Sunt televiziuni al căror scop pare a fi inducerea și menținerea panicii cu orice preț. Agenda lor e făcută din a arunca zilnic în casele noastre o avalanșă de vești negative și numai negative. Trend-ul s-a născut în pandemie, când a devenit o cale legală de a face bani frumoși dacă televiziunea se angaja să anunțe de nu știu câte ori pe zi numărul de morți, toate morțile fiind atribuite, nediscriminatoriu, virusului ucigaș. Cum suntem o nație care moare de grija caprei vecinului mai degrabă decât de grija sa, abia așteptăm să vedem ce nenorociri ne mai sunt anunțate în fiecare zi. Recunoști aceste câteva televiziuni dezechilibrate după cucoanele exaltate care mai degrabă strigă decât vorbesc, atunci când nu sunt de o sobrietate prost jucată, tăioase ca un brici, dotate cu o aroganță de țață, împărțind dreptatea după bunul plac, în timp ce-și declamă neutralitatea de mediatoare ale emisiunilor la care ți-e de-a dreptul rușine să te mai uiți. Astfel de posturi, dacă ai proasta inspirație de a sta conectat la programele lor ore-n șir, reușesc să intoxice până și cele mai optimiste minți, să scoată din echilibru, prin această perseverență bolnavă, până și cei mai echilibrați oameni. Astfel de posturi nu doar obosesc, ci epuizează.
Dar există o oboseală despre care nu se vorbește. Nu pentru că ar fi rară, ci pentru că pare a fi indecentă. Oamenii pot admite că sunt obosiți fizic, psihic, emoțional, însă cine ar recunoaște că e obosit moral? Că nu mai are energie să fie empatic, să fie „de partea corectă”, să reacționeze la fiecare nedreptate care îi trece prin fața ochilor, pe ecranul telefonului. Ecranul, apropo, nu obosește niciodată. Noi, da. Așa încât, hiperconectați la tragediile care se succed pe ecrane clipă de clipă, nu facem altceva decât să simțim, să ne indignăm, dar fără să avem timp să înțelegem ce simțim. Fără să analizăm. Devenim străini de noi, de lume, de propria moralitate. Psihanaliza știe că, pentru a se face simțită, pentru a fi activă, vinovăția nu are nevoie de un motiv. E suficient să existe un copil interior convins că e responsabil pentru tot ce se întâmplă în jur. Când vezi suferința altora fie într-un reportaj, fie într-un film sau într-o fotografie, se activează exact acea vinovăție primară lipsită de logică, dar având o imensă forță. Iar vinovăția fără obiect e una dintre cele mai grele poveri pe care le trăim zilnic, grație mass-media ahtiată după rating.
Existențialismul ne-a spus că suntem liberi și, prin urmare, responsabili. Dar libertatea absolută e o ficțiune frumoasă, iar responsabilitatea infinită e o tortură. Între ele, omul se rupe lăuntric, nefiind înzestrat să facă față unor interminabile tensiuni amenajate de spațiul public. La fel se întâmplă și cu moralitatea: dacă trebuie să fii bun tot timpul, nu mai ești bun deloc. Ești doar epuizat. Aici, își dau mâna psihanaliza și existențialismul. Psihanaliza ne spune că eul are limite: nu poate procesa suferință nelimitată, fără să se apere. Existențialismul ne spune că lumea nu oferă sens, iar omul trebuie să-l creeze singur. Între aceste două presiuni – vulnerabilitatea psihică și responsabilitatea absolută -, omul modern stă cu telefonul în mână și privește nedreptăți și suferințe la care nu poate interveni. Nu pentru că e indiferent, ci pentru că e depășit. E un spectator vinovat, un martor inutil, un personaj kafkian cu acces la internet.
Atunci când se instalează, indiferența nu e lipsă de empatie, ci mecanism de apărare. E modul în care psihicul spune „Gata, până aici!”. Însă, pentru că alegem să stăm conectați continuu la surse de știri, devenim incapabili de empatie. Nu poți fi permanent empatic cu toate tragediile pe care televiziunile ți le livrează. Ceea ce nu e lipsă de moralitate, ci oboseala, care nu mai permite practica moralității la cerere, transformată în una performativă, în indignare strigată pe rețelele de socializare, în reacție rapidă. Adevărata morală e ceea ce rămâne după renunțarea la omnipotență și la libertatea absolută. E moralitatea limitelor asumate, a gesturilor mici, a deciziilor care nu caută martori. E cea care nu obosește, pentru că nu încearcă să fie perfectă.
Televiziunile nu ne informează, ci ne „reglează” afectiv. Nu o fac cu intenția declarată de a manipula, căci cum ar putea declara așa ceva, ci cu o logică simplă și eficientă: negativul ține oamenii lipiți de ecran, cu sufletul la gură. O știre despre o catastrofă, un accident, o crimă sau o nedreptate nu e doar o informație, ci un stimul emoțional care activează frica, indignarea, anxietatea, acele zone ale psihicului care nu pot rămâne indiferente. Psihanalitic vorbind, știrile negative ating straturi vechi, infantile, unde pericolul era perceput ca permanent și necontrolabil. Televiziunile știu că omul reacționează mai puternic la amenințare decât la liniște, iar liniștea nu face rating, și nici normalitatea, nici binele. Dar efectul nu e doar informativ, ci formativ. Oamenii ajung să creadă că realitatea e compusă exclusiv din ceea ce văd la televizor, că lumea e un șir nesfârșit de pericole, că ceilalți sunt o amenințare, că viața e o succesiune de catastrofe. Nu pentru că ar fi așa, ci pentru că asta cere agenda televiziunilor respective.
Așa încât, știrile negative nu lumea o arată, ci o versiune construită pentru a produce reacții. În Ciuma, Camus arată cum oamenii devin prizonierii unei realități care le scapă. Televiziunile fac același lucru, doar că, în locul unei epidemii reale, ele oferă o epidemie a negativului. Manipularea nu stă doar în minciună, ci și în selecție. În faptul că, dintr-o lume atât de complexă, televiziunile aleg doar ceea ce produce tensiune. Iar tensiunea repetată zilnic devine o formă de dresaj emoțional. Un om care simte constant frică, furie sau neputință nu mai are energie nici pentru gândire critică, nici pentru moralitate, nici pentru propria viață. Așa încât, oboseala morală nu e un eșec, ci o formă de luciditate. E semnul că psihicul își apără integritatea, refuzând să fie un spectator vinovat al lumii, tras în toate direcțiile. Oboseala morală nu e sfârșitul moralității, ci începutul unei moralități mai adevărate, una care se hrănește nu din vinovăție, ci din libertatea de a alege.