Noapte de februarie
Când frica se rotunjește întâmplător,
când, în ciuda vastelor culori ale frigului,
eu încă respir, nu se poate altfel să fiu
decât fericită.
În colțul meu de lume, trebuie să fi sosit primăvara,
să se fi întors lumină după lumină, plâns după plâns.
Ca o lustră stă luna deasupra mea,
ca o pasăre pregătită de moarte.
Nimeni nu merită să fie atât de însingurat,
încât tavanul camerei să-nflorească.
Nimeni nu merită să fie gonit din alt vis.
Ce mână poemul să pară un râu cu piele-aurie,
o nuia de mângâiat întunericul?
Ce har mă aruncă dintr-o secundă în alta,
fără o plasă de siguranță?
Atât de mult Cineva mă iubește,
încât în palme zăresc, uneori, urmele cuielor.
Atât de mult Cineva mă așteaptă,
de parcă deja este vremea să plec.
Rapsodie de ianuarie
Îmi pare bine, Doamne, nespus de bine îmi pare
că nu m-ai uitat.
Adie gloria Ta ca vântul de primăvară printre cireși,
adie și-mi face pașii subțiri, asemenea razelor.
De trei zile ninge, de trei zile rabzi
și mă observi prin fereastră, dormind.
O femeie, când doarme, mai sănătos e
să fie lăsată în pace.
Dacă visează grădini de măslini,
dacă alege să fie zăpadă, dacă se lasă iubită sau nu –
în gura Ta, tot liniște e.
Îmi pare bine, Doamne, nespus de bine îmi pare
c-ai să mă ierți!
Nebănuite sunt mâinile de trădare,
deși de multe ori au adus mărturii mincinoase.
Nebănuită e inima mea că ascunde atâta dragoste.
După câteva zile de ninsori
A nins, Doamne, a nins cât în ultimii ani la un loc.
Lopată după lopată, zăpada a fost stivuită
la marginea curții.
Atâta muncă, pentru nimic.
Credința mea mai puțin cântărește
decât mormanul ce își ridică țeasta spre cer.
Cu mâinile-acestea, aș fi putut să Îți cânt.
Să laud grămezile argintate și îngerii dimprejur.
Să fiu zăpada pe care
ca pe un miel o trimiți, în mijlocul oamenilor.
Să fiu eu sângele mielului, parfumul lui neted și cald.
De-acum, puține lucruri sunt de neînțeles:
sfârșitul ce va să vină-ntr-o zi
și pulberea-n care lumina Ta se îmbracă,
de fiecare dată când mă asculți.
N-am nicio frică
Te-ai îndrăgostit de mine
cum soarele se îndrăgostește de o fereastră deschisă
și cade prin ea, toropind încăperea.
Dar eu sunt surâsul, și ceața cea neagră,
căpița de flori de care lumina și-a rezemat
obrazul de aur.
Sunt magma, abisul, furtuna care înghite
corăbiile pictate în somn.
Plutești în liniștea mea
precum un cântec de luptă, în gurile inamicilor
(și iarba din inima mea înțelege).
Deunăzi, mi-a părut că ating
un înger și-atât de tare-am strigat,
că s-a-nnoptat ca într-o moarte adâncă,
în plină zi.
Autumnal
Desăvârșită e sfiala frunzelor, toamna,
când ațipesc în burta morții visând
că încă nu m-am ivit,
că încă mâinile mele n-au sfâșiat
această spaimă dogoritoare și fragedă,
cu nimic mai asurzitoare decât urechea care mă uită.
Cu ce mă voi alege după ce albul oaselor se va liniști,
mângâiat de rădăcinile toporașilor?
Am îmblânzit și hohotele, și întunericul,
și totuși, sunt pe cale să-mbătrânesc
alături de fiara care îmi umple gura, cu râsul ei negru.
Cine e în măsură să hotărască
dacă durerea adie mai blând sau lumina?
Cine e demn să ne-observe din cealaltă parte a nopții
și să ne vadă așa cum suntem, de foc?
Fericirea e la un pas distanță
de plămânii care-și iuțesc zdrăngănitul în zori,
odată cu deșteptarea primelor mierle.
La un pas de mine, deși mă lupt cu morile de vânt în speranța
că eșarfa pe care acum o înnod în jurul cuvintelor,
va flutura cândva, la picioarele Domnului,
în semn de pace.
În locul lor, aș fi plecat și eu
Pe când nici nu gândeam, au dat bir cu fugiții.
Ia-le de unde nu-s! Și-au luat tălpășița și duse au fost.
S-ar cuveni să-nghit absența lor cu oarecare îngăduință –
nici eu nu le-am stat întotdeauna alături.
S-o fi săturat și cuvintele, bietele, să mă vadă trudind
pentru lucruri neimportante.
De ce ai crede că încă ai timp? îmi părea că aud.
Dar eu n-am avut niciodată urechi pentru astfel de vorbe.
În tabloul în care m-ați azvârlit, nu e loc pentru zvonuri –
aici e toamnă și, toamna, eu robotesc pentru iarnă.
Noaptea, ei bine, noaptea e altă poveste.
Abia atunci sunt singură și duc dorul cuvintelor.
Abia atunci îmi e teamă că timpul va picura
mai strașnic decât îi e obiceiul.
Nici să dorm nu mai pot, de frigul ce mă cuprinde.
De ce ai crede că încă ai timp? hohotesc pereții și lustra,
dar eu n-am urechi decât pentru pașii cuvintelor mele.
În vis, întind o mână, sperând să le-aduc înapoi:
păsări neîntrerupte –
degetele mele, adulmecându-le urma.