Andreea Nanu este unul dintre scriitorii cei mai puternici ai prozei române de astăzi, dintre cei născuți după anii 1980. Nu apare în clasamentele curente, dar explicația ar însemna o discuție aparte. A „debutat”, cer permisiunea unei licențe de extindere a termenului, direct cu o tetralogie, însumând vreo 2000 de pagini: Cartea AnoTimpurilor (Ziua cea mai albă, Numele ei era Uitare, Insula melc, Timpul splendorii). Au urmat în ritm aproape anual: Cartea cuvintelor chivot, Scrisoare pentru Ida, Noapte americană, Custodele. Apoi o trecere la teatru prin două volume, unul de cronici de spectacol, apărute în Revista 22 între 2017-2020: Cum vă place, și altul, dedicat lui Andrei Șerban, Eternitatea. Și încă o zi. Teatrul lui Andrei Șerban, pentru a trece la creație dramaturgică originală cu volumul Teatru din 2023. Două dintre aceste romane au fost deja traduse în engleză, respectiv franceză. A fost necesară această didactică recapitulare pentru a da o imagine exactă asupra amplitudinii la care scriitoarea și-a conceput dintru început, și l-a urmat cu tenacitate, traseul creator.
Acum Andreea Nanu revine la roman prin Manuscrisele nu ard. Carte subtil polemică în primul rând prin cum, nu prin ce: de elogiere a cărții în vremurile agoniei sale. De elogiere a sensibilității în vremurile abhorării sale și ale brutalismului textual și psiho-fizic. De elogiere a bulimiei lecturii în vremurile secetei sale. De un eros spiritualizat în vremurile exacerbării reducționiste a fiziologicului său. De o decisă de-contextualizare istorică, în vremuri în care istoria ne devoră. Aducând astfel romanul spre un statut de parabolă. De un subtil existențialism (ca și în celelalte romane ale sale) și estetism provocator. Romanul este un flux meditativ neîntrerupt. L-am asemuit contemplării (termen adecvat modului existențial al personajelor, impus ca atare și lectorului) de pe țărm a unui fluviu calm: rațional știi că el curge, ochiul arată doar o imensă apă clipocind fără înaintare. Cam asta este epicul diluat din acest roman-meditație-eseu: el este ascuns în favoarea altor priveliști. Aflăm, de exemplu, niște date esențiale despre biografia familială a personajului principal narator abia în ultimele câteva zeci de pagini. Sau, o altă imagine posibilă, aș asocia construcția romanului cu cea a unei rețele de neuroni, cu foarte mici nuclee de epic, pierdute în imensitatea rețelelor de axoni și dendrite a comentariilor livrești și reflecțiilor. Tema principală a romanului îmi pare a fi raportul dintre realitate și ficțiune. Unde imediat intrăm într-o nesfârșită aporie: cum să definești acest raport într-o operă de ficțiune? În acest context, aproape că nu are importanță că este un roman de dragoste, în sensul că este Tema prin excelență, inevitabilă, impusă. Aș mai adăuga tema libertății, a scrisului, a visului, a bolii și suferinței. A dublului etc.
În câteva cuvinte: personajul narator (cu numele îngerului vestitor Melek Jibrail) este scriitor și editor. Editură în expansiune, de succes (sic!), pentru care caută un sediu pe măsură. Astfel ajunge la o casă veche (Andreea Nanu este un poet al caselor cu istorie: „casă cu suflet, în care fiecare crăpătură are un secret, fiecare detaliu invocă o prezență”), a unui Mavrocordat, unde intră în contact cu agentul imobiliar pe care-l botează Settembrini. Casa are o arhitectură aparte, evident simbolică. La parter este o sală de așteptare a unei gări – lumea reală cu fojgăiala ei. La etajul întâi, mizer și delabrat, este sanatoriul de „boli psihice” unde îi va cunoaște pe Francisca și pe bizarul doctor Orendi. La etajul al doilea începe imediat amenajarea sediului editurii. Iar la etajul al treilea se lucrează de asemenea pentru amenajări, închiriat fiind de un misterios domn D, care nu apare niciun moment (amenajarea etajului nu s-a terminat), ascuns Godot care dirijează destinele. Casele sunt personaje pline de importanță în mai toate romanele Andreei Nanu. Au identitate, o bogăție și o viață proprie. Melek vizitează etajul care trebuie amenajat, ocazie cu care, trebuind să treacă prin spațiul sanatoriului, o cunoaște pe Francisca (trimiterea la numele sfântului nu este întâmplătoare), aflată în plină criză: i se pare că naște în mari dureri și o strigă pe cealaltă. Misterul ei îl atrage hipnotic. Apoi