Comparat cu cele mai complexe fragmente din proza lui James Joyce sau William Faulkner, ori, pe alocuri, în ceea ce privește elaborarea stilistică și strategiile narative, cu anumite pagini ale lui Marcel Proust, alăturat creațiilor de maturitate ale lui Mario Vargas Llosa, romanul Fado Alexandrino (1983) semnat de Antonio Lobo Antunes își pune la încercare cititorul, reușind să-l scoată din vechile obișnuințe de lectură, să-l fascineze și să-l deruteze în același timp, obligându-l să mediteze asupra realităților lumii contemporane, dar și asupra propriului (și întotdeauna tulburatului) suflet. În această carte – impresionantă și în ceea ce privește dimensiunile, având peste șapte sute de pagini –, conversațiile personajelor par a face parte din dimensiuni temporale diferite, dialogurile implicând schimbarea participanților aproape de la un paragraf la altul, inducându-se de la bun început sentimentul de confuzie (e drept, bine controlată de autor), iar cronologia este transformată într-un continuum original, în care funcționează perfect fluxul conștiinței, așa cum a fost acesta deprins de autorul portughez de la marii maeștri ai modernismului european. Excelentă e și transpunerea în limba română a acestui atât de îndrăzneț proiect narativ, în ediția semnată de Cristina Dăscălescu Dordea și Dinu Flămând (beneficiind și de o frumoasă prezentare grafică) apărută la Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”.
Pretextul narativ este întâlnirea a cinci foști participanți la războiul din Mozambic, veritabil Vietnam al Portugaliei, după zece ani de la întoarcerea acasă, moment încheiat tragic, care servește (și) ca o disperată încercare de eliberare spirituală a celor implicați, totul petrecându-se pe fundalul Lisabonei, orașul marcat de o accentuată decădere și de pierderea progresivă a reperelor etice. Scriitorul nu face nici o concesie cititorului, iar textul e, tocmai de aceea, extrem de dens și de solicitant. Astfel, zeci, de pagini trec înainte ca decorurile, personajele și evenimentele să fie identificate explicit, totul reducându-se, adesea, la aluzie și sugestie. Cu toate acestea, narațiunea progresează într-un ritm ce pare a fi doar al ei, Antunes dorind să recreeze complexul proces de gândire în cazul fiecăruia dintre participanții la întâlnirea din orașul natal, după misiunea în Mozambicul colonial, în anii ’70. Fiecare dintre acești bărbați, foști infanteriști, meditează asupra experiențelor limită pe care le-au trăit în Africa, asupra revoluției la care au fost martori sau participanți, după aceea, în patrie, dar și asupra labirinticelor lor istorii personale, într-o veritabilă noapte a revelațiilor dureroase.
În cârciuma unde se petrece totul, nu doar cuvintele personajelor, ci și contururile și culorile par a se suprapune, a se influența reciproc, uneori chiar a se contopi. Foștii combatanți care își spun poveștile în fața fostului căpitan, care pare a prezida adunarea în tăcere (fiecare personaj fiind identificat prin vechiul grad militar – soldatul, sublocotenentul, ofițerul de transmisiuni și locotenent-colonelul) sunt legați între ei prin numeroase fire, și în același timp se dovedesc incapabili să depășească tragediile războiului care le-a marcat întreaga existență, determinându-le cursul vieții ulterioare. În plus, realitățile politicii portugheze, ipocrizia unei societăți prea puțin dispuse să se schimbe fundamental constituie cadrul general în care universul exterior se îmbină perfect cu vorbele pe care le spun acești oameni – până la punctul în care, uneori, este greu de decis dacă o replică este rostită cu voce tare de un personaj sau doar gândită, ghilimelele fiind suprimate. Însă, în ciuda tuturor acestor dificultăți (deloc puține, trebuie să recunoaștem…), e impresionantă bogăția uluitoare a semnificațiilor, sintaxa atât de complexă și de inovatoare ducându-te pe loc cu gândul la proza lui Vladimir Nabokov în ceea ce privește arta descrierii, obsesia pentru clarificările parcă nesfârșite, dar și accentele kafkiene ale imaginației creatoare, toate prinse într-o țesătură complexă, atât în plan formal, cât și de conținut, amintind cumva de viziunea unui magician, stăpân peste sensuri ce devin de-a dreptul speculativ-borgesiene, completate de jocul neostoit al ironiei și aluziilor livrești, dând uneori senzația cititorului că a pătruns într-un vârtej din care nu mai există scăpare, ori că se află cu adevărat în mijlocul celor mai neașteptate momente ale războaielor coloniale portugheze. De altfel, deplasarea simbolică între Mozambic și Lisabona e permanentă, evidențiind structura duală (din acest punct de vedere) a cărții și conferind vocii (vocilor) narative accente uluitoare, pe alocuri hipnotice, accentuate de nenumăratele flash-back-uri al căror maestru absolut în spațiul cultural portughez este Antonio Lobo Antunes.
