Cărțile mele nu exprimă o viziune, ci un sentiment existențial.
Cei care citesc aforismele lui Cioran, resimt în ele cel mai adesea o negativitate dizolvantă: „O vizită într-un spital și, după cinci minute, devii budist dacă nu erai, sau redevii, dacă încetaseși să fii.” De aceea, el a putut fi numit un „Buddha al Carpaților”. Deși există unele asemănări, comparația cu budismul e pripită. „Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comportă semnificația întrucîtva sinistră pe care i-o atribuim noi. El se confundă cu o experienţă-limită a luminii sau, dacă vreţi, cu o stare de veșnică absență luminoasă, de vid radios: e ființa care și-a depășit toate atributele, sau mai curând o non-ființă în chipul cel mai înalt pozitivă și care răspândește o fericire fără materie, fără substrat, fără nici un reazem în vreuna dintre lumi.”
Cioran nu consimte nici la ideea neantului oriental, dar nici la ideea de ființă, așa cum e ea formulată în filosofia occidentală. Neantul budist este specularea teoretică a faptului că lucrurile și eul nu au o esență independentă, că există numai ca procese condiționate, iar constatarea neantului deschide către o practică a eliberării. La Cioran, în schimb, neantul are accent afectiv, ca un dor de non-ființă în fața poverii existenței. Iar eliberarea vine de altundeva.
De fapt, la el nici neantul, nici ființa nu există pe deplin. Neantul este deja instalat în ființă, iar ființa, câtă și cum este, pătează puritatea de non-ființă a neantului: „ființa este o denaturare a non-ființei.” Problematică aici este puținătatea sau insuficiența ființei, carența de ființă. Suplimentar, Cioran păstrează punerea în discuție a ființei și neantului la nivelul existenței umane, al vieții omului. Readuce ființa acolo de unde filosofia și-a extras abstracțiunea – la om și viața lui. Or, noi, oamenii, suntem simple organisme cu boli, insomnii, extaze, plictisiri și oboseli. În toate acestea, ființa ascunde urme ale neantului, pentru că „E imposibil să dialoghezi cu durerea fizică”.
Neantul invocat de Cioran este, de fapt, incapacitatea a ceea ce există de a fi deplin. Nici ființa, nici neantul nu pot apărea în stare pură. Neantul e deja instalat în ființă, ca fisură interioară, iar ființa – oricât de neesențială ar fi – tulbură puritatea neantului, fiind totuși ceva. De vreme ce, totuși, este ceva, neantul nu există deplin, iar ființei îi putem constata neîmplinirea în cuprinsul vieții noastre. Din această contaminare reciprocă se naște nimicnicia: nu că nu există nimic, ci constatarea că nimic din ceea ce este, nu există deplin. „Cioran a fost primul care a ieșit în față și a declarat: İmi lipseşte totul – şi, din această cauză, totul este prea mult pentru mine” (Sloterdijk).
Lumea și eul persistă, dar fără a ajunge la propria lor plenitudine ființială, lucrurile sunt, dar nu izbutesc să-și fie pe de-a-ntregul, eu sunt, dar nu-mi sunt suficient. Neantul cioranian rămâne puținătatea de ființă a tot ce este, nimicnicia unei existențe căreia nu-i este dat să se împlinească, în timp ce nici neantul nu poate rămâne în puritatea lui de non-ființă, ci trebuie să se arate prin lipsa de esență a ființei. O altă formulare pentru această situație în care „totul e prea puțin, în frunte cu Dumnezeu” ar fi: „Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu este decât neantul suprem”.
De aici Neajunsul de a te fi născut: „Naştere şi lanţ sunt sinonime. Să vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătuşe.” „Nimeni n-a iubit viaţa cu mai multă pasiune ca mine, şi totuşi am trăit ca și cum n-ar fi fost elementul meu”. Citatul acesta are forța unei confesiuni, dar și a unei definiții: nimicnicia nu e o teză filosofică despre lume, ci o ne-potrivire trăită. Nici banala idee că viața e rea, ci că „viața nu mă primește deplin, chiar când o iubesc”.
