În noua carte a Gabrielei Adameșteanu, Meserii nerecomandate femeilor, poate fi regăsită o trăsătură psihologică despre care scriitoarea a vorbit în mai multe rânduri, dând unora impresia că se „răsfață”. E vorba despre o neîncredere în propriul scris, cu asimetria dintre receptarea entuziastă a primilor cititori ai manuscriselor sale și părerea despre sine a autoarei, mult mai puțin flatantă. Situația aceasta e mai rar întâlnită pe meridianul nostru literar, unde asimetria este de obicei inversată, autorul fiind mult mai încântat de ce a scris el decât cititorul ori criticul. Un „precedent” îl găsesc în scepticismul lui Marin Preda după scrierea volumului I din Moromeții, o veritabilă capodoperă lăsată de autor în sertar și publicată abia după un timp, la insistențele Aurorei Cornu. Și Marin Preda, și Aurora Cornu se numără printre personajele din lumea noastră literară portretizate în aceste memorii ale Gabrielei Adameșteanu; iar scriitoarea împărtășește, pe de o parte, perfecționismul marelui prozator și, pe de alta, aspirația Aurorei Cornu de a fi ea însăși, scăpând din lagărul socialist și rămânând în Occident.
Dar problema capitală a cărții de față tocmai aceasta este: Gabrielei Adameșteanu i-a fost extrem de dificil să devină ea însăși, o mare prozatoare, într-o epocă a egalitarismului comunist și într-o lume culturală încă mai conservatoare decât aceea socială. Încă de la titlu, lectorul va primi sugestia că scrisul de literatură e o meserie pe care femeile au deprins-o pe riscul lor, atât în interbelicul pluralist, cât și în postbelicul regimului totalitar; și numeroase subcapitole ale cărții, mai ales în partea a doua, intitulată explicit Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare, arată tribulațiile unei creatoare excepționale, pentru a fi recunoscută ca atare.
Gabriela Adameșteanu s-a confruntat cu cel puțin două serii de dificultăți aproape insurmontabile. Prima a fost problema ideologică, a dosarului prost în ochii celor de la Cadre (în familia ei erau rude apropiate cu vederi legionare, un unchi celebru ajunsese în străinătate), într-un sistem necruțător cu „dușmanii poporului” și familiile lor în anii stalinismului și dejismului dur. Tema dosarului „cu probleme”, ilustrată prin episoade prozastice de o mare tensiune, pe fondul unei stări generale de anxietate, apare – și nu întâmplător – și în romanele Gabrielei Adameșteanu, în care bietele personaje feminine și masculine, din generațiile diferite ale acelorași familii, au a traversa câmpul minat al cotidianului existențial socialist.
Aici, în memorii, autoarea oferă experiențe non-ficționale, cu un dramatism și un tragism desprinse din realitatea biografică, nu ca efecte literare ale creației prozastice. Pentru un istoric și un cercetător literar, cartea de acum e o mină de aur sub raport documentar. Într-un studiu întins, ar putea fi urmărite și analizate toate referințele nu numai autobiografice, ci și, așa zicând, auto-scripturale: cum și-a construit Gabriela Adameșteanu personajele din romane și nuvele; dacă a pornit sau nu de la prototipuri reale; în ce măsură a compus un erou sau o eroină literară din diferite „surse” caracterologice; cât din dramele familiei ei în comunism a intrat în fresca epică din Drumul egal al fiecărei zile, Dimineață pierdută sau Provizorat; care a fost intenționalitatea auctorială, depășită în unele cazuri de intenționalitatea artistică; altfel spus, ce a vrut autoarea inițial să scrie și ce „i-a ieșit” prin autonomizarea propriei opere.
În toată proza ei scrisă și publicată înainte de Revoluție, dar și în cea ulterioară, eliberarea de blestemata problemă insolubilă a Dosarului rămâne o imposibilitate. Mai întâi, fiindcă așa s-a trăit dincoace de Cortina de Fier, iar apoi, fiindcă scriitoarea simte nevoia unei mărturii extinse asupra felului cum s-a trăit la noi. La antipodul interpretării bizare a lui Alex Goldiș, care într-o cronică din Vatra susținea că memorialista „nu se uită înapoi cu mânie”, diferențiindu-se „de mulți alți intelectuali supraviețuitori ai totalitarismului”, Meserii nerecomandate femeilor este o carte recomandată tuturor celor interesați de adevărul istoric asupra mutilării familiilor de români prin regimul totalitarismului de tip sovietic.