îl cunoaște pe bizarul doctor Orendi cu care are lungi discuții literaro-filosofice și începe încercarea de a o „salva” pe Francisca. Operație imposibilă, pentru că nu se cunoaște boala. Acesta ar fi subțirele fir epic. Care străbate un intertext abundent, zeci și zeci de citate care formează magma romanului, din tot atâția autori. Care poate fi la fel de bine un eseu, un lung monolog interior sau chiar un poem. Chiar îmi spuneam în glumă că romanul ar fi putut avea un indice de nume. Citatele astea sunt cimentul care leagă, dă durabilitate, cel mai puternic elogiu adus cărții, lecturii. Una dintre primele întrebări care i se pune lui Melek este dostoievskiană: credeți în veșnicie? Un fel de a ni se sugera că nu poți iubi și nici nu poți fi un scriitor, respectiv un cititor adevărat, dacă nu crezi în eternitatea spiritului. Personajele trăiesc livresc la modul total și asumat (există în sanatoriu și o borgesiană bibliotecă labirintică, locul de refugiu al Franciscăi) și drama lor reală este de a nu putea identifica o graniță între realitate și ficțiune. Ispita este, firește, de a cita la rându-ne abundent, fie din diamantele deja culese în pagini, fie din cugetările naratorului. Căci textul are un stil sapiențial, aforistic, cum spune, la un moment dat un citat: „Nu, domnule, nimeni nu mai citește astăzi asemenea lucruri”. De fapt linearitatea monologală a textului despre care vorbeam este înșelătoare: asistăm la un complicat joc de timpuri și de mise en abyme-uri (plural necesar): pe lângă cartea pe care o citim și care se povestește pe sine, avem manuscrisul misterios pe care-l citește editorul Melek și care dublează povestea de dragoste din prim-planul narativ, avem cartea nescrisă a Amiralului, poveștile lui Onder cel orb, și, firește, zecile de cărți invocate. „Ficțiunea face moartea imposibilă, anulează pierderea identității”, ni se spune. Trei sunt operele mai insistent invocate: Furtuna, Muntele vrăjit și Maestrul și Margareta. La care trimite evident titlul romanului. „Scriu această poveste fără să mai știu ce personaj sunt” spune scriitorul Melek. Romanul Andreei Nanu face notă discordantă față de timp și de loc. Prin aceea că mizează totul pe un rafinament nespecific nici locului, nici epocii. Este o calofilie taumaturgică, mascând/dezvăluind o speranță totală în supraviețuirea prin carte. „Miracolul numit suflet, asta cauți” îl ghicește doctorul pe Melek. Este o reamintire în roman că mai există așa ceva, o așa relicvă numită suflet. Pentru că: „Sufletul nu e un subiect care să se vândă bine, deși vânzarea sufletului e practică curentă”.
Pe lângă această contopire realitate – ficțiune, alte motive de reflecție sunt: libertatea, marea – insula, boala-vindecarea, salvarea prin poveste, labirintul. „Poate că, într-adevăr, totul poate fi citit ca un comentariu la Tot ce ni se întâmplă”. Acest tip de scriere/citire palimpsestică, cu straturi, straturi de citate topește toate textele într-o singură experiență. O carte este, poate, o soluție existențială propusă și acceptată sau nu. Și, la urma urmei, nebunia și ficțiunea au absolut aceeași schemă de funcționare. „Ficțiunea e un cântec de sirenă” iar „scrisul este un somn mai adânc decât moartea”. Nebunia este seducția însăși, enunță doctorul. Continuând interogativ: „ce dorește omul… să aibă parte de o lume imaginară sau, dimpotrivă, tânjește să redescopere lumea reală, așa cum a fost creată, dar transfigurată estetic, salvată?”. Asemenea dialoguri și interogații dau substanța întregii cărți. Spațiul romanului este închis, totul se petrece în interiorul clădirii vechi, cu o scurtă ieșire la mare, dar în care nu explorează peisajul, ci mitul mării și al poveștii de la marele străbunic orb, semn că ne aflăm în interiorul unei iliade și odisei, dar purtată în planul interior al unei holografice Povești continue. Este o reducție, i-aș spune disperată, a realității (de la istorie la limbaj) la o carte totalizatoare și… finală. La întrebarea pe care și-o pune editorul: ce caut într-un manuscris? ni se răspunde printr-un citat din Italo Calvino: „cartea pe care o caut este cea care oferă acel sentiment al lumii de după sfârșitul lumii, sentimentul că lumea este sfârșitul a tot ceea ce există în lume, că singurul lucru care există în lume este sfârșitul lumii”.