Putem înțelege mai bine sensul acestei nimicnicii de îndată ce o comparăm cu condiția ființei de după cădere. De după o cădere pe care nu o mai însoțește nicio speranță, de după o cădere definitivă, ireversibilă și irecuperabilă. Cioran admite și înregistrează consecințele unei atare căderi, fără a mai păstra nici o urmă de speranță a unei mântuiri. „Pe o planetă cuprinsă de cangrenă ar trebui să ne abținem de a mai face proiecte, dar facem mereu, optimismul fiind, cum se știe, un tic de muribund.” Atâta câtă este și cum este, religiozitatea lui Cioran este creștinismul, fără eshatologie și soteriologie, Cartea lui Iov și, mai ales, Ecleziastul, fără Evangheliile Noului Testament.
Sau, în ordinea filosofiei românești, ideea cioraniană a nimicniciei ființei ar fi aceea a unei puținătăți a ființei care nu mai devine întru ființă – ca la Noica, – sau a unei puținătăți a ființei care, din perspectiva sensului calitativ al existenței – Vulcănescu – nu poate atinge niciodată gradele maximale de fiinţialitate, plenitudinea existențială și semnificativă care i-ar îngădui să fie pe deplin.
Revelația gândirii lui Cioran, cea care face substanța aforismelor sale, este impuritatea ontologică a neantului sau puținătatea fiinţială a ființei. Aici, Schopenhauer s-a dovedit inconsecvent: după ce denunță caracterul iluzoriu al acestei lumi, el ne dă de înțeles că ar putea fi ceva dincolo de iluzii. După Cioran, însă, suntem obligați să rămânem la iluzii, fără a putea renunța la aparențe, pentru că ele alcătuiesc însăși substanța vieții noastre. Alternativa la a ne atașa de aparențe aşa cum sunt ele, cu carența lor fiinţială, este numai absolutul renunțării. Paradoxul opțiunii lui Cioran este că el simte la fel ca prințul indian Siddhartha Gautama (Shakyamuni) că totul e Maya, dar îndrăgește totuși aparențele. El susține imperativul ieșirii din timp, dar crede totodată că nimeni nu trebuie să-și refuze aventura ocolului istoric, plusul efectiv al devenirii.
Chiar dacă o atare idee l-ar putea apropia de Nietzsche, ei rămân destul de diferiți. Nietzsche e un gânditor al afirmării vieții, chiar când o descrie ca dureroasă. De aceea el „spune DA” existenței, pentru a o depăși, pentru a crea valori. El crede că problema e un anumit tip de valori, cele ale creștinismului, și vrea o re-evaluare radicală. Cioran e un gânditor al dezvrăjirii și al retragerii: el nu vrea să construiască, ci să arate cât de fragile și ridicole sunt intențiile constructive. La el, luciditatea duce adesea la o formă de neputință sau de refuz. „Cea mai sigură metodă ca să nu-ți pierzi mințile pe loc: să-ți amintești că totul este ireal și așa va rămîne…”
Cioran e apropiat de ideea că problema e existența ca atare, nu doar un set de valori greșite. El ironizează speranța și orice program salvator – religie, politică, filosofie. Ieșirea se poate face prin renunțare, dezangajare, ironie: „Sînt fericit doar cînd mă gîndesc la renunțare și mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune și zbucium… ajunge să aspiri la renunțare ca să te simți deja mai împăcat.” Dacă Nietzsche vrea „o nouă sănătate”, Cioran e fascinat de boală ca adevăr. Suntem „neant substanțial” și nu ne rămâne decât „exilul în ființă, rătăcirea în existență”. Nu există ieșire din situație, după cum nu există soluție pentru nici o problemă. Gândirea însăși nu poate lua decât forma aporiei, a lui nici-nici ori a lui și-și. Iar acest clar-obscur al gândirii este chiar textura discursului lui Cioran.
