Cum se naşte arta? Ca un remediu la cunoaştere, este de părere Nietzsche; viaţa nu este posibilă decât graţie „iluziei artei”.
Vrem să creăm impresia că există o altă lume, o lume a teatrului, a imaginaţiei, a fanteziei, în care realitatea gândește exprimări prin interpretare supusă și călăuzită transfigurării …
„Sublim şi absurd – iată polii între care ne exercitam profesiunea. În viaţă, noi ne naştem nu o dată, ci de două ori. Prima oară când ieşim din pântecele mamei noastre, apoi, într-o bună zi, când ne dăm seama că nu suntem singuri. Că mai există şi ceilalţi, şi că ei ne privesc, ne observă, ne supraveghează, ne judecă. De aici încolo vei fi obligat să trăieşti: Tu şi Ceilalţi. În această clipă se produce cea de-a doua naştere, prin care proiectam în lume o a doua fiinţă, ce va fi personajul pe care dorim să-l întruchipăm. Nu vom mai fi noi înşine: începem să jucăm, înfăţişând un personaj în spatele căruia ne ascundem şi cu care ne apărăm. Iată prima situaţie dramatică a lumii: Noi şi Ceilalţi. Şi iată cum omul e născut actor.” – Mircea Eliade
Dacă artistul ar crea o imagine, ştiind că ea va fi nemuritoare, dar o singură trăsătură – cea mai profundă dintre toate – ar rămâne ascunsă şi necunoscută oamenilor prezenţi şi viitori, şi asta până la sfârşitul timpurilor, credeţi că el va suprima această trăsătură? Actorul nu caută adevărul, ci asemănarea (simbolul, semn al adevărului).
Străbătând secolele şi sufletele, mimându-l pe om aşa cum poate el fi şi aşa cum este, actorul ajunge să se suprapună unui personaj absurd: călătorul. Ca şi acesta, el epuizează ceva, străbate neîncetat ceva. Este călătorul timpului şi, în cazul celor mai buni dintre actori, călătorul hăituit al sufletelor. Mereu preocupat să-şi întruchipeze cât mai bine personajele, el demonstrează în cât de mare măsură aparenţa face existenţa. Deoarece arta sa constă tocmai în a se preface în chip absolut, în a pătrunde cât mai adânc în nişte vieţi care nu-i aparţin. La capătul acestei strădanii, apare limpede care-i este vocaţia: să se trudească din toată inima, ca să fie nimeni sau să fie mai mulţi. În trei ore trebuie să simtă şi să exprime un destin neobişnuit. Aceasta înseamnă a te pierde spre a te regăsi. În trei ore el merge până la capătul acelui drum fără ieşire, pe care omul din sală îl străbate într-o viaţă întreagă.
„Mim al efemerului, actorul nu se exersează şi nu se perfecţionează decât în domeniul aparenţei. Nu oricine poate fi teatral; şi, sub acest cuvânt pe nedrept dispreţuit, se ascunde o întreagă estetică şi o întreagă morală. Jumătate din viaţa sa, omul subînţelege, întoarce capul ca să nu vadă şi tace. Actorul este, din acest punct de vedere, un intrus.” – Albert Camus
Deşi nu totul este permis, totul e posibil. „Pliniţi cu gândul lipsurile noastre /Şi-n fiecare om văzând o mie /Oştiri închipuite plăsmuiţi/Când spun de cai, priviţi-i cum şi-nseamnă/ Copita mândră-n reavănul pământ/ Va trebui să-nveşmântaţi cu mintea / Pe regi în za purtându-i ici şi colo, /Sărind deasupra veacurilor scurse,/Strângând a vremii trudă într-un ceas.”- William Shakespeare.
Autenticitatea unei imagini realiste ţine mai puţin de fidelitatea ei faţă de viaţă, cât de puterea de a crea o nouă viaţă. Imaginaţia este cea care generează acţiunea, sentimentul, credinţa. Este felul în care un actor se apropie cel mai mult de starea de creaţie; aceasta, apoi, începe să furnizeze „fotografii” specifice circumstanţei.
Regulile nu aduc mari servicii în creaţie. Cel mult pot servi drept îndrumare sau puncte de reper. Noi nu avem nimic de inventat, nu avem decât de văzut, de înregistrat, de coordonat, de simţit şi de restituit sub o formă specială ; ceea ce toţi spectatorii trebuie să-şi reamintească e faptul că au simţit sau au văzut, fără să-şi fi dat seama, până atunci.
