prea atâtor „clăi de fire stângi” ale unei existențe umane prea puțin „geometrice”? Biograful nu-și pune, însă, o asemenea întrebare. „Recompunerea contrastelor” biografiei așa de accidentate, reconstituită cu o remarcabilă stăruință de un cercetător cu mare experiență al arhivelor, se realizează, așadar, preponderent la nivelul informației referitoare la „dosarul” existențial al protagonistului cărții de față. Ar rămâne de refăcut echilibrul cu investigația aprofundată a operei scriitorului, rămasă deocamdată la mijloc de drum.
Lucian Nastasă-Kovacs, Dan Barbilian / Ion Barbu. O recompunere a contrastelor, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2025