Luciditatea e forma trăită a aporiei. Nu s-a comentat îndeajuns legătura dintre luciditate și atenție la Cioran. În aforisme diferite – „Luciditatea completă este neantul” și „Neantul e atenție absolută” – , el introduce, printr-un al treilea termen, neantul, o egalitate între atenție și luciditate, care le identifică. Dar atenția care susține luciditatea nu este cea concentrată. Concentrarea asupra unei singure idei, asupra unei singure semnificații nu dă deloc luciditate, dă mai degrabă monoideism. Atunci când ne concentrăm atenția, ne fixăm asupra uneia sau alteia dintre semnificații și continuăm prin a le corela cu alte semnificații pe care le tratăm cu aceeași atenție. Așa se nasc teoriile sistematice, ideologiile, dar și conservatorismul și dogmatismul. Dogmaticii, ideologii, teoreticienii care au produs sisteme, sunt oameni cu atenția concentrată, fixați doar asupra unor intenții, interese sau concepte și care le ignoră pe toate celelalte.
Luciditatea lui Cioran vine de la dispersia atenției. Luciditatea este capacitatea atenției noastre de a avea în vedere multiplele semnificații ale lucrurilor și evenimentelor acestei lumi. Pentru că semnificațiile sunt multiple și se pot conexa în multe feluri, iar conexiuni de felul și-și, nici-nici vorbesc despre o atenție dispersată și neierahizată. „Luciditatea: a avea senzaţii la persoana a treia”, adică a te privi din afară, ca și cum viața ta n-ar mai fi a ta, ci alături de tine, e una dintre formele acestei atenții dispersate. Aforismele autentice sunt produsele unei dispersii a atenției, pe care o putem numi poetică, dacă între semnificațiile pe care le conexează este o distanță mare și reunirea lor, totuși posibilă, este neașteptată. Dar acest fel de atenție desubstanțializează lumea. Luciditatea, dusă până la capăt, nu aduce o monotonă lumină salvatoare, ci plasează lumini în unghiuri diferite, dizolvând aparențele ce făceau lumea locuibilă. Greu de spus dacă în istoria lui personală, atenția l-a făcut pe Cioran lucid sau luciditatea l-a făcut atent, dacă dispersia atenției l-a făcut disperat sau disperarea i-a răvășit atenția…
Suferința e tot o stare susținută sau alimentată de atenție: atunci când suferi, ești atent la ceea ce simți, iar ceea ce simți te face să simți astfel. Poate că Cioran este prea atent și suferă prea mult din cauza atenției acordate tuturor detaliilor existenței. Dar suferința devine argument împotriva oricărei justificări a vieții și, supusă atenției, ea nu se mai transformă în altceva, ci devine insuportabil de clară. E un sentiment ontologic care acordă realitate, întrucât se poate spune că ființa și neantul există la fel de mult, pentru că sunt la fel de reale pentru suferință. Prin chin este și ființa, și neființa. Dar suferința e și poietică, dă nume: ceea ce nu doare, nu intră în limbaj. Paradoxul e că, deși susține disperarea, suferința lasă totuși să apară, recesiv, iubirea, ca în „exercițiile de admirație”, acele rare momente în care Cioran nu se rușinează să fie mișcat de frumusețe: „Muzica este o iluzie ce le răscumpără pe toate celelalte.”
Nimicnicia funcționează ca o gaură neagră care fragmentează și sincopează discursul, făcându-l greu de recunoscut ca filosofie tradițională. După cum nu este un discurs poetic, literar, acest discurs nu este nici discursul unui moralist. Chiar dacă aforismele lui Cioran și-ar găsi locul cuvenit pe linia ce leagă moraliștii francezi de Nietzsche, el nu este mai puțin ontologic decât discursul celuilalt mare disperat al culturii europene, Kierkegaard. Nimicnicia nu este numai un concept axiologic, ci unul primordial şi profund ontologic: nimicnicia nu e doar valoare, ci structură a existenței.
Transcrisă în aceşti termeni, problema discursului filosofic al lui Cioran este aceea că, având lecţia unei ontologii a golului substanţial şi formal, nu poate uita lecţia ontologiei plinului fiinţei. Cioran este un buddhist asupra căruia „toxinele” creştinismului şi-au făcut efectul: instanţa sentimental-ontologică a perceperii lumii este suferinţa, dar aceasta nu poate totuşi elimina total şi definitiv iubirea. Cu aceste opţiuni ontologice care se transcend reciproc, Cioran se află pe placa turnantă pe care Eliade o destinase locului culturii româneşti: între Occident şi Orient.
