Lectura romanului În căutarea nefericirii scris de Ioana Drăgan arată, printre multe altele, că autoarea reușește să evite o capcană în care cad și romancieri ai noștri dintre cei mai experimentați. Mă refer la acel tip de personaj (de obicei, masculin) căruia îi este încredințată și funcția narativă sau măcar cea de alter-ego al autorului: un protagonist cu lecturile, la zi, ale scriitorului care îl proiectează, cu orizontul intelectual al acestuia și — încă mai riscant — cu teoriile romancierului expuse public anterior în pagini eseistice. În loc ca personajul să aibă autonomie și să ilustreze un profil tipologic diferit de cel al creatorului său, el este o reprezentare auto-flatantă a acestuia, un intelectual a cărui conștiință observă și analizează lumea maculată în care trăiește.
La antipodul unei asemenea ficționalizări fără prea multă verosimilitate epică, Ioana Drăgan își centrează romanul pe două personaje masculine cu care ea nu are, așa zicând, nici în clin, nici în mânecă. Unul, Gelu Poienaru, este un focșănean în pragul vârstei de 40 de ani, cu destule indicii de apartenență la categoria loser-ilor, cu o profesie (controlor pe tren) despovărată și ea de orice halou simbolic ori nimb romantic, ca într-o proză realistă în care a fi controlor pe un tren personal nu înseamnă nici a fi un Agent al Destinului, nici unul al Providenței, ci, mai „banal”, înseamnă că Gelu este ceea ce este: un controlor pe tren în România anilor din urmă.
La rândul său, Onni Jääskeläinen, finlandezul din Oulu cu care Gelu se împrietenește pe Facebook și apoi începe să comunice, tot mai mult, pe Skype nu este nici el un personaj gândit ca un element uman component al vreunei alegorii. Că a lucrat într-o închisoare și după aceea în păduri întinse din nordul nordului nu se explică printr-un arierplan simbolic ci prin detaliul (pe care-l putem numi prozaic) că în ambele job-uri salariile erau și sunt, în Finlanda, foarte bune.
Din chiar felul în care își introduce în roman și, apoi, își urmărește personajele centrale, autoarea face deci efortul de a le reprezenta epic în termenii lor. Or, dacă ne gândim un pic, e semnificativ mai dificil pentru un scriitor nutrit cu lecturi să pătrundă în comportamentul, psihologia, temperamentul, caracterul, experiența existențială, mediul unui controlor de tren din Focșani sau în cele ale unui finlandez pentru care exercițiile fizice, consumul de alcool tare și sauna sunt axele vieții, decât îi este să „creeze” un protagonist intelectual, nutrit cu lecturi, dezamăgit îndeobște de direcția înspre care se îndreaptă lumea.
La Ioana Drăgan avem aici, ca și în alte proze ale ei, o veritabilă imersiune în lumea unor personaje desconsiderate deopotrivă în viața socială și în literatură. Sunt „eroii” cu ghilimele, anti-eroii pe care alți prozatori ai noștri îi evită, sau, dacă totuși le fac loc în romanele lor, le dau tot o funcție simbolică. Sunt oamenii „obișnuiți”, „simpli”, pe care-i întâlnim atât de des pe stradă și atât de rar în proza noastră interbelică, postbelică ori post-revoluționară. Prozatoarea, cu o neobișnuită capacitate de obiectivare și extragere din datele propriei personalități, face din Gelu și din Onni niște personaje atât de vii, încât nu m-ar mira defel ca, la proxima deplasare cu trenul acela special dintre Gara de Nord și Aeroportul Otopeni, un bărbat corpolent, transpirat și cu o pilozitate excesivă să-mi ceară biletul la control, zâmbindu-mi complice: — Știți, eu sunt Gelu Poienaru din romanul Ioanei Drăgan cu nefericirea, am reușit să mă mut de la Focșani la București…
De completat acest tablou realist cu o altă evidență. Pentru a putea construi asemenea personaje, prozatoarea a trebuit să iasă nu numai din datele propriei personalități și identități feminine, ci și din acelea ale mediului său, schimbat nolens-volens cu alte două: Focșaniul anilor din urmă și — încă mai complicat — orașul din Finlanda unde trăiește Onni. Imersiunea auctorială este nu numai în psihologiile celor doi protagoniști masculini, dar și în păienjenișul relațiilor sentimentale, în cele de familie, în biografiile lor de până în prezentul romanului, în micro-comunitățile și, în fine, societățile în care ei trăiesc, văzute la nivel macro.
În cercuri concentrice, de la acela al personajului la cel al cuplului, familiei, comunității, În căutarea nefericirii este un remarcabil document social și societal. Prozatoarea reușește să înfățișeze România și Finlanda nu prin imaginile lor în Photoshop din pliante și broșuri turistice, ci prin straturile lor profunde. Încheiat la Ierusalim, în mai 2022, după cum e menționat pe ultima pagină, romanul ne poartă, cu un izbitor efect de verosimilitate și autenticitate, prin Focșaniul nostru și Oulu-ul finlandezilor, și încă la o rezoluție superioară, obținută nu prin descrieri ale unui narator omniscient, ci prin replici ale personajelor și deplasări ale lor prin propriul cadru existențial.