Realul în fond, posibilul în fapt, ingeniozitatea în mijloace – iată ce se poate cere de la noi. Realizând un proces de selecţie şi esenţializare, creaţia artistică transmite universalul prin intermediul individualului semnificativ, realizând valori cu forţă de simbol tipic. Pornind de la ceea ce este caracteristic în realitate, artistul separă esenţialul de accidental, necesarul de întâmplător, pentru a le întruchipa apoi pe cele dintâi tocmai în imagini aparent accidentale şi întâmplătoare, dar, în fond, profund semnificative şi grăitoare.
Artaud crede că adevăratul obiect al teatrului este să traducă viaţa sub aspectul ei universal. „Noi nu suntem liberi. Şi cerul poate încă să ne cadă deasupra capului. Şi teatrul este făcut să ne înveţe mai întâi aceasta.” Artistul reproduce un model interior structurat de imaginaţie.
Actorul trebuie să aibă capacitatea de a se insera într-o altă concepţie despre existenţă, care nu este a sa, dar care face totuşi apel la propriile experienţe, la propriile sale disponibilităţi psihice.
Diderot pune în principiu analogia adevărului şi a ficţiunii; primul îşi găseşte raţiunea de a fi în istorie, iar a doua în imaginaţie, care alege în câmpul posibilului. Realul e irefutabil prin definiţie: nu poţi decât să-l descrii aşa cum este. Imaginaţia îşi găseşte hotarele în ordinea generală a lucrurilor, aşa cum e percepută de colectivitate. Ea va trebui să-şi impună credibilitatea şi, în lipsa unei certitudini, să provoace iluzia evidenţei. Ce est eadevărul? Conformitatea judecăţii noastre cu a celorlalţi oameni.
Calea de acces către adevăr ar fi… iluzia teatrală. „Totul e bun în natură” – mai spune el. „Nu sunt decât mizerabilele convenţii, cele care pervertesc omul; şi nu ar trebui să acuzăm natura umană. Omul, fiind fundamental bun, teatrul îi poate reconstitui conştiinţa onestităţii sale primare.”
Adevărul unei senzaţii în viaţă poate fi de multe ori fals pe scenă. Imaginea scenică presupune nu numai o repetare precisă a unei figuri odată întruchipate, ci simţul activ al înseşi ideii, pentru că, fără aceasta putem pierde cu uşurinţă caracterul nemijlocit al acţiunii. Gordon Craig definea teatrul ca „o revelaţie de lucruri invizibile percepute de privirea interioară”.
Lumea senzaţiilor personale şi artistice se unifică în gândire, iar aceasta, întrupându-se în acţiune, dă naştere imaginii scenice. Psihologul american J. P. Kilpatric remarcă, în cartea sa, The Nature of perception: „Organismul, silit întotdeauna să aleagă dintr-un număr nelimitat de posibilităţi, care pot fi asociate unui anumit model al retinei, invocă experienţele sale precedente şi stabileşte că ceea ce a fost mai probabil în trecut să poată fi şi în situaţia respectivă. Cu alte cuvinte, ceea ce vedem este cu siguranţă în funcţie de o medie echilibrată a altor experienţe trecute ale noastre.”
Teatralitatea devine un spaţiu al lumilor ce îşi călăuzesc călătoria, care se intuiesc şi descoperă într-o suită de simboluri şi semne, printr-o limbă care o cuprinde pe cea vorbită, dar o depăşeşte şi o integrează, şi în care se reinterpretează tot ce este posibil, tot ce este valid. Și tot ceea ce a fost acceptat se descifrează pentru a se reformula prin imaginaţie. Teatralitatea permite cunoaşterii să fie un intermediar între om şi expresia lui în lume.
Povestea şi realitatea nu sunt complementare, însă, în cazul marilor creatori, ele nu se pot exclude. Artistul îmbogăţit de imaginaţie prin vocaţie, în şi prin arta lui, îşi are rădăcinile adânc înfipte într-o spectaculozitate a normalului, a obişnuitului, a rutinei chiar. El vede astfel ceea ce trăiesc într-un anume fel toți ceilalţi; el vede şi, imaginând, dă valoare şi consistenţă, preia mişcarea pentru a o transforma în sens, atrage amănuntul pentru a-i revela măreţia.
„Orice confort are o parte negativă; absenţa lui aduce o atenuare a plăcerii, durerea, chiar suferinţa. Fericirea este o stare din care nu se mai poate lua nimic, la care nu se mai poate adăuga nimic. Nu urcăm spre ea, nu o cucerim, nu o mărim. Ea este pur şi simplu.” – Mircea Eliade
Am putea spune că arta este iscusinţa de a imagina universuri vizuale ale convieţuirii oamenilor, care pot genera simţire, gândire şi acţiune, pe care vederea sau experienţa realităţii reproduse nu le pot sesiza cu aceeaşi intensitate şi structură. A crea în sensul adevărat înseamnă a descoperi şi a revela noutatea existentă, dar tainică.
