Răspunzând la solicitarea unei reviste de a comenta fenomenul stângii, azi, Vasile Ernu declara că va sfida teoriile, deoarece „eu sunt scriitor, nu teoretician.” Identitatea literară a „scriitorului” o găsim în relativ recenta Generația canibală, o continuare a volumelor Născut în URSS (premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România) și Sălbaticii copii Dingo. Laitmotivul acestor cărți e o insistentă și – credeam eu! – anacronică nostalgie după URSS, după „socialismul dezvoltat” cu tot tacâmul. Un „progresist” visând trecutul, într-o producție din literatura de frontieră.
Un text introductiv descifrează semnificațiile. Or, excursia nu va fi o plimbare liberă prin anii tranziției, ci una direcționată ideologic: vom călători cu trenul, fără posibilitatea de a devia de la traseu. Camertonul cărții e o parabolă despre Rai, Iad și cavalerii Apocalipsei: „Apocalipsa este poezia profetică a crizei finalului – criza sfârșitului”. Credeam că un final este dramatic prin definiție, iar cuvântul criză conține tensiunea culminației în sine; în fine Apocalipsa (=„revelație”), în sens pur teologic, e purificarea necesară înaintea unui nou început.
Intră însă în scenă politologul, rostindu-și verdictul: „Ce am construit noi în ultima epocă a condus la Molimă și la situația de Război”. Ergo: suntem pedepsiți cu pandemia și cu războiul, deoarece „am construit” ceva greșit în „ultima epocă”. Am demolat un imperiu, am lichidat cortina de fier, am trimis tinerii (inclusiv, pe Ernu) la studii în România și în Occident, am impus un regim politic democratic, am aderat sau vrem să aderăm la UE… Iată și pedeapsa, ne sugerează Ernu, nu vă supărați! Un singur om a mai declarat tot atât de tragic, în spațiul public, că „destrămarea URSS a fost o catastrofă uriașă”. E actualul președinte rus.
Сu această introducere, autorul ne oferă o carte gata citită. Un bildungsroman. Sau: un roman al devenirii revoluționare a lui V.E., în limbajul „realismului socialist”. Așadar: un mare grup de adolescenț basarabeni adunați în piața centrală a Chișinăului pentru plecarea la studii în România. Eveniment crucial pentru epoca de tranziție a Basarabiei, ironizat și persiflat pentru excesul solemn de către scriitorul de azi. Urmează trenul, temă predilectă a călătorului Ernu. Schimbarea roților la frontieră, pentru încadrarea în ecartamentul european (nu „schimbarea ecartamentului”). Bagajul studentului, ca subiect. Iașul. Căminul studențesc; portarii; bairamul: chefurile studenților, întrerupte de sesiuni. Anii 90 ca început al dezastrului, „un iad social și economic”; ani „când am început să ne mâncăm între noi… că cine-și va mânca primul aproapele va învinge”. Ironizarea capitalismului de import: apariția sucurilor la dozator TEC și, pe fundal, drama închiderii vechilor întreprinderi; disperarea celor din cartierele muncitorești (scene bine cunoscute din filmele Noului val românesc), culminând cu sinuciderea unui muncitor „disponibilizat”.
Cafeneaua din campus; sistemul educațional românesc versus cel sovietic; crâșmele Iașului. O ocazională întâlnire în tren cu un inginer din epoca tractoarelor, care acum vinde blugi turcești Piramid. O idilă despre colegi pasionați de meseriile lor, unul urmând studii și activități în domeniul IT în Franța, altul un doctorat la Londra, autorul uitând să critice globalismul și tranziția, care a deschis aceste drumuri. Imediat, un spectacol mai trist, despre hainele second hand, de la ajutoarele umanitare. O poveste mistică, cu moartea unei tinere doctorande, iradiată de profesorii masoni din Ungaria, se suprapune pe misticismul tinerilor din Piața Universității conduși de Marian Munteanu. Arhipopularul serial Twin Peaks, pentru vizionarea căruia își ia pauză un întreg ceremonial nupțial. O digresiune anecdotică cu istoria unei cățele de rasă de la care așteptau să nască mici bull-terrieri, dar care se cuplase inoportun cu un maidanez, comerțul cu căței de rasă fiind compromis. Ernu forțează o lecție a destinului, care, în pofida rasei, a meritelor și a eforturilor, ne strică pedigriul. Problema disponibilizărilor (repetitivă, un laitmotiv al cărții) e pusă alături cu cea a piramidei „Caritas”, pentru efectul exploziv necesar.
