Festivalul parizian Cinéma du Réel, ajuns la a 48-a ediție (21-28 martie 2026), este unul dintre cele mai importante evenimente anuale consacrate filmului documentar. În plus, este și un festival deschis către experiment în acest mediu audiovizual, mult mai vast decât ni-l închipuim de obicei. Așadar, la Cinéma du Réel se pot observa și analiza transformările prin care trece filmul nonficțional.
Competiția din acest an a inclus 37 de titluri, de la scurtmetraje la lungmetraje (printre ele, și scurtmetrajul documentar românesc Plan contraplan, semnat de cineastul Radu Jude și istoricul Adrian Cioflâncă). Pentru acest articol, mi-am îndreptat atenția către șase producții europene remarcabile din selecția ediției.
Hibridizare până la contopire
Pentru spectatorii care urmăresc documentarul contemporan, recursul la elemente de ficțiune, la secvențe scrise/ regizate, nu mai reprezintă de mult o noutate. De altfel, chiar cineastul nord-american Robert J. Flaherty, unul dintre pionierii și primii maeștri ai mediului (Nanuk/ Nanook of the North, din 1922, este și azi o vizionare obligatorie în școlile de film), a realizat – împreună cu soția sa, Frances H. Flaherty – cea dintâi „docuficțiune” oficială a istoriei cinematografului – Moana, lungmetraj care a aniversat un secol anul acesta (altminteri, nici Nanuk nu era complet străin de ficțiune). Se mai folosesc uneori termeni precum „docudramă” (reconstituirea – pentru cinema, televiziune sau, mai nou, streaming – a unor evenimente documentate, adesea dramatizate, cu sprijinul unor actori) sau „mockumentary” („fals documentar”, care introduce o ficțiune scrisă într-un cadru – aparent – de documentar). În general, se consideră că și asemenea filme-hibrid pornesc de la niște personaje și fapte reale, ceea ce ar justifica prezentarea lor în festivaluri dedicate documentarului (dar asta nu înseamnă că festivalurile sau programele de ficțiune le-ar evita).
Un exemplu relevant ne este oferit de cel mai lung film din competiția Cinéma du Réel 2026 (două ore), London, regizat de Sebastian Brameshuber. La festivalul parizian, producția austriacă a obținut Marele Premiu (Grand Prix) și Premiul Juriului Bibliotecii (foarte important, pentru că filmul câștigător intră în catalogul Bibliotecii Publice de Informații din Franța, devenind astfel ușor accesibil publicului din Hexagon). Personajul central din London este septuagenarul Bobby (Bobby Sommer), care, o dată la câteva zile, își conduce mașina de la Viena la Salzburg și înapoi, luând cu el diverși oameni, majoritatea străini. Bobby merge să-și viziteze un bun prieten de odinioară, cu care însă nu a mai ținut legătura aproape patru decenii și care, după un atac cerebral, zace în comă într-un spital. Cum e normal la drum lung, șoferul și pasagerii săi ajung să vorbească despre viețile lor, probabilitatea mică de a se revedea după ajungerea la destinație facilitându-le confesiunile. Și, evident, dialogurile sunt grăitoare pentru societatea în care trăiesc subiecții documentarului.
Dar este oare London un documentar autentic? O minimă informare ne este suficientă pentru a afla că Bobby Sommer, fără a fi actor cu patalama, a mai jucat în producții cinematografice. Mai mult, Bobby, cel de pe ecran, preia detalii biografice de la un rol interpretat de Bobby, cel din realitate, într-un alt film. Actriță, ba chiar una profesionistă, este și Anca Cipariu, aici o pasageră a unui autocar îndreptându-se către Bruxelles (unde românca lucrează), dar uitată de șofer, după o oprire, într-o benzinărie de pe traseu. Și o eventuală extindere a căutărilor ar șubrezi și mai mult convingerea spectatorilor că vizionează un film nonficțional prezentând o realitate netrucată.
Atunci, ce e de făcut? Ideal ar fi să renunțăm la întrebările privind intervențiile regizorului-scenarist și să ne lăsăm purtați de film. London are – pe lângă trimiteri elocvente la probleme actuale ale Europei – și un plot principal captivant (cu Bobby protagonist), și un ritm susținut (Sebastian Brameshuber și-a montat filmul alături de Dane Komljen, colaborator al regizoarei române Ana Lungu la meritoriul documentar Triton), și poezie (ca în coșmarul povestit din off), și multă emoție (de pildă, în secvența în care, singur în mașină, Bobby ascultă Pale Blue Eyes, nostalgica baladă a trupei The Velvet Underground). Și nu este întâmplător că ultimul pasager al protagonistului este un imigrant ilegal, filmul sfârșindu-se cu un nou început.
Privirea fără privire
Un concept original, perfect adaptat subiectului abordat, are filmul francez Un chant aveugle/ A Blind Song, realizat de Natacha Muslera și Stefano Canapa. La al 48-lea Cinéma du Réel, Un cântec orb a primit trei trofee: Premiul Cnap pentru cel mai bun film francez din selecția oficială, Premiul Sacem (pentru muzica originală compusă de Lionel Marchetti și Natacha Muslera) și Premiul Patrimoniului Cultural Imaterial. Corul „tac-til” (compus din persoane văzătoare și nevăzătoare) pleacă în Japonia, urmărind tradiția femeilor goze, datând din Evul Mediu, dar dispărută astăzi (ultima practicantă s-a stins în 2005, la vârsta de 105 ani). Acestea, lipsite parțial sau complet de vedere, călătoreau, în grupuri de câte trei, din sat în sat, cântând pentru liniștirea morților. Imagini de arhivă cu goze din 1973 sunt alternate cu secvențe filmate după jumătate de secol, iar un voice-over feminin lecturează un comentariu uneori liric, alteori distanțator. Natacha Muslera și Stefano Canapa îi provoacă pe spectatori să privească recurgând la celelalte simțuri (în primul rând auzul) și la imaginație, asemenea personajelor de pe ecran („ochii ni s-au frânt, începem să vedem” este o frază-cheie a comentariului).
