Poezia lui Marian Drăghici din ultimii ani nu mai e una a căutării și invocării luminii, din volumele anterioare, ci mărturia celui trecut prin apele întunecate ale vieții, care supraviețuiește în proximitatea morții, prin trezire spirituală. Bătrânul ego în dimineața de după moarte (Limes, 2026) este o mărturisire de credință și o carte despre condiția de muritor surprins(ă) în continuă devenire, cu sens mesianic și testamentar. Privirea poetului este panoramică, a cuiva care-și inventariază în duh nostalgic momente și stări, fapte și memoria faptelor, într-un „film” al vieții, care începe a se derula, secvență cu secvență, sub ochii cititorului.
Descrierea după altă natură, din anii debutului, refuzată atunci de cenzura ideologică, aici își află terenul fertil, valorizat din plin, în toată libertatea frapant-austeră, de gândire și exprimare. O secvență, precum cea prilejuită de plecarea din această viață a criticului și mentorului Nicolae Manolescu, este exemplară, ca viziune a trecerii/stabilirii dincolo, pentru „filozofia” culegerii de față:
l-au îngropat în ziua cucului
cine n-a crezut acum crede și ia scrisul de la-nceput
într-o lume care ascultă dar ce ascultă nu vede.
să ascultăm deci cucul, să-l ținem minte pe cel
foarte atent să-l asculte în optecișipatru de primăveri
în optecișipatru de feluri
în optecișipatru de stări.
de fiecare dată mortul este în insurmontabil avantaj,
și-a scris toate cărțile
și-a trăit toate primăverile
și-a ascultat toți cucii de pe-acest pământ
iar acum este liber să-i asculte de dincolo.
se grăbește cineva, se bulucește ?
cel ce n-a crezut acum crede și ia scrisul de la-nceput
într-o lume care ascultă dar ce ascultă nu vede –
’n această seară dusă de-acasă de nu lucește nimic
ne luminează subțioara îngerului care-a zburat un pic.
Din acel dincolo intuit ontologic, poetul își contemplă surâzător și nostalgic existența, dezvăluind obsesiile ego-ului. O face „liber de toate și egal”, la capătul unei experiențe personale, unice, totuși reprezentative pentru „numele om”:
bătrânul ego în dimineața de după moarte
plin de bucurie a surâs și ne-a zis
ce versuri reținuse (îl bântuiau)
din ce-a scris:
Doamne Dumnezeule/ al meu Iisus
ai milă și mă odihnește
unde tot ce-am iubit, deși doarme dus
surâde și ne privește.
Altfel spus (mai lumește:
torsul pisicii la geam când scrie
în sinea ei o poezie
o mare absolută poezie
de care nimeni nu știe
ca de mormântul din pustie
e singura mea nostalgie.
Mai departe scrie-n carte.
Dacă Marian Drăghici a făcut din viața sa o experiență intimă a iluminării prin poezie, de-acum se comportă ca o conștiință mărturisitoare de adevăr revelat prin experiere. A înțeles că menirea sa constă în reprezentarea scriptică a existenței înseși, în convulsionata, dramatica ciocnire dintre viață/moarte pentru supraviețuirea de după moarte a omului vechi, ca om nou, spiritualizat. Termenii sunt ai epistolelor pauline, nu ai unei ideologii totalitare. Destinul, ca sumă a încercărilor, l-a trecut prin proba aurului curățit în topitoare, în variate crude forme, încât suferința ardenței, a modelării și transfigurării, i-a devenit, ca unui „jalnic Nessus”, articol de recuzită vestimentară, până la identificare:
am purtat suferința ca o cămașă abstrasă
până s-a făcut piele de corp,
carne din carnea mea și sânge din puțina
viață rămasă.
au purtat-o ferfenițită, nu s-au dezis
oasele în legănare pe drumuri la greu
până au sleit o fântână neasemuit de frumoasă
din suferință adânc în sinele meu.