După Ernu, toată lumea ar fi conviețuit în „triburi” (rurali vs. urbani, basarabeni vs. regățeni, studenți veniți din școli vs. soldați demobilizați etc.), anunțându-se subtil o inevitabilă „luptă de clasă”. Dar tocmai el combate teoria, evadând din toate triburile. O mitologie întreagă e construită în jurul reșourilor improvizate de studenți, cunoscute în toată lumea sau cel puțin în spațiul sovietic, post-sovietic și ex-socialist. Un prieten îi recomandă autorului să schimbe anturajul și iată-l pe narator descins la Cluj. Mizeria din camerele băieților de la cămin și ordinea exemplară, „domestică” din camerele fetelor. Impresiile despre Cluj, apoi despre Timișoara. Admirație față de unii profesori și nimic despre cursurile propriu-zise: privind viața prin optica luptei de clasă, universitățile nu se văd.
Metoda Ernu se developează ușor: „Oameni ai nimănui”, de ex., e despre oamenii abandonați. Aveau un serviciu, acum nu-l mai au. Nu contează dacă erau meserii dispărute sau azi inutile, contează că nu mai există garanția slujbei plătite. Plătite prost, recunoaște Ernu, dar egal. În anii 80, spune el, eram săraci, dar egal de săraci. Și dacă toți sunt săraci, nu te mai poți revolta. Apoi: „mai târziu aveam să aflu (de la cine? – mvc) că e mai ușor să duci egalitate în sărăcie decât inegalitatea în bogăție.” (sic!) Aflăm, tot aici, că cimitirul „Doina” din Chișinău e cel mai mare, ca suprafață, din Europa, de parcă acesta ar fi crescut, brusc, din cauza oamenilor abandonați de noul regim. Capitolul se încheie cu povestea actorului Gheorghe Grâu, un artist cândva solicitat, apoi alcoolizat pe cont propriu, în pofida câtorva tentative ale colegilor de a-i oferi un serviciu. Nu e un caz unic, dar episodul i se pare autorului potrivit pentru a încheia un capitol cu titlu dramatic.
Refuzând să accepte noul umor românesc gen Academia Cațavencu sau Divertis, Ernu (care nu prea are antene pentru umor) construiește o „teorie”. Mai întâi, afirmă că intelectualii strică umorul (eu eram convins că umorul și ironia sunt dovada inteligenței). Vorbește despre cât de „diferiți eram” în comunism, dar greșește! În spațiul umorului nu am avut frontiere. De la Caragiale, la Dem Rădulescu și Jean Constantin, cascadorii umorului românesc erau cunoscuți și de basarabeni, care îi ascultau la radio, iar unii îi priveau și la televizor (mai ales cei de pe malul Prutului, unde era și baștina lui V.E.). Iar când afirmă, pudic, că în Basarabia și Bucovina (sovietică) nu se înjura de mamă, Ernu trișează. Se înjura; românește, dar, mai ales, rusește!
Comentând volumul în publicația virtuală Scena 9, Iulian Bocai (care consideră cartea „un eșec”) afirmă: „Ernu preferă obiectele și categoriile sociale ca agenți ai acestor relatări”, în locul unor oameni reali și a vorbelor reale (în dialoguri, „se vorbește generic, ca și cum prin vocile individuale n-ar vorbi indivizii, ci mai degrabă o clasă socială”). Și tot el: „Eșecurile încep mai degrabă când elaborează teorii ad-hoc despre aceste lucruri, când exagerează”.
Din toate trebuie să iasă o „apocalipsă”: „La un moment dat auzisem că plecase la muncă în Noua Zeelandă – a fost printre primii care au plecat. De foame a plecat, căci salariul de profesor de şcoală era atât de mic, încât nici pâinea nu o asigura, iar Clujul devenea tot mai scump. […]Aşa că pe noi scria «şomeri» sau «carne de tun»”. Dacă omul plecase benevol – o oportunitate pentru el – din cauză că salariul era mic, deducem că omul avea un serviciu, și povestea cu „șomerii” e trasă de păr. Atunci de unde a copiat el lozinca: „pe noi scria șomeri sau carne de tun” (sic!)?
Ernu face o apologie CAP-urilor (pe care le cunoaște doar din auzite: „Sa schimbat natura muncii, sa tehnologizat, sa schimbat natura administraţiei, care este una profund modernă. CAPul – forma colectivă de muncă a câmpului – e o formă de muncă apropiată de cea a uzinei şi fabricii: acum ţăranii sunt proletarii muncilor agricole”. În ceea ce ține de realitățile din URSS, colhozurile „industrializate” (CAP-uri sovietice) nu au adus avantaje și țăranilor. Roada nu era a lor. Produsă în cantități industriale, ea era dusă conform destinațiilor planificării socialiste, remunerarea agricultorilor fiind mizeră. Un cuvânt e corect în această sintagmă: țăranii din gospodăriile colective erau „proletari”. Adică: cetățeni lipsiți de mijloace de producție și de pământ (care, vorba lui Marx, „neposedând mijloace de producție proprii, sunt nevoiți să-și vândă forța lor de muncă pentru a putea trăi”.).
