Ajuns la ediția a XXIII-a (28 aprilie – 3 mai 2026), festivalul de film „Crossing Europe” de la Linz oferă publicului său șansa de a descoperi noi regizori talentați și a explora noi direcții semnificative ale cinematografului european contemporan. În fiecare an, curatorii festivalului, unul dintre cele mai importante evenimente dedicate filmului din Austria, stabilesc o temă centrală a programului. De exemplu, în 2025, selecția a stat sub un motto imperativ, adecvat contextului politic: „Nu renunțați la Europa!”. Pentru ediția din acest an, echipa festivalului din centrul cultural de pe malul Dunării a ales un subiect etern și mereu de interes: „Legături de familie”. Astfel, cele mai multe filme prezentate la Linz au vorbit nu doar despre problemele sociale ale bătrânului continent, ci și despre relațiile din familiile europene de azi.
Lituania, pe val
Juriul competiției de ficțiune a decis ca marele premiu să fie împărțit de două lungmetraje de debut aparținând unor regizori originari din Lituania, confirmând astfel ceea ce frecventatorii festivalurilor de film majore putuseră constata și în alte locuri: în mica țară baltică se întâmplă ceva. Și este remarcabil cum reprezentanții cinematografiei naționale se sprijină reciproc, regizori apărând în diverse alte roluri (scenariști, directori de imagine și chiar actori) în lucrările unor confrați. De pildă, Vytautas Katkus, director de fotografie pentru primul film premiat la Linz, Renovare (Renovation/Renovacija, coproducție Lituania-Belgia-Letonia semnată de Gabrielė Urbonaitė), este regizorul celui de-al doilea lungmetraj recompensat pentru valoarea sa, Vizitatorul (The Visitor/Svečias, Lituania-Norvegia-Suedia).
Cineaștii din fosta republică sovietică (prima care și-a declarat independența în 1990, intrând apoi, în 2004, în NATO și UE) încearcă să se despartă de trecut, în condițiile în care „marele urs” constituie – și prin intermediul vecinului Belarus – o amenințare continuă pentru țară. Chiar și titlurile filmelor distinse cu trofeul „Crossing Europe” sunt sugestive în acest sens. Renovarea din debutul regizoarei Gabrielė Urbonaitė nu este numai a unui bloc dintr-un complex rezidențial specific pentru ocupația sovietică, ci și a vieții bovaricei protagoniste care, în preajma aniversării a 30 de ani, începe să-și pună întrebări privind viitorul relației cu actualul său partener, cu care acceptase să se mute după doi ani împreună. Extrapolând, am putea spune că și societatea lituaniană trece printr-un proces de renovare, primind cu brațele deschise refugiați din Ucraina invadată de trupele ruse (precum muncitorul în construcții cu o contribuție esențială la revelarea crizei sentimentale a eroinei), unii bărbați aflați provizoriu aici fiind ulterior chemați pe front. „Vizitatorul” din filmul lui Vytautas Katkus s-a stabilit în Norvegia (unde trăise o vreme și protagonista lui Gabrielė Urbonaitė, traducătoare din norvegiană), însă își lasă soția și copilul mic pentru a reveni în orășelul natal (premisă narativă tot mai des întâlnită în producțiile arthouse europene) și a se despărți complet de vechea sa familie (tatăl decedat recent, al cărui apartament vrea să-l vândă). Depeizat, el găsește o comunitate și o țară care s-au transformat profund și cărora nu le mai poate aparține, oricât s-ar strădui (recurgând, printre altele, la un surogat de părinte).
În ambele filme, dramatismul – bine temperat – al situațiilor cedează ocazional terenul în favoarea unor momente comice (frizând absurdul, în Vizitatorul) sau poetice (mai ales la Vytautas Katkus, dar și în Renovare, ca în secvențele dinspre final în care cadrul se extinde la Vilnius, un oraș în care, după cum afirmă ghidul turistic, „istoria este pretutindeni”) – o altă trăsătură specifică a noului cinematograf lituanian.
Ce înseamnă „acasă”?
Pentru protagonista din Rulotă (Caravan/Karavan, Cehia-Italia-Slovacia), filmul regizoarei Zuzana Kirchnerová care a obținut Premiul Publicului la „Crossing Europe” 2026, acasă este… pe drum. Asta pentru că femeia de 45 de ani își crește singură fiul adolescent, care suferă de Sindromul Down și autism sever, astfel încât depinde de mama sa. Totodată, și ea depinde de el, schimbându-și domiciliile, destinațiile și relațiile în funcție de comportamentul lui imprevizibil. În ecuație intră și o a doua femeie, mai tânără și mai energică, care îi acceptă pe mamă și fiu așa cum sunt. Însă vor izbuti oare membrii acestei familii improvizate să depășească împreună superba lor vară italiană? Cineasta cehă propune un road movie captivant, care i-a cucerit pe spectatorii festivalului austriac.
Pentru și mai tânăra protagonistă din Nemuritoarele (Stereo Girls/Les Immortelles, Franța-Canada), lungmetraj de Caroline Deruas Peano care a câștigat competiția „YAAAS!” (rezervată publicului tânăr), acasă înseamnă cea mai bună prietenă, alături de care ea ar vrea să evadeze din orășelul lor sufocant, pentru a cunoaște gloria muzicală la Paris (suntem în 1992, iar regizoarea franceză reconstituie cu minuție epoca din perspectiva unei vârste a marilor speranțe). Atunci când își pierde prietena, juna eroină se refugiază în vis (secvențelor onirice li se datorează în bună măsură impactul acestui film de maturizare) și în tovărășia părinților, care-i sunt acum mult mai apropiați decât înainte (în special mama, interpretată de populara actriță Emmanuelle Béart).
