ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 13 / 2026
Din 27 martie. Mihai Zamfir la rubrica sa, Întoarcerea la cărți: Literatura română a fost și rămâne o literatură a poeziei. De la origini și până astăzi, arta versurilor a însemnat emblema literaturii. Toate limbile Europei și-au început literatura prin poezie, toate au devenit celebre mai ales datorită poeților, dar România reprezintă un caz extrem: până la finele secolului al XIX-lea proza a mers constant în urma poeziei. Cultivând memorialistica, istoria, schița și nuvela, proza noastră nu a cunoscut forma prozastică cea mai relevantă, romanul, decât târziu. Abia odată cu secolul trecut varianta amplă de proză, romanul, începe să fie și la noi preferată de publicul cititor și să urce pe primul loc în preocupările criticii. Dacă evoluția poeziei românești personifică evoluția literaturii înseși, ce se întâmplă cu proza, ce se întâmplă cu romanul?… Nimeni nu știe cum va arăta mâine literatura noastră. E foarte posibil ca marea poezie românească să se găsească deja într-un fel de muzeu invizibil, dar aproape închis, cuprinzând versurile antologice scrise până la jumătatea secolului XX. În acest caz, avântul prozei ar putea deveni de nestăvilit… În alte pagini, Nicolae Manolescu (interviu realizat de Nichita Danilov): O lectură proastă poate fi o nenorocire. Sistemele totalitare ale secolului XX, începând cu comunismul, trecând prin fascism și ajungând până la fundamentalismul islamic, am putea spune, nu sunt altceva decât rodul unor lecturi proaste. Să nu uităm că este vorba de niște religii seculare, să le spunem așa, politice, ieșite din capul unor oameni proveniți din rândul intelectualilor. Trebuie să remarcăm faptul că la originea tuturor acestor nenorociri au stat niște oameni care gândesc, utopiști sau altfel, și care au făcut o foarte proastă lectură a lucrurilor… Toate aceste idei utopice ieșite din capul unor intelectuali, odată căzute în lume, care este imprevizibilă, complexă, irațională, au condus la dezastrele pe care le cunoaștem. Deci, e adevărat: astea sunt, de fapt, niște lecturi proaste. De fiece dată când cineva și-a propus să creeze un om nou s-a ajuns la distrugerea omului. Nu, omul trebuie ameliorat, și nu recreat. Omul trebuie educat, omului trebuie să i se inducă niște valori. Omul poate fi, ca să zic așa, făcut să dea maximul din el într-o societate. Ideea unui om nou mă sperie, fiindcă de fiecare dată când cineva și-a propus să construiască un om nou s-a ajuns la totalitarism. Și naziștii au vrut să facă un om nou, și comuniștii, și fundamentaliștii, și o bună parte a sectelor actuale, toți visează să facă un om nou. Eu zic că mai bine ar fi să-l ameliorăm pe ăsta pe care-l avem, eu nu știu altul care s-ar putea crea. Mi-e frică de omul nou. Noi am râs de Ceaușescu, de teoria omului nou. Și ne-am trezit după 1989 cu o mulțime de oameni noi care au invadat nu numai viața politică, ci și viața culturală. E plină epoca tranziției de acești oameni noi. Din sumar (selectiv): Gabriel Chifu, Mihai Măniuțiu, Varujan Vosganian, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, N. Prelipceanu, Viorel Mureșan, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Gheorghe Grigurcu, Ion Mureșan, Gheorghe Glodeanu, Dan Gulea, Paul Aretzu, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu, Alexander Baumgraten, Irina Petraș, Ovidiu Pecian, Adrian G. Romila, Adrian Lesenciuc, Marina Constantinescu, Adina Dinițoiu, Mihaela Velea, Adrian Zăinescu.