Soldăței de plumb
Și alți cineaști documentariști, precum francezul Skander Mestiri, își propun să cerceteze grupuri închise, având propriile norme, și încearcă să evidențieze convertirea practicilor colective (mai ales masculine/ machiste) în imagini sociopolitice. În primul său documentar, Ivre de soule (2021), regizorul examina echipa de rugby de amatori a unui orășel din sudul Franței. În noul său film, Rebelote/ Once Again, lansat la Cinéma du Réel 2026 și recompensat cu premiul platformei de streaming Tënk pentru scurtmetraj, Skander Mestiri și partenera/ colaboratoarea sa, Marie Ward Acouri, pătrund, pe parcursul unui week-end, într-un grup de colecționari de uniforme militare care participă periodic la reconstituiri istorice. Chiar dacă un bărbat pretinde că activitatea lor nu are nimic ideologic, e limpede că, printre ocupanți naziștii sau membri ai Rezistenței franceze, politica nu poate fi ignorată. Din comunitate fac parte și femei, iar una dintre acestea, într-o uniformă SS, deplânge superficialitatea celor care, la parada în costume, îngroașă rândurile armatei americane eliberatoare. Dincolo de strategie militară și sentiment patriotic, instrucție și tabere, onoare și camaraderie, personajele lui Skander Mestiri (care intră și el în cadru, pentru a nu face notă discordantă) par toți niște copii, mai mari sau mai mici, care se joacă de-a războiul în așteptarea partyului de final.
Viitorul din trecut
Un scurtmetraj stimulant este și Slet 1988, o coproducție Germania-Franța-Serbia, în regia Martei Popivoda. Slet, cuvânt traductibil prin „stol”, mai desemna un show grandios, un fel de „Cântarea Iugoslaviei”, care avea loc de Ziua Tineretului (25 mai), devenită și aniversarea oficială a președintelui Tito. Ultimul spectacol de mase s-a ținut, pe fostul „Stadion al Armatei Iugoslave” din Belgrad, în 1988, iar una dintre participante a fost Sonja Vukićević, care a dansat extravagant pe Boleroul lui Ravel (foarte popular, în deceniul nouă, în țările Blocului Estic). În paralel cu impresionantele materiale de arhivă, Marta Popivoda o readuce în prim-plan pe Sonja Vukićević, la 74 de ani, printre clădiri specifice modernismului socialist și într-o sală de gimnastică goală, mișcările dansatoarei fiind însoțite din off de fragmente din jurnalul unei adolescente care în 1988 a urmărit slet-ul la TV, nebănuind la ce evenimente epocale avea să fie ulterior martoră (căderea Zidului Berlinului, destrămarea Iugoslaviei etc.). Eseul nonficțional al Martei Popivoda construiește un dialog reflexiv între trecut și prezent, între care persistă un plan camuflat, dar însemnat, al colectivismului transformat în naționalism.
Experimentul, înainte de toate
Nord-americanul Ben Russell (care se declară în primul rând artist, iar apoi cineast) a fost unul dintre numele mari ale selecției. Cea mai recentă creație a sa, Another Earth, este un scurtmetraj produs în Franța, filmat pe peliculă de 16 mm și bazat pe supraimpresiuni. Continuându-și demersul din Against Time, scurtmetrajul său din pandemie, autorul construiește în crescendo un portret al vremurilor tot mai haotice în care trăim. În fața camerei de filmat, Leslie Auguste citește – de mai multe ori – un text scurt, dar intens, compilat din două romane ale unor celebre scriitoare de limbă engleză: Lacul creației (Rachel Kushner) și Despre frumusețe (Zadie Smith). Cadre calde cu fiica realizatorului total (regizor, producător, operator, monteur, sunetist și compozitor) se luptă pentru prioritate cu secvențe în care o mână derulează, pe ecranul unui telefon mobil, tot felul de postări de pe social media, care de care mai neliniștitoare. Un eseu audiovizual și o meditație despre (im)posibilitatea retragerii – și salvării – într-o peșteră a spiritului.
Cel mai scurt film din competiția Cinéma du Réel 2026 (șapte minute), The Longest Night, este tot o producție franceză regizată de un artist aparținând unei alte culturi. Phuong Thao Nguyen s-a născut în Vietnam, dar lucrează deopotrivă în Franța sau Germania, experimentând cu nonficțiunea în documentar, sculptură, instalație și literatură. Noul ei scurtmetraj este filmat parțial în metropola Hanoi, în timpul celei mai puternice furtuni care a lovit Vietnamul în ultimele șapte decenii. Prin cadrele cu un bărbat tânăr dormind și visând (viziunile sale onirice sunt transpuse în subtitluri), alternate cu imaginea orașului sub furtună, Phuong Thao Nguyen contestă opoziția tradițională dintre visare și realitate. Iar liantul dintre cele două poate fi, desigur, cinematograful.