În orice limbă s-ar scrie titlul nostru, el ar rămâne aceeași chinuită parafrază, dar, totodată, și o aluzie politicoasă la faimoasa povestire a lui Jorge Luis Borges, scrisă în 1941, Grădina potecilor ce se bifurcă (El jardín de senderos que se bifurcan) și republicată în 1944, sub titlul Ficțiuni (Ficciones). N-o să facem rezumatul povestirii lui Borges, vom spune doar că tema prefigurează interpretarea subiectului multiple-lumi din mecania cuantică. Pe de altă parte, analiștii și istoricii literari susțin că este posibil ca ea să fie inspirată de lucrarea filozofului și autorului de science-fiction Olaf Stapledon. Nu intrăm în detaliile mecanicii cuantice, doamne ferește, findcă ne prindem urechile, dar notăm doar că acest termen, de multiple-lumi implică faptul că toate istoriile posibile alternative și viitoare sunt reale, fiecare reprezentând o „lume” reală (sau un „univers” real). Adică, mai simplu spus, noi trăim nu într-un univers, ci într-un multivers.
Suprarealismul – fiindcă acesta este veritabilul subiect al cronicii noastre – vine și se insinuează, croindu-și drum exact pe momentul dezmățului candorii, în ciuda „terorismului” maximei realități. Altfel spus, artistul de azi, care expune la Elite Art Gallery – o deosebit de harnică și destoinică galerie de artă – ne îndeamnă să participăm la o nuntă. Iar nu la o înmormântare, unde angoasa, depresia, spaima ori anxietatea (care atacă, veșnic cu aceeași nemăsură, aproape trei sferturi din populația planetei!) întunecă sufletul aflat în suferință. Dar, așa cum știm, orice operă de artă este, în stadiul ei cel mai elevat și pur, rezonanța învrăjită, de la suflet la suflet, cu celelalte ființe, cu existența însăși a acestei lumi. Este maniera prin care fiecare creator ajunge să fie capabil de a depăși limitarea spațiu-timp și de a transcende dispariția, moartea printr-o suprarealitate, ce aparține acelor multiple-lumi din fizica cuantică. În ultimă instanță, mi se pare o manieră ce vizează nu atât comunicarea, cât comuniunea.
Despre aceasta, despre comuniunea cu suprarealitatea, ce izvorăște și iese la lumină de sub apăsarea realului, este vorba într-o expoziție uimitoare, foarte originală, intitulată A Garden for Lost Thoughts (O grădină a gândurilor pierdute), al cărei autor este el însuși un artist neobișnuit. În primul rând, artistul se numește GEAFAR DIA, este născut în 1989 și e originar din Irak(!), dar stabilit în România. Aici, a urmat cursurile Universității Naționale de Arte din București, secția Pictură, unde a obținut și masterul. Deocamdată, lucrările sale au fost expuse în România, Spania și Qatar (mai târziu, poate că geografia lor va căpăta o binemeritată extensie!).
În al doilea rând – iar aici, vom adăsta mai mult asupra tablourilor sale, care-l fac fără discuție remarcabil – pictura sa pare dedusă discret din viziunile lui Giorgio de Chirico.
Să vedeți cum devine cazul! Întâmplarea face ca, recent, în timpul sejurului meu la Bari, să fiu îndrumat spre a vedea la Pinacoteca Metropolitană Corrado Giaquinto, de pe Lungomare, o variantă la Cavalli in riva al mare a lui Giorgio de Chirico. Cunoscut și sub numele de Népo, născut la Volos (Tesssalia), în 1888, dintr-o mamă grecoaică și tată sicilian, și mort la Roma, în 1978, de Chirico a realizat, numai cu acest titlu, o serie impresionantă de versiuni (cu cei doi cai grandioși aflați la malul mării, lângă un fragment de coloană grecească!), care sunt risipite prin marile muzee ale lumii.
Dar cel mai important amănunt de care s-ar lega pictura lui Geafar Dia – în strânsă conexiune cu opera „Grecului” (lucrările suprarealiste de la Pinacoteca Metropolitană din Bari fac parte din prestigioasa Collezione Grieco) – îmi amintește că Giorgio de Chirico este, alături de Carlo Carrà, fondatorul faimoasei la scuola metafisica în arte (începută în jurul anului 1910 și formalizată, apoi, la Ferrara, în 1917). Caracterizată prin decontextualizarea obiectelor și reprezentarea unor scene onirice, desprinse de realitate, cu piese de arhitectură clasică, manechine și umbre lungi, Pittura Metafisica se axează pe mister și nostalgie, creând o atmosferă enigmatică, de liniște și neliniște în același timp și surprinzând, astfel, „esența intimă a realității”, fața ascunsă a acesteia, accesibilă doar prin intuiție artistică. Mișcarea a influențat semnificativ Suprarealismul, în special prin reprezentarea tărâmurilor onirice și ale subconștientului, definind o mare parte din opera timpurile a lui Giorgio de Chirico, inclusiv celebrul tablou Mystery and Melancholy of a Street... Dar, să vedeți unde e legătura!