Din ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 11-12 din 13 martie 2026, Gabriel Chifu, la Editorial: În van scrii o carte valoroasă, dacă nu găsești un receptor pe măsură, cineva capabil de o lectură adecvată, pătrunzătoare și onestă, cineva care să-i detecteze adevăratele merite și să le exprime critic, să le pună în lumină. Mica noastră lume literară, pe cât de veselă pe atât de tristă, e plină de cărți care, voit sau nu, au parte de lecturi complet eronate. Vedem la tot pasul cum volume cenușii, lipsite de merite literare, care n-au nimic de-a face cu teritoriul esteticului, sunt tratate somptuos-mincinos ca niște izbânzi. Iar cărți valoroase fie sunt defavorizate prin comentarii răuvoitoare, fie trec neobservate, fiindcă nu se găsesc acei ochi clarvăzători critic, care să le reliefeze calitățile… În alte pagini, Emil Cioran (interviu realizat de Ann Van Sevenant): Am să vă povestesc cum, la o vârstă foarte fragedă, cea mai gravă catastrofă care i se poate întâmpla cuiva s-a abătut asupra mea. Eram un tânăr plin de energie și foarte vesel din fire, până în ziua în care am cunoscut insomnia. Noaptea, nu puteam dormi deloc și rătăceam mereu pe străzi. Mama era disperată. Eram student și fără speranță și am ajuns repede la concluzia că totul era o minciună. Eram absolut sigur că mă voi sinucide într-o zi. În această perioadă am scris prima mea carte, Pe culmile disperării… A te putea exprima este foarte terapeutic și, în plus, scrisul are o altă profunzime decât cuvântul rostit… A scrie înseamnă a purta un dialog cu ceea ce este adânc ascuns de sine însuși… Nu sunt un sceptic perfect. Toată viața mea am fost în conflict cu mine însumi. Foarte mult timp, am crezut că eram un mare sceptic. Dar nu! A fost o lipsă de voință. Pur și simplu aveam un temperament foarte instabil… Eu sunt totuși și un sceptic, ceea ce înseamnă că mă îndoiesc de orice… Întrebare A.V.S.: „Tocmai ați împlinit optzeci de ani”. Răspunde E.C.: Da, cine ar fi crezut? E uimitor că eu, care m-am jucat cu ideea de a mă sinucide toată viața, am trăit atât de mult… Uneori, avem nevoie de artificial, de neadevăr… Pentru mine, scrisul a fost o eliberare… Ceea ce este interesant la oameni sunt nereușitele, lipsa absolutului… Toată viața mea am fost în conflict cu mine însumi, m-am luptat. Credeam că sunt sceptic, dar era doar o dorință. Am un temperament schimbător… De când am încetat să mai scriu, nu mai am bolile pe care le aveam înainte… Boala te obligă să reflectezi.
APOSTROF 3 / 2025
Răzvan Voncu, „Revenire la spiritul critic”: O componentă activă, de mediere şi filtrare a influenţei străine şi, totodată, de examen serios al propriei tradiţii, pe care a avut-o spiritul critic, pare pierdută în literatura română de azi. O dovedeşte, înainte de toate, dominaţia absolută pe care o au în ofertele editoriale traducerile, în detrimentul literaturii române originale. Nu cred că există vreo librărie, fizică sau online, în care procentul de carte românească să depăşească 10%. Chiar dacă e indubitabil că şi literatura noastră de azi are o contribuţie în această situaţie nefirească, spiritul critic ar trebui să ne oblige să preconizăm nişte măsuri concrete de revenire la un raport ceva mai echilibrat. Atât printr-o acţiune critică aptă să readucă literatura română pe făgaşul unei oferte de mai mare interes pentru publicul nostru, cât şi pe calea unor iniţiative care să limiteze traducerile de dragul traducerii. Mai ales că nivelul literar al acestora este şi el din ce în ce mai scăzut. Înţeleg rostul economic al editurii, însă literatura română nu poate fi lăsată să se sufoce sub greutatea unor mecanisme economice care ar trebui să servească societăţii, nu invers… O a doua dovadă a pierderii spiritului critic o constituite dispariţia unei pieţe de idei literare. Piaţă care, nu-mi place să o recunosc, a existat chiar şi în perioada comunistă, atunci când s-a discutat (limitat, sub cenzură, cu interdicţii aberante, dar… s-a discutat) despre „moştenirea clasicilor“, despre modernitatea interbelică, despre structuralism, despre Cercul Literar de la Sibiu şi despre „echinoxism“, despre optzecism, textualism şi postmodernism… Astăzi, piaţa de idei se reduce la atacuri la persoană şi la incitare, mai mult socială decât literară, împotriva unor personalităţi şi instituţii considerate „conservatoare“. La Dosar, Ion Bogdan Lefter, „Inedite ale marelui oniric şi metafizic” – Leonid Dimov: De ce, din Marele Nimic, / Un zîmbet dulce înfloreşte? În sumar (selectiv): Ion Vartic, Laurențiu Ulici, Mircea Moț, Ștefan Melancu, Dan Gulea, Radu Constantinescu, G. Vulturescu, Dumitru Țepeneag, N. Oprea, Ion Mureșan, Ion Pop, Vasile Gogea.