Doar asumând-o după model christic și sublimând-o într-o mistică a supliciului purificator, asemenea sihaștrilor, suferința devine treaptă și cale spre absolvire de condiționări nefaste mundane, întru degajare și înălțare:
o fântână, deci noaptea
când nu dorm,
și nu dorm mai mereu,
ascult sorbiturile mari ale setei cu care
din suferință mă bea Dumnezeu.
Cum viața e una singură, în formele pătimirii până la revelarea luminii divine în propria ființă, poezia lui Marian Drăghici respiră într-o carte a vieții alcătuită din ipostaze existențiale, scrise/rescrise cu truda ascetului ce primește harul și-l atestă. Poemele conțin biografeme ale egoului poetic, derulate ca într-o oglindă, din perspectiva de dincolo de moarte. Acestea dezvăluie fapte, stări, revelații, calea spre renașterea spirituală propovăduită de apostoli. Biografemul e foarte discret înserat în poem, ca element confesiv ce generează reflecția și atitudinea față de sine, celălalt, contextul social în care ființează.
Poetul prinde în cadru imaginea sa cu privirea întoarsă de la cer spre sinele său în care crește un „soare mistic”. Iată fixată starea solitarului: transmutarea trăirii în interior și metafizic, distanța ce îl separă de profan. Poemele se succed astfel încât să surprindă înălțarea pe verticală până în punctul atins de omul spiritualizat, îndumnezeit în teologia creștină. Singura nostalgie existențială e absolutul Poeziei ce nu poate fi atins(ă) în dimensiunea pământeană, doar intuit, fixat scriptic în ipostaze ale Poemului despre sine și lume. De aici, supliciul scrierii/rescrierii, asumării riscului existențial de a fi stăpânit de Absolutul poeziei devenit unul și același cu Absolutul Persoanei divine, în actul sisific al căutării expresiei perfect adecvate, a cuvântului ce exprimă adevărul, „pân’ se face limba slăvitoare,/ cum C. Brâncuși materia sa n-a lăsat-o fără să zboare”:
Doamne, ca pedeapsă de-atunci am tot scris poezii
fără acoperiș deasupra capului, numa’-n distilerii. Asta până
mașinăria dumneaei se opri cu scrâșnet de frână
neperceput, și tocmai Ea, din prag
strălucind leoarcă de transpirație auziți a cerut
pe un ton blând însă inechivoc, Absolut fără milă
să iau lucrul de la-nceput/ să rescriu
Totul în mintea mea, la altă scară a transparenței, filă cu filă.
Poezia e risc existențial. Absolut fără milă, e așadar lucrare asumat posesivă, necruțător-purificatoare, de-o exigentă stilistică și ideatică ce hăituiește și istovește, până la a fi devenit, asemenea unui cânt de pasăre, prin har ceresc, mierlă sau orice-ar fi, pasăre sositoare, ajuns(ă) la înțelegerea sensului spiritual al devenirii ca drum ascendent spre altă Lumină decât aceea a realității fizice:
de la bun început
toate drumurile duc pe podul acesta –
vezi până unde se-ntinde-n nemaivăzut?
n-o să-l străbatem ziua întreagă pe tot
ci numai până se-ntunecă – apoi sărim
și o luăm prin frigul mare al morții înot.
unde vom ajunge nu știm în atâta beznă deplină
dar e de presupus că la urmă se va crăpa totuși/ undeva a lumină.
o lumină din ce în ce mai albă suprafirească
în care până și numelui nostru de uz comun
i-ar conveni de minune să putrezească.
De aici, smerenia, în viață și scris, dorința de-a întoarce oamenii de pe calea pierzaniei spre esența lor genuină, salutar-redemptorie:
tavanul se făcea că fusese/ fund de mare întors pe dos
și oamenii pe la mese – pești deghizați în muzicanți de petrecere
vorbind porcos.
m-aș duce la ei cu parul, să nu las să rămână
așa de rușine numele de om
dar de unde par într-o lume/ în care frunzele pică aiurea
și nu din pom.
