Mama, tăcerea din oasele mele
Mama este rana care nu se va închide niciodată,
un lapte amar care îmi hrănește poezia.
Ea nu mai e, dar metalul ei e în mine, mai greu ca oricând.
Te-ai retras în albul pereților mei
și m-ai lăsat să descifrez singură geometria durerii
din buncărul de mătase.
Nu mai ești voce,
ești doar o vibrație în metalul coloanei mele,
o absență atât de grea încât îmi curbează destinul.
Sunt frumoasă pentru că doare absența ta,
pentru că în fiecare rană pe care o deschid te găsesc pe tine,
tânără și tristă, păzind intrarea în buncărul meu.
Tu nu mai ești, dar eu sunt tot ce ai lăsat nespus.
Sângerarea mea albă este rugăciunea mea pentru tine.
*
Moartea mamei nu a fost o plecare,
ci o mutare definitivă în interiorul celulelor mele.
De la ea am învățat că poți să exiști prin omisiune,
că tăcerea unei mame care nu mai e
poate dărâma pereții de beton ai oricărui buncăr.
Pierderea mamei este confruntarea ultimă cu propria finitudine.
Nu mai există nimeni între mine și moarte.
Sunt în prima linie a frontului.
Dar Yalom ar spune și că
„disperarea este prețul pe care îl plătim pentru autoconștientizare”.
Eu plătesc acest preț în fiecare dimineață, la ora 4:00,
când mătasea buncărului miroase a ea.
Rochia în care mama își strângea talia
ca pe o barieră între mine și lume
Am îmbrăcat rochia mamei.
Faldurile m-au strâns de gât ca niște mâini iubitoare,
iar cusăturile mi-au intrat sub piele,
unind carnea mea de absența ei.
Acum merg prin lume purtând acest naufragiu de mătase, incurabilă,
strălucind de o splendoare care ustură.
Sunt frumoasă pentru că doare.
Sunt frumoasă pentru că fiecare pas pe care îl fac despică o rană veche,
de bumbac, pe care mama a uitat să o panseze înainte să devină amintire.
Sunt frumoasă pentru că am îmbrăcat rochia mamei,
un giulgiu de mătase cu miros de praf de pușcă și lavandă,
care mi-a retezat respirația exact acolo unde ea își tăiase, cândva, speranțele.
M-am strecurat în talia ei îngustă ca într-o menghină a timpului,
simțind cum balenele de plastic îmi numără coastele,
una câte una, până când am devenit extensia tăcerii ei.
Sunt frumoasă pentru că tivul îmi sângerează pe glezne,
o broderie de reproșuri pe care n-am învățat să le rostesc,
și pentru că fiecare nasture încheiat
e o verigă într-un lanț de aur care mă leagă de frica ei.
M-am uitat în oglindă și am văzut-o pe ea
privindu-mă prin ochii mei care nu-i mai aparțin,
dar care au învățat să plângă în aceleași nuanțe de gri.
E o frumusețe incurabilă,
o piele de împrumut care mă strânge și mă definește.
Sunt frumoasă pentru că doare să fii vie sub atâta absență,
pentru că port pe umeri arhitectura unei prăbușiri.
Sunt frumoasă pentru că, îmbrăcată în ea, nu mai sunt eu,
ci sunt toată durerea pe care ea a rafinat-o
până a transformat-o în stil.
Sunt frumoasă pentru că am îmbrăcat rochia mamei,
și în golul pe care trupul ei l-a lăsat în pânză
am învățat să cresc ca o iarbă sălbatică, nestăpânită.
Absența ei nu e un vid, ci o textură vie,
un bumbac care încă mai păstrează febra palmelor sale,
un curent de aer cald care mă ridică de la pământ
atunci când greutatea sângelui vrea să mă doboare.
Sunt frumoasă pentru că această lipsă are puls.
O simt cum se mulează pe pielea mea, organică și crudă,
ca o a doua naștere, fără țipăt, doar cu respirație.
Durerea e firul de mătase cu care am cusut marginile lumii
ca să nu se mai destrame în neant,
iar frumusețea e cicatricea luminoasă care a rămas în loc.
*
Sunt frumoasă pentru că doare
să țin de mână fetița care refuză să plece din mine,
care își agață degetele de coastele mele
ca de gratiile unui loc de joacă abandonat
Sunt frumoasă pentru că în fiecare dimineață,
la birou,
eu îi promit că vom fugi,
că vom picta cerul cu carioci de rouă,
chiar dacă realitatea îmi slăbește puterile
și mă obligă să fiu „utilă”.
E frumos să simt cum ea dă cu piciorul în masa de ședințe,
revoltată pe cifrele care vor să-i măsoare infinitul,
pe această confuzie adultă care numește „succes” tăcerea interioară.
Dar azi, ea e mai vie ca niciodată,
e o intimitate sălbatică care mă face să tresar
la fiecare rază de soare care îmi taie monitorul.
Ea e cea care îmi dă curajul să fiu incurabilă,
să visez în culori care nu există pe paleta logicii voastre reci.
Sunt frumoasă pentru că sunt gardianul
unei copilării care nu apune,
o femeie-cetate care ascunde în turnul ei
o fetiță cu genunchii juliți.
Plângem împreună când lumea ne vrea de piatră,
și zâmbim complice când durerea ne face,
în sfârșit, de neatins.
Îmbrățișarea
Sunt frumoasă pentru că brațele mele au învățat
să strângă la piept un spațiu gol
până când acesta prinde puls.
M-am exersat în oglindă, cu proprii umeri,
într-o auto-îmbrățișare care mi-a strivit oasele de dor,
până când am înțeles că lipsa ta nu e un deșert,
ci o prezență invizibilă, o armură de aer cald.
E o putere înfiorătoare în felul în care mă adun,
ca și cum aș vrea să opresc lumea să se mai scurgă prin mine.
Sunt frumoasă pentru că brațele îmi sunt două granițe
pe care durerea le păzește cu o fidelitate de câine,
și pentru că sub presiunea acestei strângeri,
profunzimea mea a devenit un ocean în care nu te mai poți îneca,
ci doar pluti, la nesfârșit.
Mă îmbrățișez cu tot ce a rămas nespus,
cu mirosul tău care a impregnat pereții camerei,
cu ecoul pașilor tăi care acum îmi bat în piept.
Durerea e coloana mea vertebrală – dreaptă, lucioasă,
o axă a lumii pe care o rotire de brațe o poate ține în frâu.
Sunt frumoasă pentru că îmbrățișez absența
ca pe un copil care plânge
și pe care doar eu îl pot liniști.
Sunt frumoasă pentru că în acest cerc închis
nu mai există „tu” sau „eu”,
ci doar o forță care ne face să dăinuim,
incurabili și vii, în ciuda tuturor plecărilor.