Ne trăim viața în funcție de povestea pe care ne-o spunem.
Suntem, cu alte cuvinte, specia care își povestește existența pe măsură ce aceasta se desfășoară. Însă ne povestim/ repovestim și trecutul, nu doar prezentul: îl ordonăm, îl dezasamblăm și-l reasamblăm în funcție de emoțiile de moment, de noile evenimente, în funcție de amintiri și uitări, îl ruminăm nemulțumiți de cele întâmplate sau ne felicităm pentru deciziile luate la un moment dat, dacă le vedem în prezent utilitatea. Astfel că trecutul nostru suferă modificări cu viteza cu care adăugăm sau scoatem, schimbăm elemente ale narațiunii. Căci trecutul nu este static, nu e fix, este maleabil, chiar dacă nu vrem să o recunoaștem: trecem cu vederea sau ne amintim ceva, în funcție de ceea ce am devenit ca urmare a informației interiorizate, fără nicio obiectivitate.
Dar ne povestim inclusiv viitorul, prin tot felul de proiecții, de așteptări, de visuri sau temeri, îngrijorându-ne pentru ce va fi să vină și făcând scenarii care, de cele mai multe ori, nu se vor împlini niciodată. (Omul tinde să „deseneze” mental o mulțime de direcții, dintre care se va împlini, evident, doar una, și, de cele mai multe ori, nici măcar dintre cele vizualizate, ci cu totul alta, în funcție de neprevăzutul vieții). Astfel că ne perpelim ca în povestea lui Creangă cu drobul de sare, de teama a ceea ce urmează. Nu spun asta susținând că ar fi mai bine să nu facem scenarii ale viitorului, dimpotrivă. Se știe că specia noastră, tocmai pentru că a reușit să prevadă pericolele viitoare, a reușit să supraviețuiască și să prospere, o astfel de vizualizare pregătind următorul pas pentru existență.
Totuși, când vorbesc despre povestea noastră, nu mă refer la ceea ce spunea Yuval Noah Harari. Să facem o delimitare: în cartea sa celebră, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii[1], savantul susține că specia noastră a supraviețuit și a devenit dominantă datorită capacității unice de a crea și a crede în „povești”, în „ficțiuni colective”. Acest pas descrie revoluția cognitivă: Harari explică faptul că, spre deosebire de animale, care comunică doar despre realitatea fizică (de exemplu: „atenție, pericol”, sau, „sursă de hrană în preajmă” etc.), oamenii au dobândit abilitatea de a vorbi despre lucruri care nu există în lumea fizică. Asta duce la o cooperare pe scară largă: poveștile comune (cum sunt cele legate de religie, națiune, bani, drepturile omului, economie, tehnologie ș.a.) permit ca milioane de străini să coopereze eficient deoarece cred în aceleași „realități”, chiar dacă sunt abstracte. Aceste „realități imaginate” sunt niște „mituri colective” care au fost construite în comun și structurează societatea (și astfel s-au putut forma și funcționa state cu legi care guvernează milioane de indivizi). Bineînțeles că toate astea oferă un avantaj evolutiv, omul și-a depășit limitele biologice prin capacitățile sale mentale; pe scurt, Harari spune că „poveștile fictive” sunt liantul societății umane, care ne-a permis să ne organizăm și să dominăm planeta.
Revenind: în aceste rânduri, când mă refer la „povestea personală”, vorbesc despre ceea ce ne spunem în sinea noastră despre noi înșine ca indivizi. Și aș vrea să urmărim efectele acestei narațiuni în ceea ce trăim, căci tot ce construim, toate planurile, direcția vieții, relațiile, reușitele sau eșecurile, suferințele și împlinirile depind de această narațiune.
Cum și când ne-a parvenit povestea? Primul strat cu privire la cine/ ce suntem îl constituie, evident, informația genetică. Avem în ADN tot ce înseamnă biologicul nostru, dar acum știm că, dincolo de forma celulelor, culoare, bagaj de sănătate/ boală etc., avem și un bagaj latent de resurse psihice, de personalitate și chiar mai mult, deși, până la un anumit moment, suntem inconștienți de toate astea.
Așa că, la început, informația despre cine/ ce suntem a fost spusă de către părinți și de către cei care ne-au crescut. Așa cum observă Mark Wolynn[2], povestea noastră începe cu mult înaintea noastră; ceea ce ajungem să spunem despre noi nu apare în gol, ci se formează din straturi succesive de informație preluată și interiorizată. N-am fi știut nimic fără narațiunea lor: despre noi înșine, despre ei – povestitorii –, despre mediu, despre univers, despre Dumnezeu și dincolo-ul inaccesibil. Și toate acestea, conform crezurilor celor care reprezentau o anume autoritate pentru noi. La vârsta aceea și având o capacitate neuronală fără judecată critică, absorbind ca un burete, fără discernământ, tot ce ni s-a servit a fost și crezut, interiorizând povestea. Ea a devenit a noastră, cu adevărurile și falsurile sau erorile sale.