RAMURI 2 / 2026
Gabriela Gheorghișor la Editorial: Privit prin prisma civilizației prezentului (norme juridice și sociale nescrise, mentalități, moravuri) sau a unei ideologii a suspiciunii generalizate (cum a devenit Political Correctness), aproape nici un text al trecutului (dar și din epoca noastră, fiindcă literatura autentică reprezintă realități neplăcute, dureroase, nu e vreun îndreptar de morală practică sau de civism) nu rămâne „nevinovat”. Așa se poate ajunge la arderea cărților, nu la propriu, cum au făcut-o nazismul și comunismul, ci prin (auto)cenzură justițiară/ non-ofensatoare și prin anularea legitimității lor ca literatură… De la analiza critică și dezbaterea etică pe marginea unor reprezentări literare, firească în toate timpurile, fiindcă (re)lectura și (re)interpretarea tradiției sunt un apanaj al oricărui prezent, s-a ajuns la Cancel Culture, un vânt care a început să bată și prin România (cu întârziere, ca orice curent naturalizat la noi când în alte părți e deja contestat, minimalizat ori chiar stins). Astfel, dacă tot ce avem mai bun în perioadele veche, premodernă și chiar modernă ale literaturii române (canonul estetic) se dovedește atins (în unele locuri, uneori în biografia autorilor) de misoginism, rasism, xenofobie, acesta ar trebui scos din programa școlară/ aruncat la gunoi. În altă pagină, Nicolae Prelipceanu, „Vremea lui post”: Se vorbește de epoca post-adevărului, a iliberalismului, dar, de fapt, este vorba de o lume a violenței, cea în care intrăm. Că violența e în numele post-adevărului, a iliberalismului, sau direct pentru pradă, nu are nici o importanță, violență să fie, par a spune cei mari și tari. Strigă popoarele, între hotarele lor, pentru o reformă a lumii politice, a societății, a orice, iar dincolo de frontiere se înțelege altceva. Vreți reformă? Na-vă reformă! parcă auzi din zborul dronelor și al rachetelor aruncate de cei puternici împotriva celor considerați mai puțin puternici… Azi, se pare, post-măsura, post-legea, post-bunul simț politic și social își fac tot mai des și mai mult loc… Că reforma umanului a și început să-și arate colții într-un post-uman destul de clar vizibil. La mijlocul revistei, interviu cu Ioana Ieronim (realizat de Robert Șerban): În principiu, aștept poezia. Și ea se iscă în nenumărate feluri și circumstanțe, vine spre tine din natură, cultură, dinlăuntru ori printre oameni, din contraste, uimire, paradoxuri, intensități. Dintr-o percepție indistinctă a muzicalității lumii cu care te găsește deodată în rezonanță. Rezonanță care se cere tradusă în cuvinte, instrumentele noastre la îndemână, dar niciodată pe deplin îmblânzite… Poezia nu m-a părăsit. A devenit, în timp, un instrument de cunoaștere, maleabil, în măsură a cuprinde tot ceea ce aș avea de exprimat. În sumar (selectiv): Gh. Grigurcu, Cătălin Pavel, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Călin Vlasie, Gabriel Nedelea, Gela Enea, Dan Ionescu.