Complexitatea textului și dificultățile pe care cititorul de azi le poate avea la lectura acestei cărți sunt determinate, într-o mai mare sau mai mică măsură și de modalitățile pe care le alege scriitorul pentru a se raporta la istoria modernă a Portugaliei. Din acest punct de vedere, da, Fado Alexandrino necesită un anume efort. Căci evenimentele despre care se discută mult în roman au loc în perioada 1970-1980, ani plini de evenimente pentru Portugalia. Se știe că moartea lui Salazar a pus capăt, în 1970, lungii sale dictaturi, însă cel care i-a urmat, Marcelo Caetano, deși părea a fi un adept al politicii liberale, a continuat, fie și mai puțin evident, vechea linie represivă, inclusiv opoziția față de însăși ideea de decolonizare, așadar războaiele coloniale care izbucniseră în 1961 în Mozambic, Guineea Portugheză și Angola au continuat, cheltuindu-se în acest fel sume și resurse materiale și umane uriașe. De aici și emigrarea masivă, numeroși portughezi încercând să evite recrutarea, dar și atitudinea tot mai ostilă autorității guvernamentale în rândul ofițerilor tineri – care, pe 25 aprilie 1974, inițiază celebra Revoluție a Garoafelor. Anii care urmează sunt, însă, la fel de tumultuoși în plan politic și economic, Portugalia cunoscând lovituri de stat, ascensiunea ideilor comuniste, naționalizarea băncilor și companiilor de asigurări, elaborarea (lentă) unei noi constituții. Birocrația crește, la fel și datoria publică a țării, însă pe fondul acesta se vor încheia finalmente războaiele africane.
Încercând să ofere cititorului, fie și subtextual, o imagine a tuturor acestor transformări, necesare pentru înțelegerea psihologiei personajelor și a motivațiilor acestora, Fado Alexandrino este un demers extrem de temerar și de complex – în toate privințele. Tonalitatea pe alocuri profetică a romanului, nuanțată printr-o incredibilă textură vizionară a planurilor narative suprapuse, imaginația prodigioasă, notele de comedie absurdă ce apar pe neașteptate, patosul profund, violența sângeroasă, toate se încheagă ca într-un coșmar din care pare că e extrem de greu să te smulgi. Cuvintele se repetă adesea obsesiv, imaginile se nasc asemenea unor constelații aflate în expansiune, metaforele se ascund în interiorul unor metafore mereu mai complexe, asaltând sufletul și mintea cititorului și transportându-l, parcă, într-un cadru suprarealist, într-un univers fracturat, un haos bine controlat de inteligența și arta superioară a autorului. Tocmai de aceea exegeții au apropiat – pe bună dreptate – textul acesta de dificultatea lui Absalom, Absalom! al lui Faulkner. Căci Fado Alexandrino este o carte care trebuie degustată pe îndelete, o frescă în cheie personală a umanității contemporane, reprezentată de câțiva inediți protagoniști.
