Medeleni sau Arca regăsită. Eseu despre imaginarul lui Ionel Teodoreanu de Michel Wattremez, Editura Coresi.net, București, 2025, 186 p.
În Tabla de materii regăsim următoarele: Despre ediţia princeps a trilogiei La Medeleni, Cuvântul editorului: Opera lui Ionel Teodoreanu – o cheie de înţelegere a sufletului românesc (de Vasile Poenaru), Prefaţă, I – Introducere, II – Imaginarul copilăriei redescoperite, III – Romanul imaginilor, IV – Imaginea unui roman, V – Concluzie, Bibliografie. Dincolo de cuvinte-cheie, mai mult sau mai puțin sterpe, această carte este născută dintr-o pasiune, dintr-o „revelație estetică”. Un adolescent francez, Michel Wattremez, în vârstă de 17 ani, filolog în devenire, citește undeva prin Turena-Anjou trilogia lui Ionel Teodoreanu apărută acum un secol (1925), după 5 ani în care apucase să se familiarizase cu literatura – și cu limba! – română, prin autori ca Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Odobescu și Hașdeu. Sintetizând, autorul scrie spre finalul cărții, la p. 176: „La Medeleni este un roman, dar şi – mai presus de toate – povestea unui roman. Mai profund, în inima Medelenilor am învăţat să întrezăresc proiectul exaltant al lui Teodoreanu de a reconstrui arca lui Noe imaginând o Românie fericită, printr-un rozariu luminos de senzaţii, percepţii şi reprezentări reflectând toate semnificaţiile suprapuse şi iradiante ale mitului, ca o piatră de încercare: război şi civilizaţie, tradiţie şi modernitate, băştinaş şi universal, sacru şi profan, vacanţă şi trepidare, căutarea de sine şi a celorlalţi, comuniunea celor vii, culmilor şi rădăcinilor. Ca fiinţe umane, Dănuţ, Olguţa, Vania şi Monica, în lumea lor recreată, întruchipează minunat mitul, fiecare într-un fel aparte”.
Termodinamica ușura puțin sufletele de Horia Dulvac, Editura Eikon, București, 2025, 104 p.
Despre eseurile lui Horia Dulvac, ca și despre poemele de la începutul anilor 2020 (În fertil și Noroc că puteam reseta astfel totul – ambele prezentate elogios de Andrei Codrescu) am mai scris aici. A venit acum rândul lui Dan Caragea să puncteze elementele definitorii ale celui mai recent volum de poezie: „Horia Dulvac este atent să recircule idei sau încarnări obsesive, cu pricepere, din nevoia de a «revoluţiona» cum se cuvine planeta lui poetică. […] Desigur, este aici o amprentă, un aspect care îi distinge lui Horia Dulvac poemele în raport cu ale confraţilor. Rostul este tot atât de distinctiv, aşa cum este vocabularul său, unde găsim «nervişori şi mielină», «viermişorul nerv învelit în mielină», «lucru mecanic», salivă/scuipat, mucozităţi, «o farfurie alsaciană», dar şi diminutivele: sfinţişori, peştişori, mucuşori, vieţişoară, puţulică ş.a. Avem, tot în sens particularizant, şi un limbaj tehnic, şi cuvinte licenţioase, şi termeni rari, dar şi exprimări fruste «Pogany o chema pe ţăranca fără chiloţi»). Aşa cum este firesc în astfel de cazuri, în care registrele se amestecă, poezia lui Horia Dulvac poate să placă sau să repugne deopotrivă. M-a făcut să-i evoc în minte când pe Arghezi, când pe Urmuz, când pe unii optzecişti. Calitatea ei majoră şi incontestabilă însă este aceea de a ne scoate din ţâţânile indiferenţei.”
Rebecca însângerată de Ion Țoanță, Editura Eikon, București, 2025, 184 p.
Este al patrulea roman al autorului, care mai are nouă volume de poezie. A publicat poezie în antologii (în vreo 25), a avut ediții bilingve, în Franța, Italia, Germania. A activat ca journalist în România și Italia – de unde și percutanța scrisului său ca prozator. Un cadavru aproape descompus găsit în Râpa seacă, la marginea unui oraș de provincie din România, devine pretextul unei priviri panoramice, dar alerte, de o mare acuitate, asupra situației și încrengăturilor actuale, dar și de prin 1960-62: sociale, politice, economice. Vocea auctorială este cea a unui tip șugubăț, uns cu toate alifiile, obișnuit să pună întrebări, să reflecteze, să chestioneze… și uneori să tacă: „recunoscând că organele deţin pârghiile infracţionalităţii, divizaţi pe zone de influență. Cu cine mă lupt, de fapt? Există o întovărăşire a celor din partea cea dreaptă cu cea strâmbă a legii. Legea este un elastomer, trage fiecare de el, se întinde, revine la poziţia iniţială, dar nu-i atinge decât pe cei care stau nemişcaţi. Se feresc doar cei avertizaţi, marii iniţiaţi. Ce este legea?” (p. 99). Vianu Mureșan apreciază tehnicile autorului și consideră că Rebecca însângerată „provoacă și întărâtă curiozitatea cititorului, iar finalul este scurt și precis ca un glonte”. Christian Crăciun vede în Ion Toanță un romancier de forță, capabil să transmită celor tineri adevăruri trăite de alții, de cei mai în vârstă – adică istoria recentă, „această istorie neverosimilă (…), cu tot absurdul și hidoșenia ei”.
O alergare de critici (alte eSeuri proFunde) de Ovidiu Petcu, colecția Science-Fiction, Editura Pavcon, București, 2025, 264 p.
Medicul scriitor Ovidiu Petcu are curajul să extragă numele lui Costache Negruzzi din manuale prăfuite și să dea titlul noii sale apariții editoriale pornind de la O alergare de cai, nuvela lui Negruzzi de hăăt, din 1840. Nu e de-ajuns: face o strașnică referire la el și pe coperta a patra. Editorului volumului, Constantin D. Pavel, nu-i trebuie mult ca să ne lămurească: „O alergare de critici este, în fond, o oglindă pusă în faţa sistemului: al criticii literare, al editorilor, al mentalităţilor. Este o cursă simbolică în care participanţii nu sunt personaje, ci paradigme. Un maraton între închipuire şi etichetare, între vis şi etichetă, între arta care curge din inimă şi scuza rece a unei diplome literare. Nu avem de-a face aici cu o satiră. Ci cu un act de curaj, cu umor şi cu luciditate […]. Ce este de fapt «literatura adevărată»? Cine anume o stabileşte? Şi, mai ales, de ce se teme atât de tare sistemul literar de genul science-fiction?”. După ce alergările de critici, pe diverse culoare, ocupă 70 de pagini, vine rândul a vreo 60 de pagini despre SF, De la teme începuturilor la tematica literaturii SF. În a doua jumătate a cărții, Ovidiu Petcu se oprește asupra romanului Supraetajat de Elena Cardaș, ia în vizor nu mai puțin de trei romane ale lui Radu Sergiu Ruba (O vară ce nu mai apune, Semnătura indiană, Guantanamo), dedică vreo 20 de pagini Conjurației imbecililor și încheie cu Luceafărul – o retrăire. Iar în ultima pagină, în postfață, ni se dezvăluie chiar mobilul acțiunii, al alergării de critici – pentru că „a vorbi literar despre literatură este un înalt act moral (…) și un act de curaj”. O carte dinamică, autorul alegând să alerge cât mai departe de conformări și conformisme.