Pentru cineastul aspirant aflat în centrul evenimentelor din Vântule, vorbește-mi (Wind, Talk to Me/Vetre, pričaj sa mnom, Serbia-Slovenia-Croația), filmul premiat de rețeaua „Moving Images – Open Borders” (care mai include șase alte festivaluri europene), acasă înseamnă, înainte de toate, familia sa. Regizorul sârb Stefan Djordjevic, debutant în lungmetraj, își interpretează propriul rol, la fel ca și rudele sale, într-un film liric și contemplativ, la granița dintre documentar și ficțiune, care ar fi trebuit să fie inițial despre mama realizatorului, dar, în urma morții acesteia, a inclus întreaga familie, abordând subtil suferința, vulnerabilitatea și reziliența. Întorcându-se – și el – la căminul părintesc, protagonistul lovește cu mașina o cățea ce-i sare în cale și, chinuit de vinovăție, salvează animalul și-l adoptă, asociindu-l – destul de evident – cu părintele pierdut. Vântul invocat în titlu – și prezent în discuția dintre mamă și fiu reluată în finalul ciclic – ar putea, se spune, îndeplini dorințele, dar filmul este cel care are cu adevărat puterea de a-i păstra vii – cel puțin pe perioada vizionării – pe cei dragi.
Familii disfuncționale, și în documentare
Și în competiția de documentar, legăturile de familie (care uneori se frâng) au ocupat prim-planul. Filmul câștigător al „Premiului de conștientizare socială”, Dacă porumbeii s-ar transforma în aur (If Pigeons Turned to Gold, Cehia-Slovacia), de Pepa Lubojacki, se revarsă cu forță asupra privitorilor, cadru după cadru, dezvăluire după dezvăluire. Cercetându-și fără menajamente propriul neam, regizoarea cehă se întreabă – și încearcă să răspundă – de ce fratele ei mai mare sau verii lor, fără a fi abandonați, au ajuns alcoolici și fără adăpost: este ceva putred în familia lor? Fotografii ale personajelor sau o „memă” cu un porumbel, animate și făcute să rostească replici cu ajutorul temutei – de alți cineaști – inteligențe artificiale (practică deocamdată rar întâlnită în circuitul festivalier, dar care are toate șansele să se răspândească), „cartoane” cu texte explicative și muzică minimală, bazată pe beat-uri de sintetizator, potențează filmările neprofesioniste, realizate pe parcursul mai multor ani cu subiecții. Un film greu de privit, dar și greu de uitat.
Juriul competiției de documentar a hotărât să acorde o Mențiune specială filmului Imago, o coproducție franco-belgiană în regia lui Déni Oumar Pitsaev, care, la fel ca Stefan Djordjevic, apare în propriul rol, alături de rude și prieteni. Cecen stabilit la Paris, el primește o bucată de pământ în valea georgiană Pankisi – un loc superb, în care s-au refugiat, fugind de războaiele din Cecenia, numeroși compatrioți ai săi. Neînsurat la 40 de ani (vârstă până la care, conform comunității sale, ar fi trebuit să-și întemeieze un cămin), Oumar ia în calcul mai întâi construirea casei pe care o visase în copilărie. Acesta pare însă doar un pretext pentru realizarea filmului. Cea mai puternică secvență este confruntarea protagonistului cu tatăl său (venit în vizită cu noua sa familie), căruia Oumar îi reproșează că nu i-a fost aproape atunci când avea mai multă nevoie de el. Până atunci, poveștile mamei și ale unor vecine evidențiaseră și condiția supusă a femeii într-o societate tradiționalistă. Titlul trimite, după cum îi explică Oumar tatălui său, la stadiul final din dezvoltarea larvară a unor insecte, când creșterea poate înceta, subiectul rămânând un fel de increat (cum, se înțelege, se simte și protagonistul).
Un alt lungmetraj documentar notabil văzut la „Crossing Europe” 2026 – dar în afara competiției, în cadrul secțiunii „European Panorama Documentary” – este Catedrală (Cathedral/Dom, Italia-Bosnia și Herțegovina), de Massimiliano Battistella. Mirela are și ea 40 de ani și trăiește în Rimini, împreună cu partenerul și cei doi copii ai săi. Dar ea nu poate uita că mama sa a lăsat-o într-un orfelinat din Sarajevo, unde a trăit până la zece ani. În 1992, în timp ce orașul era asediat, Mirela a fost trimisă, pentru a fi salvată, în Italia, alături de alți peste 60 de copii. Ar fi trebuit să revină după câteva săptămâni în țara sa natală, însă a rămas în cea adoptivă până la maturitate. Acum, însoțită de echipa de filmare, Mirela se întoarce în Bosnia, îi regăsește pe oamenii cu care trăise în orfelinat și vrea s-o revadă și pe femeia care i-a dat viață. Drumul protagonistei dovedește – la fel ca alte filme documentare din selecția festivalului de la Linz – că traumele trecutului ar trebui să fie rezolvate, mai devreme sau mai târziu. Iar cinematograful poate contribui la vindecare, fie ea individuală, fie colectivă.