Un poem emblematic, inclus ca inedit în antologia de autor Dus simplu („Solo andata”) urmat de Oaspetele impenitent („L’Ospite incallito”), care ne duce dincolo de opoziția elementelor apă-aer/pământ-cer (vezi Poezie și transcendență la Erri de Luca, în VR, 2/2026) din perspectiva poetului mistic și rebel Erri de Luca, este Marea Noastră/Mare Nostro.
Poemul începe cu un o transformare a primei propoziții a rugăciunii Tatăl Nostru, „Tatăl” devenind „Marea”.
Marea noastră care nu ești în ceruri
și care cuprinzi marginile insulei și ale lumii
binecuvântată fie sarea ta
binecuvântate fie adâncurile tale
Rostul acestor binecuvântări poate fi înțeles când poetul precizează că pescarii pentru care e spusă rugăciunea sunt în realitate „pescari de oameni”, sintagmă prezentă aici nu în sensul tradițional al modului în care Isus și-a ales ucenicii, ci referitor la misiunea umanitară necesară salvării de la înec a migranților rătăcind prin Mediterana în căutatea țărmurilor Europei.
În mod paradoxal însă, Marea, divinitatea tutelară căreia este adresată rugăciunea imaginată de poet, e definită ca fiind contrariul pământului ostil, un adaos față de opoziția dintre apă și aer/cer, prezentă în poemele despre care am scris în articolul precedent.
Marea noastră care nu ești în ceruri
tu ești mai favorabilă decât uscatul
chiar dacă ridici ziduri din valuri
și le transformi apoi în covoare.
Opoziția dintre mare și uscat enunțată ca o certitudine incontestabilă intervine aici pentru a întări rugăciunea către Mare Nostro. Rugăciune care dezvăluie, în finalul poemului, semnificația umanistă a mesajului ei.
Salvează viețile, viețile căzute
ca frunzele pe alee,
fii pentru ele o toamnă,
o mângâiere, o îmbrățișare, un sărut pe frunte,
o mamă, un tată înaintea plecării.
Spre deosebire însă de mare și de primejdiile ei,
„Marea nu este un fluviu obișnuit cu voiajul, ci o apă sălbatică/ dedesubt e un vid dezlănțuit, o prăpastie” (Alte șase voci/Altre sei voci), cerul pare migranților aproape și dezirabil.
„Cerul este drept înainte, un drum indicat,/mai scurt decât pământul vălurit” (Două voci/Due voci).
Și chiar când migranții nu mai sunt decât un morman de corpuri,
„femeile în mijloc
cu un copil ce moare în brațele mamei sale”, unul dintre ei își amintește și povestește cum
„Din deșertul Tropicului văzusem seara deasupra dunelor/ ridicându-se, joasă, o palmă de cer, steaua Nordului.” (Povestirea Cuiva/Racconto di Uno), în timp ce cei mai mulți își amintesc doar de satele lor distruse, dispărute înainte de a se fi hotărât să plece spre o lume mai bună („Et pourtant Italie est un mot ouvert, plein d’air”), de masacrele cărora le-au supraviețuit în Africa.
Soldații ard satele, în timp ce noi lucrăm la pășune
Ei aruncă în foc oameni și animale, lână și bărbi albe.
Ei gâtuie fântânile cu dinamită, doboară plantele,
Rostogolesc capete de copii cu vârful cizmelor.
(Cor/Coro)
Exilul nostru este plecare fără întoarcere, iată răspunsul migranților africani, reverberat de poetul Erri de Luca, spre cei ce vor să-i trimită înapoi, acolo de unde au venit.
„Ei vor să ne trimită înapoi, ei întreabă unde eram înainte,/ce loc am lăsat în urmă. […] Eu întorc spatele, e tot ce mi-a rămas,/ei se simt jigniți, nu e la ce se așteptau./ […]Voi puteți respinge, dar nu aduce înapoi,/plecarea nu este decât cenușă împrăștiată, noi suntem toți solo andata un dus simplu.”
(Povestirea Cuiva/Racconto di Uno)