Parcurgând paginile cărții, ai senzația stranie că explorezi un soi de mare interioară, la fel de detaliat prezentată ca în cele mai bune pagini ale lui Javier Marias. O mare a emoției și a conflictelor umane, în care limbajul funcționează asemenea unei materii cu proprietăți neobișnuite, solidificându-se în cele mai neașteptate momente sau, dimpotrivă, devenind fluidă. Astfel că narațiunea dobândește un ritm propriu, iar împărțirea in capitole devine irelevantă, textul șerpuind, divagând, cufundându-te, ca cititor, în profunzimi impresionante. Trebuie să reușești, deci, să te lași purtat de ritmul acesta singular, dacă vrei să parcurgi până la capăt această operă monumentală, ce pare a funcționa pe baza întreruperilor constante, a salturilor dureroase înainte sau înapoi în timp, a schimbărilor de perspectivă și de tonalitate, adesea survenite exact când te aștepți mai puțin. Mediul însuși este personificat în mod constant, elementele naturii se contopesc cu decorurile urbane, iar cele mai sălbatice iluzii se infiltrează în conversațiile banale ale celor care bântuie localurile de noapte. Iar peste toate plutește obsesia morții, a destrămării, a dezintegrării sub cele mai diferite forme, proces care afectează, treptat, și sufletul uman, nu numai realitatea exterioară.
Antunes este la fel de acut, în expresie, precum Céline, dar rămâne întotdeauna de o impresionantă demnitate în ireverențiozitatea sa atât de originală. Astfel că paginile sale dau senzația, uneori, că mușcă ori zgârie auzul ori simțurile cititorului, pe măsură ce acesta e împins să caute sensurile unor pasaje labirintice, având o consistență nemaiîntâlnită în proza contemporană. Amintirile personajelor devin obsesive, marcate de detalii extrem de pregnante și prezentate în cadrul unor scene ce seamănă cu niște naturi statice baroce, în care amănuntele trăite se metamorfozează într-un sistem halucinatoriu uluitor. Metafore baroce la rândul lor apar aproape în fiecare pagină, iar observațiile profunde cu privire la starea și natura lumii și a sufletului omenesc fac din Fado Alexandrino un text imposibil de uitat.
Poveștile foștilor combatanți sunt, desigur, diferite, trimițând la diferite părți ale societății, însă sunt aduse alături de un element comun, una dintre marile teme ale lui Antunes în cartea de față – războiul. Căci războiul este în mare parte responsabil pentru deriva lor morală, profesională și sentimentală, amintirile de care nu pot scăpa îi bântuie și-i fac incapabili să meargă cu adevărat înainte. Puse alături, poveștile și amintirile acestor personaje oferă cititorului o imagine caleidoscopică a Portugaliei de acum o jumătate de veac și ne ajută să înțelegem altfel realitățile lusitane ale acelor ani. Numai că, indiferent ce încearcă să facă, obsesiile trecutului și spaimele din Mozambic îi urmăresc, punându-i, cel mai adesea, în imposibilitatea de a trăi propriu-zis. Fiecare găsește acasă doar tăceri, absențe, forme ale eșecului și expresii ale singurătății, condamnându-i la o traiectorie descendentă, mai ales după Revoluție. Este o lume mică cea în care ei încearcă să se regăsească, destinele li se intersectează, iar coincidențele îi urmăresc, iubirea le e negată ori pare, chiar, a nu-și mai găsi locul în această lume pervertită, transformându-se în simplu sex și devenind, adesea, expresie a violenței ce conduce la crimă. O lume pradă singurătății și pusă sub semnul incapacității de a stabili relații stabile între oameni. Și un univers ce se transformă în veritabilă închisoare pentru oricine încearcă să-și caute libertatea și să-și afirme independența.
António Lobo Antunes, Fado Alexandrino. Traducere și note de Cristina Dăscălescu Dordea și Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, 2025