HYPERION 1-2-3 / 2026
Nichita Danilov (interviu realizat de Paul Gorban): Dacă scrisul meu a fost influenţat de etnia şi istoria tragică pe care aceasta a traversat-o – nu ştiu, e posibil că da. Dacă mă gândesc la inconştientul colectiv al strămoşilor mei care au trecut printr-o cruntă prigoană de-a lungul veacurilor, tind să cred că da. Ceva vine de acolo. Anumite trăiri. Anumite imagini. Ca şi credinţa în idealuri… Purtăm înlăuntru nostru o lume cufundată în subconştient, dar cu seamă în inconştientul colectiv, populat de arhetipuri, dar şi de idoli, unde tot ce a fost trăit de alte generaţii există ca un lest, ei bine toată această lume iese la suprafaţă nu atunci când vrem noi, ci atunci când ea vibrează cu tot universul din jur. Trebuie să simţim această vibraţie şi să ne lăsăm gândurile şi simţurile în voia ei, apoi să decupăm anumite felii din ea, sub forma unor poezii, a unor simfonii sau, în cazul artiştilor vizuali, sub forma a unor opere de artă. În alte pagini, Dan Stanca (interviu realizat de Daniel Cristea-Enache): Eu am fost mereu un scriitor dominat de politic, de ideologic, de istoric, nu m-am putut desprinde de aceste categorii fundamentale care în cele din urmă definesc profilul unui autor… Eu de multe ori mă trezesc pe stradă că vorbesc de unul singur, dar după ceva vreme instinctul de autoapărare intră în alertă şi zice: aoleu, dacă m-a văzut cineva, zice că-s nebun… Vorbind de unul singur, scrii şi citeşti concomitent… Ei bine, pe timpul lui Ceauşescu puteai trăi cu visul marii literaturi, ceea ce acum e imposibil. Acum facem literatură bună şi foarte bună, dar atât. E puţin? Nu, Doamne fereşte, dar nu ai cum să nu simţi o lipsă care îţi creează un uriaş sentiment al neadaptării. De aceea uneori mă simt ca un fost deţinut politic care eliberat nu înţelege nimic din ce e în jurul său şi în consecinţă ar vrea să se întoarcă în puşcărie… Și Vianu Mureșan, „Sfârșitul istoriei literare și moartea posterității”: Întrebarea mea este dacă se mai poate, dacă diversitatea şi cantitatea efectivă de literatură publicată, scriitorii actuali şi cărţile lor cele mai bune pot fi citite de cineva într-o viaţă. Părerea mea, spusă direct, este că nu. De aici, o primă consecinţă, dezvoltarea fenomenului de ignoranţă specializată. Nu va mai fi nimeni care să poată controla câmpuri literare întregi, iar competenţa specializată se va restrânge din ce în ce mai mult spre teme punctuale… Literatura actuală s-a transformat într-un depozit imens de cărţi necunoscute, imposibil de cunoscut la nivelul la care este necesar pentru a li se stabili valoarea… Din acest moment nu va mai exista istorie a literaturii, după cum cred că nu vor mai exista posterităţi literare… Critica devine orientativă, mai puţin sau aproximativ evaluativă. Critica realistă nu mai poate promite stabilirea valorii literare pentru o „posteritate“ care nu va mai exista, şi nicio canonizare durabilă… Autorul scrie fără orizont de posteritate. Scriitorul lucid nu mai scrie pentru „eternitate“, conştient că literatura se află într-o postistorie… În sumar (selectiv): Gellu Dorian, N. Tzone, N. Coande, Marian Drăghici, Gabriela Botici, Horia Dulvac, Dan Perșa, Dumitru Ungureanu, Horia Gârbea, Leo Butnaru, Călin Vlasie, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon, Savu Popa, Isabel Vintilă, Daniel Mariș, Christian W. Schenk, N. Oprea, Valentin Coșereanu, Theodor Codreanu, Magda Ursache, Victor Teișanu, Corneliu Fotea, Alexandru Cistelecan, Ioan Holban, Christian Crăciun, Simona-Grazia Dima, Mariana Rânghilescu, Marius Chelaru, Maria Dobrescu.
