Cu acest volum, al treilea, doamna Rodica Lăzărescu încheie publicarea selecției din corespondența lui Niculae Gheran (14 octombrie 1929 – 4 aprilie 2023), care i-a fost încredințată spre păstrare și valorificare.
Volumul cuprinde două părți: partea întâi, Portret în oglindă și a doua, Autoportret în oglindă. În încheiere sunt câteva pagini intitulate „Epilog”. Partea întâi reproduce scrisorile primite de la expeditori foarte diferiți, alături de nume mari: academicieni (Alexandru Balaci, Constantin Ciopraga), intelectuali preocupați de viața și opera lui Liviu Rebreanu (Virgil Ierunca, Vasile Igna, Mircea Popovici, Dumitru D. Panaitescu, Cezar Apreotesei), apar, cum spune autoarea, și iluștri necunoscuți citând pe Nicu Altarovici (în mod evident este un pseudonim format din substantivul altar plus sufixul de origine slavă ovici). Corespondența din această parte cuprinde mai ales comentarii ale ediției Rebreanu. Din rândul acestor expeditori se detașează „grupul năsăudean” (Ion Moise, Zaharia Sângeorzan, Sever Ursa) cu care Nicolae Gheran a avut relații de colaborare în studierea și descifrarea manuscriselor rebreniene, fiind cu experiența lui de cunoscător în acest domeniu și un atent îndrumător în realizarea unor ediții științifice. Aprecierile sunt în general superlative: „O ediție critică exemplară, spune Constantin Ciopraga, o ediție în orice caz, dacă nu excepțională, una originală. Adevărul este că Gheran a realizat o ediție excepțională, unică în felul ei în istoriografia românească. Meritele sale de editor al lui Liviu Rebreanu le formulează Gheran însuși printr-un șir de interogații retorice într-o scrisoare către profesorul măierean Sever Ursa în care fixează unicitatea muncii sale pe tărâmul editologiei românești.
„Stimate domnule profesor,
Dacă vă puteți imagina ce înseamnă să citești de 12 ori romanul Ion, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă pentru ca atunci când ai terminat s-o iei de la capăt, confruntând, sub lupă, cele două variante manuscrise, pentru a fi sigur că textul ce-l tipărești este scutit de zgura inevitabilelor greșeli de tipar;
dacă vă puteți imagina ce înseamnă să parcurgi zeci de mii de cifre scrise de Rebreanu (păstrate într-o arhivă egală cu cea moștenită de la Eminescu), pentru a putea strânge acele documente referitoare la romanul Glanetașului;
dacă vă puteți imagina ce înseamnă să cauți în cele 10.000 de periodice românești, câte au dăinuit „între cele două războaie ”, pentru a afla cine și când a scris despre această capodoperă;
dacă vă puteți imagina ce înseamnă apoi să te așterni la lucru, scriind istoria adevărată a cărții, măcar pentru anularea erorilor transmise și amplificate de-a lungul vremii, dacă nu și pentru lichidarea prejudecăților care au guvernat, un timp, interpretarea creației văzută în ansamblul ei;
dacă vă puteți închipui câtă răbdare și devoțiune trebuie să ai ca, după ce ai terminat un volum al ediției critice (în cazul citat tomul 4), să deschizi un nou șantier, și-apoi altele, pentru cărțile știute și neștiute (amintiți-vă de Ciuleandra, Adam și Eva, Crăișorul, Jar, Amândoi, Gorila și altele, hulite și, mai grav, netipărite cu deceniile) având mereu speranța (după unii deșartă) a editării integrale a operei;
dacă vă puteți închipui ce înseamnă ca, paralel, să studiezi sutele de nuvele, piese de teatru și romane abandonate în manuscrise românești, maghiare, franceze și germane; să cauți apoi „acul în carul cu fân”, urmărind, articol de articol, publicistica aceluiași Rebreanu, să te bucuri la deconspirarea multelor pseudonime; să-i citești zecile de mii (cifră exactă în jur de 30.000) de scrisori care i-au fost adresate;
dacă vă puteți închipui că așa am trecut peste 15 ani, slujiți, ca în mănăstire, zi de zi, din care au rezultat aproape 3.000 de pagini consacrate „domnișorului Liviu” (studii, articole, prefețe și, mai ales, aparat critic la seria de Opere)”, p 185-186.