„Te temi de mare sau de insula mea?”, întreabă Francisca, „absolut liberă în nebunia ei”. Pentru că izolarea, singurătatea, „o insulă, într-o insulă, într-o altă insulă…” scaldă fluxul romanului în care socialul nu apare decât indirect. Iar singurătatea este un lux, pentru că, nuanță esențială subliniată de doctor: Francisca nu este bolnavă, ci suferă. El explică la un moment dat că nenăscuta „cealaltă” este lumea reală. Efortul oricărui scriitor de a naște o lume mai reală decât realitatea și imposibilitatea acestei transfuzii dau splendoarea și tragismul literaturii, evidente în această parabolă. Pentru că este nevoie, totuși, de ieșire din pagini, a cunoaște nu înseamnă a vindeca, ni se spune, e nevoie de mai mult. Francisca este, pe de o parte, liberă, subliniază de câteva ori Orendi, pe de altă parte este prizonieră fără scăpare a cărților, a poveștilor care fac vizibilă lumea („aici nu suntem oameni, suntem personaje”). De fapt, avem mai mult decât o relație duală realitate – ficțiune, intervine și un al treilea termen, care firește complică: visul. În plus, doctorul prepară niște ciudate poțiuni pe bază de plante, nu droguri, ci, „o poțiune care să ne împace cu celălalt pe care-l purtăm în noi”. În cercetarea detectivistică la casa lui Settembrini din Balta Albă, fascinat de băiatul acestuia, botezat firește Tadzio, scriitorul observă curtea plină de maci și de cânepă. Un simplu amănunt… În aceste diferite moduri și trepte ale de-realizării „literatura biruie chimia”. Platonician aproape, literatura ne scapă de iluzii (ni se dă amănuntul că naratorul, pe vremea când se ocupa cu filozofia, traducea din Platon). Lipsește, cred, dintre referințele abundente ale cărții, Don Quijote, personajul navigând la începutul romanului ca specie exact pe această graniță cât firul de păianjen dintre realitatea imaginației și imaginația realității. Sau, cum observa cândva Octavian Paler: vai de cei care iau morile de vânt drept uriași, dar și mai de plâns sunt cei are iau uriașii drept mori de vânt. „Dar nu uita, Francisca, aici, în vis, cu mine, devii Proserpina… Rămâi cu mine, în ficțiune, e singura noastră șansă… Privește înainte, insula care ne așteaptă…”. Toate citatele și întreaga poveste de dragoste sunt despre această fantasmă a salvării prin carte, prin poveste. Viața însăși este un mare și neîntrerupt citat, îl citează autoarea pe Borges, marele mag al citărilor. „Am răsfoit zilele trecute o carte în care personajul principal era «inefabilul». Lectura romanului nu a făcut decât să-mi confirme intuiția. Autorul se află, pentru vremea în care scrie cartea, într-o stare de îndrăgostire. Nu contează obiectul – poate să fie memoria, timpul, casa copilăriei – ci starea care se perpetuează, cu fiecare frază, până la desăvârșirea țesăturii finale, a broderiei în care eu, ca cititor, rămân prins”. Fraza aparține lui Melek, dar evident are funcție de artă poetică, este auto-reflectantă.
Un roman despre un eros absolut de-senzualizat, despre transformarea sângelui în cerneală, despre funcția consolatoare și profetică a literaturii. „Nu scriem decât despre ceea ce iubim sau, mai precis, nu scriem decât atunci când iubim” sună o altă rostire apoftegmatică. Pare greoaie această acumulare de sentențe, ca într-o carte atemporală de înțelepciune clasică? Sigur că așa este, dar numai pentru cine nu percepe sentimentul de gravitate, de urgență, din filigranul poveștii. Este cumva ca și cum autorul și-ar face în mare grabă, sub o mare amenințare, bagajele formate din cărți, lecturi. Pentru a le salva pe insula lui Prospero, unde dispăruse magic Tatăl, Amiralul. Un sentiment al dezastrului iminent răzbate sub tonul atât de „negru mătăsos”, calm, al poveștii Franciscăi, prizoniera în imaginar. Epic, totul se „rezolvă” printr-un ekpyrosis, un stoic incendiu final purificator care distruge casa univers. Inclusiv biblioteca labirintică, firește. „Cu fiecare carte distrusă se repetă un asasinat al memoriei” sună un alt memento. De aceea Francisca își cere salvarea de neuitare în poveste, ca formă supremă a iubirii poate: „Povestește-mă, așa cum ți-am cerut… Sunt o carte… Nici măcar atât… Sunt un cuvânt dintr-o carte… Cartea de la începutul lumii, prin care toate s-au împlinit… Numele meu este...”. (Numele ei era Uitare era unul din romanele din ciclul AnoTimpurilor). Mi se pare că Andreea Nanu a încercat să propună un alt centru pentru dezbaterile noastre intelectuale, estetice, ideologico-literare spre o temă trans-temporală. Putem accepta sau nu provocarea, sau să o ignorăm. Sau chiar să o ironizăm din punctul de vedere al unei „actualități” devenită idol aurit. Dar întrebarea nu dispare pentru că noi închidem ochii. Cărțile adevărate vor să o facă să izbucnească îndărătul pleoapelor, în întuneric. Un adevărat „munte vrăjit”, sanatoriul doctorului Orendi este o rezervație – o insulă – de intelectualitate în sensul cel mai adânc al termenului. O insulă de gândire într-o lume care nu mai are timp și chef pentru gânduri. Nici pentru cele proprii, nici pentru cele tezaurizate în cărți. „Am rămas turiști în propria istorie”. De aceea ultima replică a Franciscăi sună ca un imperativ estetic și moral: „Nu-ți fie frică, vei traversa durerea prin frumusețe; e o arcă puternică, dacă i te încredințezi trup și suflet, nu vei naufragia! Salvează cartea!”
Andreea Nanu, Manuscrisele nu ard, roman, Editura Eikon, 2026