EXPRES CULTURAL 3 / 2026
George Dimitriu întreabă: „Ca să vă apară volumele cu acele poezii subversive dinainte de ‘89 v-ați bazat pe complicitatea dintre autori și directori (redactori) de edituri? A fost vorba și de noroc?” Ana Blandiana răspunde: Și, și. Da, funcționau în complicitate pentru că redactorii erau și scriitori, așa că ei înșiși procedau la fel, prin urmare mai făceau pe proștii, fără discuție. De aceea se și inventaseră mai multe grade de cenzură. Cred că cel puțin trei-patru existau peste ceea ce știam eu. Îi știam pe cei din editură, adică redactorul, directorul, eventual primul de la Consiliul Culturii (Ministerul Culturii se numea Consiliul Culturii) care citea. Dar peste ei existau cei de la Securitate și Dumnezeu știe care mai erau. Așa că, până la urmă, era o chestie de noroc care ținea de măsura în care mai făceau și alții pe proștii sau poate chiar erau proști și nu înțelegeau. Întrebare G.D.: „Ce părere aveți despre poezia actuală?” Răspunde A.B.: E mai mult de un secol de când poezia nu mai are reguli. Fiecare poet scrie cum îi vine. Poeziile pot să pară niște bucățele de proză care n-au sfârșit. Dar, până la urmă, esența poeziei nu s-a schimbat. Exact același mister se descoperă rar, numai atunci când e vorba de poeți adevărați, în spatele sonetelor sau al bucățelelor de proză. În altă pagină, Emil Nicolae, la rubrica lui, Textul și contextul: Este un lucru bine știut (și, de aceea, deseori invidiat sau imitat): artistul e ființa cea mai liberă de pe planetă. Totodată, există și un lucru bine ascuns: artistul e prizonierul propriei sale opere. O contradicție suportabilă, s-ar spune, câtă vreme este percepută din exterior. Dar în momentul în care coborâm privirea înlăuntru și descoperim că opera nu e un simulacru ci o consecință a destinului, ne dăm seama că libertatea artistului se închide în ghilimele semnificative. Pentru că opera ca destin presupune și rigoare, și renunțări, și limitări, și ezitări etc., nu tocmai confortabile. E ca o plantă minunată care stimulează efuziuni compensatoare tocmai pentru că a crescut sub tensiunea unui cofraj valoric. Pe ultima pagină, Constantin Pricop la rubrica lui, Constructe și realitate: Mult mai rare sunt personalitățile care urmează un drumul al lor, cu totul independent de linia generală. Aceștia, rupți cu totul de sistem, pot căpăta strălucire în viitor – sau pot să nu găsească niciodată ecou. Destinul în posteritate al acestora este, și în această privință, cu totul imprevizibil. Sunt personalități dedicate, care își urmează calea. Construite în mod radical antisistem, se situează în alt plan decât acela al epocii. Asta neînsemnând că nu ar fi reprezentativi. Relevanți în cu totul altă manieră: prin confruntare cu epoca, prin contrastul oferit. Un alt spațiu decât acela al direcțiilor bine conturate. În sumar (selectiv): N. Panaite, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, V. Flutur, Dan Bogdan Hanu, Al. Cistelecan, Luiza Negură, G. Vulturescu, Christian W. Schenk, Emanuela Ilie, C. Cubleșan, Ioan Adam, Lucian Scurtu, Indira Spătari, Diana Vrabie, Gh. Grigurcu, Leo Butnaru, A.D. Rachieru.
