În general, oamenii sunt tentați să judece și, apoi, să privească țările lumii prin prisma conducătorilor care, la un moment dat, se află în fruntea lor. În secvențele din filmul de lung metraj al istoriei universale, personaje precum Alexandru cel Mare, Napoleon, Regina Victoria, Winston Churchill, Charles De Gaule, pe de o parte, sau, din altă „categorie”, Ivan cel Groaznic, Stalin, Hitler, Pol Pot sau Mao, pe de alta, au impus, prin politica lor, în cazul primilor, benefică, în cazul celorlalți, distrugătoare, acest îndelung instalat adevăr.
Unele țări, în timp, au scăpat de această etichetare ce balansează între bine și rău, altele o poartă mai departe prin lume, transformată într-o apăsătoare și eternă emblemă. Rănile adânci ale fascismului, nazismului sau comunismului încă sângerează pe trupul imaterial al istoriei.
În această, când tulbure, când limpezită revărsare de trecut, este destinul unei națiuni tinere, plămădită departe de convulsiile lumii vechi, să transceandă această regulă a privirii adânci în istorie, fapt ce o face să se arate lumii proaspătă și împodobită cu înalte virtuți.
Paradoxal, țara fără istorie (sau, mai corect spus, cu o istorie de câteva secole) a fost părtașă la istoria întregului continent european, zguduit în repetate rânduri prin propriile-i funeste alegeri. Astfel, în cele două Războaie Mondiale, Statele Unite ale Americii, țara – continent despre care este vorba, au pus serios umărul la salvarea Europei. Apoi, din prea-plinul democrației sale, inițiată de mințile luminate ale Părinților Fondatori, cei care au elaborat Declarația de Independență și Constituția Americană, consolidată, ulterior, în timp de mințile luminate ale urmașilor, au „exportat” și prin alte țări și ținuturi, cu mai mult sau mai puțin succes, în funcție de împrejurări.
„Țară a tuturor posibilităților”, cum i s-a spus cu nedisimulată invidie, America a ademenit constant, din vechi timpuri și până azi, precum cântecul însinguratelor sirene pe neobositul călător Ulise. Iar spre deosebire de eroul lui Homer, mulți europeni au dat curs acestor arzătoare chemări, înstăpânin-
du-se pe primitorul pământ dintre cele două oceane.
Pentru români, America a fost, dacă nu o chemare, căreia i s-a dat, în alte vremuri, cu mai mult sau mai puțin succes, curs, măcar un miraj; care a devenit tot mai arzător, dar și mai de neatins, odată cu instalarea regimului comunist. Astfel încât, în timp, și potrivit năravurilor istoriei, care schimbă cum vrea ea lucrurile, dorința românilor s-a răsucit dramatic: nu se mai visau ei în zările americane, „de farmec pline”, desigur, ci-i doreau pe americani aici, pe primitorul nostru pământ românesc. Cât mai grabnic, dacă se putea, pentru că Ivan cel Nesătul nu se mai dădea dus, iar când, totuși, și-a luat tălpășița, ne-a lăsat ani întregi urma apăsătoarea a bocancului drept amintire.
Timp de peste patru decenii amare, așteptarea aceasta, la început înfrigurată, apoi tot mai palidă, s-a dovedit zadarnică. Trist, dar adevărat. Resemnarea a început să prindă un tot mai clar contur și un nume: Ialta. Unde trei crai, dintre care unul de la răsărit, se pare că ar fi spus în cor: niet demokrația pentru România, ca și pentru o mare parte din zona mai amărâtă a Europei.
Din fericire, după 1990, odată cu prăbușirea raiului comunist, lucrurile au început să reintre în normal și pentru acest colț de Europă. Nici România, deși mai codașă, nu a lipsit de la acest start, redescoperindu-și vocația europeană, alături de proprietatea privată, libertatea opiniilor, bucuria călătoriilor. Toate sub beneficiile unei înfrățiri economice europene și a protecției militare americane, în care „scutul” și „umbrela” ne sunt cele mai dragi vocabule.
Așadar, veniră, în sfârșit, și americanii, nu mulți, dar aleși, în chip de bravi soldați. Cu ei alături, tot românul s-a simțit mai în siguranță și mai puternic. Cu atât mai mult, cu cât, lângă noi, în Ucraina, rușii și-au redescoperit vechea vocație de cotropitori, provocând un război înspăimântător, justificat în modul cel mai stupid.
Dar, se pare că istoria ne joacă din nou feste, și aceasta, iată, printr-o alegere liberă, cât se poate de democratică, a poporului american.
„Cel mai puternic om al planetei”, cum este alintat, de obicei, orice președinte american, își găsește în actualul locatar al „biroului oval” cea mai mândră întruchipare. Atât de mândră, încât nimic nu mai contează din ce-i „exterior” ținutului pe care-l păstorea cândva primul Președinte american, George Washington.
În opinia suverană a omului de la Mar-a-Lago, și prin „lucrarea” sa antreprenorial-politică, Europa s-a pipernicit până la insignifianță, Organizația Atlanticului de Nord abia mai respiră, câteva teritorii tremură chiar și fără frigul Groenlandei, iar comerțul mondial abia se mai apără de colții și ghearele noilor taxe.
Ei, bine, în pofida tuturor acestor amare constatări, e necesar să nu uităm că America, dincolo de repede trecătoarele vieți omenești, rămâne America, adică cea spre care se îndreaptă gândul și speranța a milioane de oameni.