În fiecare epocă se demonstrează cu aceleaşi cuvinte un ideal diferit, divers, care corespunde convingerilor şi aspiraţiilor epocii.
Opusul jocului nu este seriozitatea, ci doar realitatea agresivă, hegemonă.
Mai intervine, desigur, şi cunoașterea – apărută când ca o simplă „fantezie” opusă fanteziei şi bunului simţ, când ca o capacitate combinatorie, fără putere creatoare, când, dimpotrivă, ca o veritabilă „regină a facultăţilor”. S-a înţeles însă, încă de timpuriu, că există o formă degradată a imaginaţiei – imaginaţia care inventează formaţiuni arbitrare, „fantasmagorii”, „capricii”– şi o formă nobilă a imaginaţiei, producătoare de lumi consistente, cvasi-autonome – imaginaţia care sesizează şi descrie valenţele aspectului „imagine” al realului, zona lui de virtualitate. Voltaire deosebea imaginaţia pasivă, înţeleasă ca pură închipuire, de o imaginaţie activă, creatoare.
Desigur, în toate astea este implicată şi vocaţia. Oamenii nu se nasc cu aptitudini propriu-zise, ci cu dispoziţii. Acestea pot fi polivalente; ele se transformă în aptitudini numai în condiţii de contact al individului cu mediul exterior, prin incitare, prin perseverare selectivă. Predispoziţia devine aptitudine, prin exerciţiu. Să precizăm: tot ce nu este înnăscut e învăţat – limba, gesturile, perceperea lumii, cum să gândim, atitudinile.
Vocaţia indică un întreg dinamism psihic, ce poate fi abordat dintr-o dublă perspectivă: a impulsului şi a atracţiei, a unei direcţii şi a unei ţinte ultime (o finalizare a raportului dintre factorul personal şi cel social).
Imaginată ca un triunghi, vocaţia presupune trei laturi: una tendenţională (înclinaţiile, inclusiv sentimentele, atitudinile), una potenţială (aptitudinile) şi una conştient voliţională (interesele). Individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe scena vieţii sociale. Noi suntem rolurile noastre.
Unii psihologi şi sociologi explică rolul în corelaţie cu statutul (termenul s-a impus în accepţia de poziţie socială, prestigiu, greutate socială). Statutul social al unui individ defineşte poziţia unei persoane în societate. E o definire din exterior. Omul ştie cine e, ce conduită îi e permisă. În acelaşi timp, statutul acţionează din interior asupra persoanei şi determină maniera complexă de stimă de sine a acesteia şi nivelul său de aspiraţie.
Omul se defineşte prin ceea ce poate face. O modificare în echilibrul psihologic al personalităţii antrenează şi modificări în mecanismele organismului.
Este foarte posibil ca talentul, ceea ce se cheamă „inspiraţie”, să fie unul dintre harurile cele mai capricioase. Actorul care nu se încrede decât în talentul său se expune la tot felul de dificultăţi profesionale. Cea mai mică contrarietate, cea mai mică schimbare de dispoziţie sau o proastă formă fizică îi pot bloca inspiraţia şi să-i facă talentul inoperant. Cea mai bună garanţie împotriva acestui gen de accidente este o tehnică solidă. Ea devine o „a doua natură”. Tehnica îl poate ajuta pe actor să-şi dirijeze voinţa, să-şi provoace sentimentele şi să-şi stârnească imaginaţia, aşa încât cea mai mică scânteie de inspiraţie îl va deschide spre iluminare. Talentul, spunea Chateaubriand, este o lungă răbdare.
Raţiunea pentru care artiştii sunt făptuitori de semne este că pun întrebări. Există o cultură a întrebării. Niciun răspuns nu poate fi bun dacă închide problema, întâlnirea conceptelor din diferite domenii – viaţă, artă – văzute ca unitate a contrariilor este o excelentă propunere în deschiderea de poziţii, în destăinuire…
Actul teatral nu poate elimina fertilitatea gândirii teoretice. A ignora gândirea şi controversele ideatice înseamnă a-i nega teatrului conştiinţa de sine.
Se spune că lucrul cel mai liber al personalităţii noastre este imaginaţia. „A-ţi dezvolta talentul” nu înseamnă altceva decât a te elibera de influenţele care te paralizează sau chiar te anihilează. Goethe spunea: „cariera unui actor se dezvoltă în public, dar arta lui numai în particular.”
Marea regulă a tuturor regulilor e să placi, să interesezi, să provoci… Spectatorul e, oriunde şi oricum, în căutarea jubilaţiei.
Lumea iluziei e adevărul-conștiință a tainelor teatrului. Ascuns și vizibil, spectacolul e mărturia existenței. Trecut, prezent și viitor – iată contemporaneitatea spectacolului.