Scrisul nu mai este retorică, orgoliu de creator, ci pur și simplu mărturisire despre sămânța luminii sădită în om, liminar revelată: „după ani de desfrâu al/ cuvintelor puse pe masă într-o doară,/ tăcerea și căința cresc case-’ncet în ceruri,/ nu ne lasă pe nici unul pe-afară –”.// aici în chilioara scufundată/ nu e glumă sau vis/ trecu prin mine ca o coasă starea de înger probată/ pe-această foaie de prezență în scris”.
Starea suprafirească, acea clipă de prezență metafizică experiată, nu poate fi probată, ca atâtea alte trăiri lăuntrice ale psihicului abisal, doar atestată în scris. E dovada intimă, personală, a dihotomiei trup/suflet, a duhului din materie, a nevăzutului revelat. În infernul cotidian, ea are rol de catharsis:
în acest practic infern
starea de înger probată îmi ia repede fața
și o duce de la mine, om tern –
o spală o iartă și o lasă
departe de cel rușinat
în ceru-’n care Domnul deși nu e plecat
servi aici cu noi prin ultimul la masă.
Revelația modifică starea de spirit a poetului și confesiunea. Versurile sunt scrise cu smerenia celui înălțat deasupra profanului, pentru a mărturisi adevărul despre om, lume, relația cu Dumnezeu. Poetul e martorul și mărturisitorul vremurilor trăite, cu antene în invizibil. Din ipostaza de martor se ivesc poemele sociale. Discursul liric, esențializat, înalt, cu multiple fețe ale limbajului – colocvial, elevat, metaforic, intertextual – ia formă dialogală în poemele sale.
Marian Drăghici prinde subtil în ramă ironică lumea în contexte istorice nefaste, agresive, cu efecte distructive, două timpuri opuse: trecutul, închis, sub hegemonie ideologică, o societate claustrată forțat într-o utopie a „fericirii”, convertită într-o sumbră distopie orwelliană:
În primul deceniu de viață foarte important, se știe
în devenirea individului uman,
noi alde prâslea eram puși să ne luăm de mână în cerc
și rotindu-ne să cântăm vine vine primăvara înflorește toată țara
cântam
și pușcăriile gemeau să crape
până s-au golit brusc – eram pe-a patra – ,
semn neînțeles dar acceptat pe șest până la urmă:
țara toată în care asuda poporul muncitor se făcuse
o, de maximă siguranță,
pușcărie.
noi copiii n-aveam treabă cântam,
temnicerii noștri de mâine cântau și ei –
viitorul era asigurat.
…Și prezentul era asigurat, deschis, în libertate, sub spectrul inteligenței artificiale, în era digitală, cu altă iluzorie și periculoasă utopie: o societate hedonistă, consumeristă, în care omul se îndepărtează excesiv de esența sa.
Viitorul e sub amenințarea sfârșitului, figurat metaforic: „a căzut peste noi o piatră mare/ sau urmează să cadă, să ne spulbere dintr-o suflare,/ mai bine zis ar fi putut să cadă/ să ne îngroape pe toți la grămadă/ dar nu:// stă fixă piatra, fără clătinare iar noi nu urlăm că nu ne doare.// ce anume așteaptă, de nu dispare/ e pentru forul nostru supremă întrebare.// asta până-’ntr-o zi, când pe lespedea-gigant suspendată/ în sfârșit se opri, curios să ne vadă/ un fir de praf adus după cum știi/ de șapte vânturi interplanetare./ abia atunci am prins a ne-’ngrozi/ și-am rupt-o la fugă urlând fiecare – / pe urma noastră o groapă neagră se rostogoli/ cât toate zilele de mare.”