ADDENDA
- Nicolae Breban (interviu realizat de Cristina-Monica Neagoe): Mulți spun că am stilul greoi, pentru că nu cunosc literatura germană. Fraza mea este una germană, nu greoaie, ci amplă, făcută din multe subordonate, menită să coboare adânc în psihologia umană. Unii se grăbesc să spună că n-am cultură, că limba mea e greoaie și că romanele mele sunt greu de citit. Nu poți trata romanele mele, care sunt înalt psihologice, de parcă ar fi romane de acțiune… Limba germană e limba mamei mele. Până la vârsta de 10 ani nu am știut limba română. Tatăl meu era preot greco-catolic, nu știa nemțește, dar s-a însurat cu o nemțoaică. El vorbea bine ungurește, deoarece a făcut școala la unguri, la Oradea, în 1920. Verile le petreceam cu bunicile mele, care erau nemțoaice… Am fost în Suedia, unde președintele Institutului Suedez mi-a oferit o nominalizare la Premiul Nobel. Întrebare C.-M.N.; „V-a părut rău că nu ați fost laureat?” Răspunde N. B.: Niciodată! Nu am dorit să iau Premiul Nobel… Mă aflam în Franța, când vestea Tezelor din iulie 1971 m-a lovit ca un șoc. Am reacționat public, printr-un articol în Le Monde, denunțând derapajul lui Ceaușescu. Apoi mi-am dat demisia din funcția de redactor-șef al revistei România literară. Ulterior, am fost exclus din Biroul Uniunii și din Comitetul Central. Totuși, am preferat să mă întorc în România, pentru Conferința Scriitorilor, la care nu am fost lăsat să intru. Eram frumos, aveam haine scumpe, o vilă la șosea, mașini la scară, bani… Copilul popii de la Lugoj a dat cu piciorul. Toți au zis că sunt nebun. Păi, bineînțeles că eram nebun. Cum poți ajunge liber, dacă nu ești nebun? (EX PONTO Nr. 86, număr apărut în martie 2026). ● Daniel Cristea-Enache (interviu realizat de Flaviu Predescu): Din adolescență am înțeles că bucuria și, în unele cazuri, fericirea începuturilor mele se potențează prin întinderea și ritmicitatea activității pornite dintr-un punct biografic. Dacă am ales bine să încep ceva, orice, îndreptățirea alegerii mele s-a verificat anume prin linia lungă, cât mai lungă, a implicării mele acolo. Am, în această privință, unele fidelități înmărmuritoare: mă joc la un anumit joc de strategie pe computer de vreun sfert de secol (deși oricine s-ar fi plictisit de aceleași și aceleași scenarii virtuale) și țin cronică literară „din 1900 toamna”, cum se zice, fără să mă fi plictisit vreodată reluarea de peste 1 000 de ori a aceluiași lucru: citit o carte — scris o cronică. Dimpotrivă, m-am adâncit în cronica literară ca într-o voluptate: de câțiva ani, scriu uneori mai multe „episoade” de cronică despre o carte, iar pe cele de poezie le recitesc de două-trei ori. Rutina și-a pierdut eventualele ei atribute negative și a devenit pentru mine, încă din prima tinerețe, fermecătoare. (LITERATURA DE AZI / 6 martie 2026) ● Petre Stoica (interviu realizat de Robert Șerban): La vârsta mea am ajuns la concluzia că o femeie în viaţa unui scriitor este o piedică. Indiferent de gradul ei de inteligenţă, de înţelegere… Te absoarbe. Chiar dacă are revendicări minime, să zicem, dintr-o dată te mută în altă albie. Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de liniştit, nu aş spune fericit, ca acum, când sunt singur. Numai singurătatea îţi este fidelă, numai ea rămâne netrădătoare. Toţi se miră că accept singurătatea. Cum Dumnezeu să nu o accept, când eu nu am dialog decât cu mine însumi sau cu şoricelul ăla de iederă care îmi intră din când în când în casă? (TOMISUL CULTURAL Nr. 61 / februarie 2026).