Mă gândesc că unele episoade pot părea mai puțin verosimile unor cititori care nu au trecut prin experiențele respective; sau, pur și simplu, ei nu le pot prinde sensul, codificat generaționist. De pildă, când aflăm că fratele realizat al lui Gelu a devenit bogat într-o asemenea măsură încât își construiește o vilă chiar la râul Milcov, să fie „pe hotar”, această secvență epică ni se poate părea cumva fantezistă. Așa și este, numai că fantezia e a îmbogățitului din afaceri necurate, nu a autoarei care o consemnează. Apelez iarăși la o experiență proprie: când am ajuns, acum ceva timp, în Rio de Janeiro, am vizitat și vila unui multimilionar brazilian construită pe un munte și în care gazda a acționat cu un buton… trecerea unui râu din susul muntelui prin curtea vilei sale. Sper că Dorian, fratele lui Gelu, nu citește această cronică literară din Viața Românească astfel încât să-i vină idei similare cu Milcovul; ce vreau să arăt este că milionarii și miliardarii români, unii dintre ei, au fantasme similare cu cele ale personajului Ioanei Drăgan; și, evident, bugetul necesar pentru a le transpune în realitate.
Un alt episod din roman pe care unii cititori nu îl pot raporta la propria experiență este cel al călătoriilor cu vaporul în Marea Baltică, aproape terifiante pentru cei care — ca mine — au rău de tangaj. Îmi e greu să uit cum se legăna pe valuri uriașul vapor cu care „călătoream” și cum, pe de altă parte, pasagerii masculini și feminini păreau cuprinși, în majoritatea lor, de o frenezie bahică. „Refugiul” în alcool, cum credeam eu că este, era de fapt tot un calcul prozaic. Fiindcă alcoolul în țările nordice este teribil de scump (anume pentru descurajarea consumului), mulți luau vaporul tocmai pentru a beneficia de scutirile de taxe pe alcool și a bea, în neștire, la prețuri mai convenabile. Exact această experiență cu relevanță sociologică (încă o dată, nimic simbolic, alegoric, în construcția personajelor și a scenelor din roman) o întâlnim în carte, în directul călătoriei cu vaporul, dar și în consecințele logice ale scumpetei la alcool din țările nordice.
Astfel, ajuns în România, întorcându-i lui Gelu vizita, Onni va fi literalmente fascinat de prețurile — care i se par foarte mici — ale băuturilor de aici. Ele par și sunt foarte mici nu pentru focșăneanul Gelu, nici pentru noi, care citim romanul în România și în românește, ci fix pentru nordicii confruntați cu prețurile foarte mari, la aceleași produse, din țările lor. Pentru finlandezul Onni, consumator profesionist (iar nu amator) de alcool, magazinele românești sunt ceva ce n-a mai întâlnit: o feerie a raportului calitate-preț, un basm devenit realitate. Totul este deci logic și coerent și în această privință, iar cine nu înțelege, la lectură, fericirea lui Onni e invitat să meargă în țările nordice să cumpere o sticlă de vodcă. Dar pe uscat, nu pe vapor!
În sfârșit, un ultim exemplu de înțelegere atât de fină, de către autoare, a propriilor personaje îl oferă pagina în care îl vedem nu pe amărâtul protagonist și „anti-erou” Gelu, ci, iarăși, pe fratele lui perfect realizat, mândria părinților, Dorian. Acesta reușește de minune să se insinueze în relația fratelui său cu finlandezul Onni, interesat fiind de afaceri cu nordicul destul de credul. Nu pierde ocazia de a-l invita acasă, pretextul fiind „să închidă seara cu un whisky”. Lui Onni așa ceva i se pare „o variație interesantă și tentantă după tonele de țuici și dresul ulterior și obligatoriu cu Finlandia natală”. „Avea să afle — și noi, cititorii romanului, odată cu el — că Dorian preferă și bea numai whisky. Acasă, pe bandă rulantă, dar și la sediul firmei, unde servea numai la prieteni și la partenerii de afaceri câte-un whisky american, cu multe cuburi de gheață.”.
Dar cum s-a format acest frumos obicei? Cititorii mai tineri ai romanului, care nu prind sensul fragmentului următor, își pot întreba părinții din generația „decrețeilor”, ori bunicii din generația Baby Boomer, fiindcă, așa cum spuneam, aici există o codificare generaționistă, o aspirație colectivă creată de serialul Dallas în România epocii Ceaușescu. De ce bea Dorian whisky cu gheață? „Râzând, i-a spus lui Onni că asta i se trage, nostalgic, de la Dallas, un serial din copilăria lui, difuzat prima oară în secolul trecut și reluat când era el mic și se uita maică-sa, romantică pesemne, la postul de televiziune Romantica, doar ca să-l revadă color, nu știe dac-a rulat așa ceva și-n Finlanda… Da, auzise și Onni de J.R. Ewing, însă pe el nu îl impresionase cum își turna ăla whisky în pahar în fiecare secvență, ceea ce pe Dorian îl marcase.” (p. 271). Pe noi ne-a impresionat tare, ne-a marcat (ca pe Dorian în reluare), așa cum pe telespectatoarele din România ale serialului le-a fascinat fratele lui J.R., Bobby…
Într-un roman precum acesta, excelent, al Ioanei Drăgan (și care va avea o continuare) nu există așadar detalii irelevante. Iar relevanța lor și a întregului prozastic va fi deopotrivă individuală și generaționistă, capitalistă și comunistă, estică și nordică, masculină și feminină, documentară, sociologică, mentalitară, antropologică — și literară.
Ioana Drăgan, În căutarea nefericirii, roman, postfață de Paul Cernat, Editura Tracus Arte, 310 p.