Poetul descrie răul social din perspectiva celui pătruns de harul ce vine dinspre suferință, căință, renunțare, voință de reconfigurare morală și elevație spiritual-creștină. Astfel suferința se convertește în iluminare, delirul cuvintelor în rugăciune și psalm, monologul egotist în dialog cu Dumnezeu: „Lumină a toate, noi cu simplitate dacă vom străbate/ și această parte a întunericului din lada istoricului,/ cumplit de grea,/ mai schițând la capăt un surâs în treacăt, Te vom vedea ?/ – Sigur, da!”.
Trecut prin vămile întunecate ale existenței istorice, eul liric însuși se află într-un proces de refacere a ființei în matricea creată de Dumnezeu, o reconstruire mirabilă, celulă cu celulă a noii ființe, conform Genezei biblice, printr-o tainică și nesfârșită lucrare dumnezeiască:
Se lucrează încă la roua începuturilor
printr-o piele de prunc strecurată, îmbrobonată
de veșnicia nestrăbătută toată.
Se lucrează în pustie fără lopată fără mistrie
în hărmălaia devenirii fiecărui atom
încă nelămurit/ în mine ca om.
Se lucrează în viu cât e ziulica,/ dar se lucrează
atât de imperceptibil de fin,
că simțurile noastre dereglate nici nu dibuie
noua reprezentare.
Se lucrează pentru a debarasa, pentru a lăsa totul în urmă,
casă și masă și obiectele care încă refuză să zboare
dintr-un calcul nebunatic, lumesc.
Se lucrează la acest refuz pentru a-l lumina cu o lumină
care devine numai cu timpul lumina sa.
Omul îndumnezeit e la antipodul celui secătuit spiritual, care își arogă hegemonia de supraom omniprezent și omnipotent prin anexarea și manipularea machiavelică a științei și tehnologiei, a minților oamenilor. În plină metamorfoză spirituală, omul reînnoit se distanțează de arcanele sumbre ale Istoriei, dar nu le trece cu vederea, privirea sa iradiantă și persiflantă le deconspiră:
iar am văzut nu mi se pare oameni uscați pe câmpuri uscate
oameni ai pământului bătuți de soare
de razele lui retractile
ca niște gheare
- recent
tehnologizate
programați din capul locului să smulgă totului, toate
însăși fața pământului de-ar fi în stare
însă fața pământului sări-n picioare
strigând din răsputeri că nu mai poate, că nu mai are.
Marian Drăghici are un fel aparte de-a nu dezvălui brutal cruzimea faptelor de viață intime, ci le învelește într-un strat protector, translucid însă, ca și cum ar vrea să le ferească de profanare. Oricât de dureros și greu de suportat uneori ar fi infernul vieții, nu-l înstrăinează, și-l asumă, dezvelind atât cât e necesar pentru a-i prezenta cruzimea. Chiar și plecarea din această lume e prinsă cu o tușă de delicatețe ce atenuează cutremurul, cum e poemul dedicat lui Zubașcu – diptic tulburător, extraordinar de viu film al vieții și morții poetului moroșan.
Referințele biografice sunt contextualizate, cronotopul istoric generează atitudini, stări, sentimente, mutații individuale și colective. Timpul istoric agresiv e firul pe care un copil, sedus de poezie, își impune cu determinare să fie poet. Evocarea nostalgică a începururilor se asociază cu privirea autoironică asupra împlinirii visului de copil. Din soarele poeziei în soarele mistic, așa se petrece schimbarea, cu seninătate aspru dobândită:
Voi ține minte să scriu în dimineața de după moarte
când din toate părțile se-ațin să vină
buluc nașteri de lumină:
tot ce-am trăit aici, vegetal după Ana,
din perspectiva întoarsă a înfloririi cerești e aparte –
în care-de-foc nu am umblat/
râuri de sânge prin aer nu am văzut,
în rucsacul din spate am dus o carte:
atât era de făcut.
Marian Drăghici, Bătrânul ego în dimineața de după moarte, Limes, 2026