Revenind la seria de picturi A Garden for Lost Thoughts, a lui Geafar Dia, realizate într-un stil interesant, cu „sonorități” clar aparținând Suprarealismului și, după ce parcurgi întreaga expoziție, ai senzația că incinta din Elite Art Gallery s-a transformat într-un gest sacramental de reflecție, un spațiu de cercetare mentală curioasă asupra extazului ce ți-a fost provocat. Și că ideile lui Geafar, ce par numai rătăcite, de fapt, ele nu sunt pierdute pe cărările acestei insinuante „grădini”, nu sunt deloc abandonate pe simeze, ci ele se recompun, printr-o curioasă sintaxă a magicului, într-un joc de imagine extrem de provocator. Toate explorările lui Geafar în spațiul frontierei volatile dintre real și oniric, dintre conștient și inconștient, nasc succesiuni de metafore, abundente în semantismul lor inedit, aflat la limita fragilă dintre logic și absurd. „În picturile artistului, aceste gânduri se manifestă ca o grădină imaginară, în care simbolurile cresc ca niște plante ale subconștientului și sugerează o lume în care logica visului dezvăluie adevăruri mai adânci despre anxietate, putere, libertate și identitate. Gândurile continuă să existe mutate într-un spațiu imaginar, unde devin simboluri, animale, obiecte sau ruine ale memoriei, o cartografiere poetică a subconștientului și a modului în care imaginile pot păstra ceea ce mintea abandonează…” – subliniază Carla Schoppel, curatorul expoziției.
Dar există și trăsături care-l separă pe pictor de conexiunea cu Suprarealismul, oarecari limite care-l îndepărtează de pittura metafisica autentică, originală. Una dintre ele ar fi un sentiment de – i-aș spune – suficiență, pe care o suscită nu atât „conținutul” ideatic al pânzelor, stratul „aluzionar”, cât titlurile lor. Spre comparație, faimoasa, cum spuneam, Misterul și Melancolia unei străzi, a lui Giorgio de Chirico, realizată în 1914, are un titlu care, deși pare, la prima vedere, că explicitează prea repede senzația pe care o impune, trimite la un bogat zăcământ semantic subteran. Așadar, avem în față o stradă, o simplă stradă pustie (o pustietate onirică sau sepulcrală, pictura e realizată puțin înaintea Primului Război Mondial!!), scăldată în acel tip special de lumină a soarelui de amiază, înaintea apusului unei zile de toamnă (predomină roșul și negrul), când totul pare în limbo, adică într-o situație incertă. După aceea, vedem o fetiță care rostogolește cercul ei (sau este umbra unei fetițe?), în timp ce o altă umbră, gigantică, cu formă umană, dar numai cu o singură mână, se ivește de după colț. E umbra unei statui sau e doar un fragment dintr-un vis? Pe de altă parte, de Chirico a pictat două perspective arhitecturale distorsionate care se înfruntă: clădirea „albă” din dreapta, ca un hangar-anexă, și clădirea „întunecată”, umbrită, care se îndreaptă din stânga, cu o perspectivă mult exagerată, într-o linie de fugă excesivă. Această dualitate are rolul de a menține insistent compoziția dezechilibrată. Un alt detaliu ar fi că, lângă acel hangar-magazie, se află ceva ce pare a fi o căruță pentru transportul animalelor, cu rampa coborâtă. E acolo ca să o ia oare pe fetiță?… Să fie premoniția războiului sau amintirea vreunei molime?!
În orice caz, la un nivel mai adânc de reflecție, constatăm că ni se ivește senzația aceea de vertij, pe care o provoacă în general taina; în plus, juxtapunerea foarte dibace la care recurge de Chirico în titlu, a „misterului” cu „melancolia”, creează un incitant joc secund al semnificațiilor, a cărui savoare savantă surpasează nivelul strict lexical.
Spre comparație – și cu aceasta încheiem „sinesteziile” sapiențiale dintre Suprarealismul lui Giorgio de Chirico și instigările, ca să le zicem așa, ale tânărului artist irakian privind pittura metafisica – la Geafar titlurile lucrărilor nu sunt de cele mai multe ori reușite, ci sunt atinse de un soi de tezism, reieșit în mod sigur din contrastul uriaș dintre ADN-urile artistice și culturale ale celor doi. Știința și Frumusețea, Iluziile cunoașterii, Un vis de neînțeles, Prânz interzis sau Tentativă de eliberare sunt câteva exemple de incongruență între imagine și denominare (nu inadecvare, nu, fiindcă străduință există, dar ea rămâne la nivelul unei inefasabile și superficiale simplități).
În pofida unor inerente semne de aparatență (nu diletantism, ci poate un soi de naivitate a uceniciei!), expoziția de la Elite Art Gallery a lui Geafar Dia rămâne un admirabil și încurajator gest cultural pentru apariția suprarealismului pe simezele românești.