Remarcăm o privire „imperială” asupra realităților românești. Impresionat de o localitate, autorul se grăbește să ne spună că orașele din Ardeal, sunt o producție habsburgică. Nimic românesc. Iulian Bocai se revoltă de un pasaj „imperialist” despre Oltenia: „Aici nu au prins niciodată regulile şi administraţia aşa cum sunt ele văzute în regiunile care au stat sub Imperiu: la olteni singura instituţie relevantă o constituie superstiţiile. […] Ei nu au moştenirea Imperiului Rus sau a Imperiului Habsburgic, cu o bogată tradiţie administrativă”. Cartea e plină de asemenea remarci, spune recenzentul, „care sunt de fapt în mare o antropologie după ureche ”.
Unele afirmații sunt fie iresponsabile, fie gratuite: „niciun război nu a omorât atâția tați câți a omorât pierderea locurilor de muncă”. V.E. folosește o sumă impunătoare de expresii, propoziții și fraze parazitare. „Deducții” ofensatoare („bucovinenii sunt genul de moldoveni dresați (sic!) de Habsburgi”) și locuri comune gen Wikipedia („Opera din Timișoara a fost realizată după planurile arhitecților vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer”), fraze fără noimă. Iar când enunță ceva ce trebuie să fie important, scriitorul se împotmolește în cuvinte: „A trecut epoca Funar şi a venit epoca Boc, care după mine e un soi de acelaşi cojoc ciobănesc întors pe dos. La Funar tricolorul era pe faţă – la Boc e pe dos, tricolorul e pe interior. Mă rog, nu tot ce spun eu aici e adevărat, dar sensul l-aţi prins”. Ați prins cumva vreun sens?
Erorile, alături de nenumărate repetiții, de cuvinte-parazit și fraze fără noimă divulgă un rebut cultural. Piața centrală din Chișinău se numea Piața Biruinței (nu „Lenin”, cum o botează autorul). O școala poartă numele „Grigore (sic!) Asachi”. Școala primară din URSS, ca și cea românească, avea clasele I – IV (nu I – III, cum afirmă Ernu). Cafeneaua din campusul studențesc se numește „Moby Dick”, zice „scriitorul” Ernu, „cu dragoste pentru literatura engleză” (de fapt, fiind vorba de un roman al literaturii americane). Unele personaje seamănă, uimitor, între ele. Svetlana, o fată supradotată intelectual, este „o slăbănoagă cum rar vezi… de nu-ți dădeai seama dacă stă cu fața sau într-o parte”; era „ca o linie puțin ondulată”; „avea plete peste umăr, părul mereu în ochi, acoperindu-i parțial fața…” Dar și Dana, bișnițara din capitolul următor, „era o tipă slăbănoagă care și din față, și dintr-o parte părea la fel”; „era ca o linie ondulată, din care ieșea în evidență doar părul ce-i cădea mereu peste ochi”.
Cartea înșiră aventurile unui Ulise fără casă, dar, în loc de acumularea experienței (călătoria e un scenariu inițiatic), autorul înghesuiește evenimentele în tolba teoriilor despre lupta de clasă. În viața reală personajul-narator a profitat din plin de oportunitățile tranziției și ale capitalismului (uitând să revină în patria nostalgiilor sale!), dar continuă să deteste tranziția (boală și remediu, concomitent) și societatea construită de aceasta. O idiosincrasie resimțită și azi, când totul a rămas în istorie: și medicamentele, și boala, și convalescența.
Citeam recent niște pagini documentare din Cartea foamei de Larisa Turea, despre foametea organizată în Basarabia postbelică de către autoritățile sovietice, un jaf metodic, înainte de a-i băga pe țărani în colhoz. Cele mai șocante cazuri, pe lângă umilințe, boli, decese, au fost cele de canibalism. Incredibile și greu de acceptat rațional. În acest context, cochetarea cu acest cuvânt, pe care Ernu îl consideră acceptabil literar, fie și în formă metaforică, mi se pare o blasfemie.
În finalul cărții, ca ultim acord dramatic, autorul scrie despre sfârșitul tragic al unui prieten, cunoscut în spațiul public, care a trăit 27 de ani în comunism și cam tot atâția în lumea liberă. Dezamăgit de toate, decide să-și pună capăt zilelor. Recunoaște că nu i-a plăcut nici ceea ce a fost până la revoluție, dar nici ceea ce a urmat. În baza acestui fapt, Ernu decide că ar face parte dintr-o generație canibală. Deși A.G., personajul tragic, nu era din generația lui și nici măcar nu era canibal. Poate autofag, dar asta-i altceva.
Vasile Ernu, Generația canibală, Polirom, 2024