Iată un fragment, sfâșietor, despre urmărirea continuă a tatălui de către omnipotenta (dar nu și ultracompetenta) Securitate, recompusă de fiica lui, care a mers la CNSAS pentru a-i citi dosarul: „Citeam povestea lui, spusă de cei care îl urmăriseră continuu, fără motiv, și mi-a fost o milă imensă de el: un om necunoscut, pe care nu puteam să-l ajut în niciun fel, doar să asist, neputincioasă, la torturarea lui. Scosesem, imprudentă, dopul sticlei și din fumul întunecat care acoperise cerul se întrupase djinul subteranelor poliției politice de altădată. Cu ochii mei trecuți printr-o viață întreagă, l-am văzut așa cum era el, cu speranțele lui naive, cu principiile solide și nedescurcăreala lui. La masa din curte, sub prunii din grădină, făcându-și lecțiile de învățământ politic ori fișele despre satele medievale din Argeș, pentru proiectata lucrare colectivă la care era atât de mulțumit că ia parte. Sau urcând scările, greoi, spre pridvorul de unde se intra în micul antreu comun. Îl auzeam sfătuindu-se cu mama, cu glas scăzut – secvențe vii, fără nicio legătură cu documentele birocratice care îmi tăiau respirația. Ieșit din cețurile zdrențuite ale acelui trecut știut-neștiut, îmi devenise mai apropiat decât oamenii vii din jur.” (pp. 338-339).
Tatăl a fost prototipul real al unui memorabil personaj masculin din Drumul egal al fiecărei zile, unchiul Ion, cartea de față este dedicată „Părinților mei”, iar documentarea asupra totalitarismului comunist a fost făcută încă din primii ani în care o fetiță hiperinteligentă a început să înțeleagă în ce „minunată lume nouă” trăiește. Reproiectând acest proces al comunismului întreprins de o memorialistă care l-a trăit, realizăm că elemente și componente ale lui au fost „strecurate” în proza dinainte de 1990, în deghizaj ficțional, astfel încât Cenzura să nu se sesizeze, iar, dacă totuși o făcea, să fie derutată prin caracterul „episodic”, „marginal” al unor secvențe aparent colaterale. După 1989, în libertate, și mai cu seamă în memorialistica din Anii romantici și din Meserii nerecomandate femeilor, procesul întregului regim bazat pe Dosar își recapătă centralitatea.
Destinul de femeie dintr-o familie „cu probleme” s-a conjugat cu acela – nu mai puțin anevoios, trudnic – de femeie care scrie literatură. Privind lucrurile cu moderație, la egală distanță de feminismul militant și de adepții teoriei conform căreia femeile își merită locul și rolul în literatura română, Gabriela Adameșteanu inventariază și analizează cu calm exemplele de reducere a operei unei scriitoare (oricare) la câteva mărci numite „feminine”. Problema este că această reducere a singularității artistice la niște elemente date drept categoriale a fost operată numai în cazul femeilor, nu și în cel al bărbaților. Ca să exemplific, Marin Preda nu a fost obligat să accepte presupoziția că ar scrie proză ca un bărbat, whatever does it mean, dar Gabriela Adameșeanu a fost obligată să accepte (să se resemneze, până la urmă) că scrie proză – oricum ar scrie ea – ca o femeie.
Culmea e că până și cei mai mari critici ai noștri au făcut această absurdă împărțeală, evaluând-o ca rațională. Pentru Maiorescu, femeia avea un creier mai mic decât al bărbatului; pentru Călinescu, femeia era fizică, spre deosebire de bărbat, vezi bine metafizic; chiar și pentru liberalul emancipat Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu scria atât de bine proză, de ce?, fiindcă ea scria… ca un bărbat. Femeia nu poate fi nici metafizică, nici rațională, nici obiectivă, nici intelectuală, nici foarte inteligentă, cum este de bună seamă numai bărbatul.