Mai târziu, mintea preia respectivele cuvinte, adăugându-le altele, din surse considerate autoritare (profesori, cărți, mass media etc.), transformând/ adaptând narațiunea. De aici încolo, începe să ruleze în minte propria voce, ca sursă a poveștii. Mintea în acest stadiu de evoluție este setată să „mentalizeze” – adică să adauge cuvinte la tot ce trăiește (o observație: am întâlnit în Vanuatu persoane care trăiesc „în tăcerea minții”, într-o continuă contemplare nemijlocită a existenței, fără adaosul descriptiv atât de prezent în cazul nostru, vocalizarea în cazul lor fiind sonoră, acești oameni vorbesc nonstop). În timp ce individul merge pe stradă, în timp ce își face munca, o voce interioară „traduce” ceea ce insul trăiește. Așa că omul nu experimentează viața nemijlocit, ci la mâna a doua, prin interpretarea oferită de voce. (Una dintre cele mai dificile exerciții de „calmare” a stresului interior este accesarea tăcerii, oprirea gândurilor, realizarea golului dintre două gânduri, gol care, inițial, nu depășește mai mult de una-două secunde, pentru ca apoi să se insinueze din nou vocea, cu un alt gând apărut „de nicăieri”.)
Deși această voce organizează aleatoriu noianul de gânduri, fără un algoritm, „povestea despre sine” este totuși oarecum coerentă, ea spune ce crezi și ce nu crezi, care îți sunt opiniile (chiar dacă ele se pot schimba de la o zi la alta), cine ești tu raportat la cei din jur, raportat la lume, ce preferințe ai, ce știi despre existența ta prezentă și care e sensul tău în viață; povestea spune ce crezuri religioase ai, ce filosofie de viață, vocea „știe” ce ar trebui să facă alții, ce e corect și ce nu în sistemul lor, vizavi de al tău. De obicei vocea crede că are dreptate, iar ceilalți greșesc având alte opinii, crede că sursele sale de informație sunt cele corecte etc., astfel că în funcție de poveste vei lua deciziile pentru prezent și viitor. Dacă un lucru este bun sau rău, nu e în sine astfel, ci în funcție de ceea ce-ți spune mintea. Pentru că ea triază fiecare experiență, o filtrează în milisecunde prin experiențele trecute legate de tema respectivă, o filtrează prin povestea care i s-a spus din copilărie, interiorizată și transformată adaptativ: astfel are loc o „postprocesare” a realității. Ne-am putea pune întrebarea dacă rezultatul e adevărat sau, dimpotrivă, e deformat de procesare. Ce contează, însă, din moment ce fiecare își adaptează experiența ca să se plieze pe narațiune?
Problema apare atunci când oamenii interacționează venind cu narațiuni opuse asupra aceluiași eveniment sau „mit colectiv” și, în consecință, izbucnesc conflicte și neînțelegeri. La nivel macrosocial, pare că trăim destul de pașnic, deoarece o anume societate tinde să aibă o poveste oarecum similară. Dar tragedii mărunte au loc la fiecare pas, în mai toate relațiile, în familii și la locul de muncă, întrucât povestea individuală poate fi disfuncțională într-un cadru relațional.
Dacă tot l-am amintit mai sus pe Harari, cu ideea sa privind „miturile omenirii” ca suprastrat evolutiv, e normal să spun că nu numai indivizii au o narațiune despre sine. Și grupurile/ popoarele/ națiunile au o astfel de poveste. Una care creează crize și conflicte. În ce măsură sunt evolutive, de-acum, rămâne de văzut: pare că acestea sunt, în același timp, și distructive. Creează crize (crizele pot fi scări spre evoluție, spune Darwin). Căci, în funcție de crezurile lor comune, națiunile vor acționa și vor determina istoria. Vor porni sau opri războaie. Mereu unele națiuni vor crede că au dreptate și vor cere ca și celelalte să le susțină, să le dea ceea ce cer, să li se supună, să le ofere resurse, primele considerându-se mai îndreptățite decât celelalte la cele necesare vieții ș.a.m.d. Dacă un popor are crezuri teologice diferite de ale altor popoare și le consideră valide, va acționa în funcție de ele. Pentru celelalte, totuși, care cred altfel, va fi destul de greu să accepte povestea beligeranților. Observăm limpede cum escaladează violența în jurul nostru, doar pentru că există crezuri care diferă de la un popor la altul, iar părerea că „noi știm ce trebuie să faceți voi” face ca viețile indivizilor să nu conteze. Oamenii mor, se irosesc resurse, lumea sărăcește, se scumpesc mijloacele de trai și produsele. Pentru că diferă povestea. Or, ea este baza acțiunilor.
[1] Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, traducere din engleză de Adrian Șerban, Polirom, 2017.
[2] Mark Wolynn, Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele familiale moștenite, traducere din engleză de Daniela Andronache, Editura Trei, 2026.