Dar această placă turnantă produce în situarea discursului lui Cioran un efect turbionar, care îl scoate din momentul istoric şi îl aruncă în acelaşi timp într-un înainte şi într-un după, punându-l într-un amurg auroral. Înainte, într-un moment auroral, când discursul filosofic şi cel poetic abia se despart, după ce eclozaseră din cel religios Adică într-un punct unde, lapidar şi nesistematizat erudit, discursul filosofic mai este încă unul sapienţial, al sophos-lui și al aforismelor. Într-un după, într-un après de amurg al ontologiilor trecute prin cele două criticisme, cel kantian, al cunoaşterii, şi cel lingvistic, al comunicării. Faţă de discursul tradiţional al filosofiei occidentale, discursul lui Cioran este atât pre-filosofic, adică auroral şi sapienţial, cât şi post-filosofic – post-ontologic şi post-metafizic – așa cum este cel al lui Wittgenstein.
Acestea sunt consecinţele relaţiei dintre discurs şi neant, ca obiect al desfășurării sale. Dar la ce bun să spui nimicnicia ființei? Un prim motiv este cel pe care filosofia occidentală îl poate asimila imediat prin istoria ei contemporană: rostul pozitiv al acestui discurs este o iniţiere negativă. Spunându-ne că ceea ce există nu are consistenţa fiinţială a esenţei şi că altceva nu există, acest discurs contestă iniţierile pe care le datorăm onto-teologiilor şi metafizicilor plinătăţii fiinţei: ne arată că există doar aparențe și că altceva nu e disponibil în această lume.
Un al doilea motiv rezidă în eficacitatea directă a acestui gen de demers discursiv. Articulând suferinţa, discursul o desituează şi o deturnează. Discursul cioranian tocmai asta face: spaţiază, temporizează şi diferenţiază disperarea. Compunerea discursului este, stilistic, în raport invers proporţional cu descompunerea existenţei. E ceea ce face din prezenţa discursului un răspuns la stupida întrebare: de ce nu se sinucide Cioran, ca o consecinţă a gândirii sale? În calitate de răspuns, discursul apare aici efectiv ca o alternativă la neant: „O carte e o sinucidere amânată”. Într-un sens aproape brutal, discursul lui pare o alternativă la sinucidere: nu ca morală, și nici ca soluție, ci ca deplasare. Practica discursivă care articulează suferința – plictis, melancolie, dezgust, oboseală de a fi – nu doar o exprimă, ci o și mută din centrul imediatului. Când durerea capătă cuvinte, nu dispare, dar se desituează: nu mai e totul, nu mai e singurul punct de gravitație, atenția poate cădea și pe altceva. Iar pentru cititor, lectura acestui discurs funcționează ca un vaccin – reaua-vestire nu mai vine frontal, e administrată în doze stilizate, devine suportabilă tocmai fiindcă e lucrată în limbaj, împinsă pe o diagonală existențială.
„De ce nu mă sinucid? Fiindcă moartea îmi provoacă aceeaşi scârbă ca viaţa”. Nici viaţa, nici moartea nu apar ca o ieşire pură. Singura formă practicabilă de ființare rămâne rostirea, existența prinsă într-un corp de limbaj. Ceea ce Cioran spune despre țară ar fi putut spune despre lume: „Nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă și nimic altceva.” Când plenitudinea nu e disponibilă, rămâne, pe diagonală, rostirea, care nu oferă un sistem în care să intri, ci un limbaj în care să reziști. Scrisul nu rezolvă, dar amână şi transformă, mută disperarea din act în formă, din imediat în ritm, din explozie în compunere. Discursul poate fi o alternativă la neant numai în calitatea sa de fiinţă. De fiinţă, care, neputând exista deplin nicăieri altundeva, îşi găseşte, heideggerian, numai un corp de limbaj. În ecuaţie cioraniană, relaţia dintre discurs şi neant ne conduce, prin alternativa discurs sau neant la singura concluzie posibilă: discursul este fiinţa. Discursul aforistic, la fel de fragmentar și adunând semnificații contrare ca și viața, e o formă de ființare. Nu o existență completă, dar singura existență practicabilă atunci când plenitudinea ființei nu mai e disponibilă.