Nici măcar critica strălucită a Generației `60 nu a putut evita blocajul în stereotipii al interpretării prozei autoarelor noastre, și exemplul cel mai bun este chiar receptarea Gabrielei Adameșteanu, comparată până la sațietate cu Hortensia Papadat-Bengescu (excepția obiectivității care confirmă regula „subiectivității” feminine) și considerată ca o creatoare viabilă exclusiv de personaje feminine. Ca să continuăm paralela cu Marin Preda, acesta poate crea personaje feminine vii, deși este bărbat, însă Gabriela Adameșteanu nu poate crea personaje masculine veridice, fiindcă este femeie.
Obosită de rularea, la nesfârșit, a acelorași „axiome” critice, fără aderență a interpretului la particularitățile și unicitatea oricărui mare scriitor (fie că e bărbat, fie că e femeie), iritată, apoi amuzată, apoi iritată din nou și amuzată iarăși de categorisiri „general valabile” după gen, Gabriela Adameșteanu va ajunge, la persoana I, la adevărul profund al scrisului său. Fără emfază, dar și fără falsă modestie, scriitoarea ne pune în față oglinda prozei sale. Iată încă un fragment, revelator asupra felului în care și în anii din urmă o mare prozatoare se vede nevoită a se explica. O jurnalistă a întrebat-o dacă nu cumva are un „misoginism feminin”, și întrebarea fu bună în inocența ei, dat fiind că a prilejuit următoarea confesiune: „«Bărbații prozei dumneavoastră sunt despotici, neajutorați și egocentrici», mi-a atras atenția o jurnalistă, adăugând că, în schimb, «portretele feminine sunt pregnante, în disonanță cu absența tandreței în portretizările masculine. De unde provine acest misoginism feminin? Sunteți o feministă?».
M-am uitat nedumerită la ea, nu cumva sunt feministă fără să știu, fără să vreau?! Dacă e ceva ce detectez într-o proză, fiindcă alterează prospețimea textului, este ideologia, de orice fel. Am crescut cu obligativitatea ei în cărțile de școală. În proza mea, femeile nu sunt privite cu mai multă tandrețe și îngăduință decât bărbații, de ce ar fi? Sigur, trec mai dezinvolt frontiera spre celălalt/cealaltă când e vorba de un personaj feminin, corpul femeii îmi este, prin forța lucrurilor, altfel cunoscut. Știu însă și vulnerabilitățile femeilor, spiritul lor convențional-conservator, eclipsele de lealitate, competiția ascunsă și acerbă dintre ele, labilitatea. Cunosc și abuzurile masculine de putere, dar le intuiesc și fragilitățile.
Mi-a fost mai ușor cu personajele feminine, dar cine mă caută în ele (un reflex automat de cititor care descoperă sau inventează în timpul lecturii autobiografia autorului/autoarei ascunsă în ficțiune) a intrat pe un drum greșit. Cioburi din ficționalizarea mea se află mai degrabă în personajele masculine.” (pp. 222-223).
În mod ironic, în disputa veche deja dintre proza Gabrielei Adameșteanu și analizele lui Nicolae Manolescu, dispută reactualizată de mai multe ori în aceste memorii, mai obiectivă se dovedește prozatoarea (cu toate că e vorba despre cărțile proprii) decât criticul literar. Deși foarte bine scrise și adesea citate în epocă, cronicile lui Manolescu nu au ajuns decât secvențial la profunzimea literaturii Gabrielei Adameșteanu, cel mai important cronicar literar al nostru rămânând practic restant – și tot din presupoziții remanente în legătură cu „literatura feminină” – cărților unei mari prozatoare. Mai toate capitolele în care autoarea își investighează și analizează destinul de scriitoare ar putea fi predate în cursurile actuale de creative writing, fiindcă vedem din ele, în pagini comparabile cu ale lui Nabokov, și cum se poate scrie literatură, și cum ne putem elibera de prejudecăți, stereotipii și „axiome” critice, pentru a înțelege în profunzime arta scrisului și creațiile literare.
Meserii nerecomandate femeilor este o carte literalmente excepțională de memorii, cum numai Gabriela Adameșteanu, în singularitatea ei fără epocă, fără generație și fără gen, putea să scrie.
Gabriela Adameșteanu, Meserii nerecomandate femeilor,
Editura Polirom, Iași, 2025