Partea a doua este un autoportret spiritual cu elemente autobiografice revelatoare. Debutează cu o scrisoare către profesorul Sever Ursa (1932-2021) pasionat de tradițiile culturale și artistice năsăudene, care s-a afirmat ca unul dintre cei mai competenți profesori de limba și literatura română din județ. Era pasionat de Liviu Rebreanu mai ales din acest motiv, ca unul care lucrează în satul copilăriei autorului Răscoalei și bucuros să-l cunoască personal pe Niculae Gheran. Corespondența cu Sever Ursa începe cu o scrisoare în care explică o neînțelegere. Sever Ursa află de la prieteni „binevoitori”, de fapt niște intriganți, că Niculae Gheran are severe observații și rezerve cu privire la activitatea sa. Scrisoarea lui Gheran este nu numai o disculpare ci și o profesiune de credință și mai ales un portret spiritual fundamentat pe revelatoare date biografice. Rezervele lui Gheran față de Sever Ursa nu erau de fapt reproșuri ci dorința unui îndrumător de a-și feri discipolul de provincializare îngustă și de repetarea unor clișee de exegeză rebreniană. Odată lucrurile lămurite între cei doi va urma un dialog epistolar și, în ciuda diferenței de vârstă, o adevărată prietenie intelectuală se va naște. Gheran îl sfătuiește cum să amenajeze un muzeu local sugerându-i și un titlu: Liviu Rebreanu și satul copilăriei „Cuibul Visurilor”. Pornind de la mărturisirea autobiografică a lui Rebreanu că „în Maieru a petrecut cei mai frumoși ani ai vieții sale”.
După apariția primelor volume din ediția Rebreanu, Niculae Gheran este comparat cu cel mai cunoscut editor din cultura românească,Perpessicius, care ne-a dat monumentala ediție Eminescu. N-a reușit o ediție integrală, a publicat numai șase volume; de aici până la volumul treisprezece, cu care se încheie ediția Eminescu, munca editorială este preluată de un colectiv de cercetători coordonat de D. Vatamaniuc și Petru Creția. Gheran a lucrat singur și subliniază în scrisorile trimise acest lucru, reușind prima ediție integrală a unui important clasic român – Liviu Rebreanu. Comparația lui Liviu Rebreanu cu Eminescu este afirmată în mod clar: „cu ce este mai prejos Rebreanu decât Eminescu? Căci ce înseamnă unul în poezia românească reprezintă celălalt în proza națională”. Peste hotare, ecoul este în favoarea năsăudeanului.
Admirația lui Niculae Gheran pentru Rebreanu capătă forme de expresie sacră, considerându-l pe Rebreanu cu o expresie cristică „un mântuitor al acestui pământ”. „Astăzi numele comunei, (Maieru, n.n.) circulă în enciclopedii străine nu pentru producția de porumb sau mere, ci pentru simplul fapt că acolo și-a purtat pașii un mântuitor al acestui pământ …
O problemă mai delicată era cea a raporturilor cu Puia Rebreanu. Istoricii literari știau că nu este fiica naturală a lui Rebreanu și s-a purtat o lungă și zgomotoasă discuție în legătură cu paternitatea acesteia. Lucrurile se complică și prin faptul că Puia Rebreanu era nașa lui Sever Ursa, botezând pe unul din copiii profesorului măierean și, dându-i chiar numele Liviu. Niculae Gheran are harul de a trata această problemă în spiritul adevărului, recunoscând cu sobrietate și acest adevăr, dar subliniind cât de mult a ținut la ea Liviu Rebreanu, adorând-o ca și când i-ar fi fost fiică. De aceea grupul năsăudean, în frunte cu Tiberiu Rebreanu, mezinul familiei, și Teodor Tanco, campionii acestei campanii sunt ironizați printr-o memorabilă alegorie. Gheran s-a străduit să-i păstreze imaculată imaginea Floricăi Vasilescu (Puia) ironizând eforturile inutile ale celor care vorbeau pătimaș despre „fiica din flori” a lui Rebreanu. Eu însumi am asistat la o sesiune de comunicări Rebreanu la Aiud când a luat cuvântul fiul lui Tiberiu Rebreanu, Ilderim Rebreanu, care a reînnoit atacurile la adresa familiei prozatorului și a fost cu greu potolit de prozatorul D.R.Popescu, participant la acea sesiune. Pe ei și pe alți năsăudeni obsedați de acest aspect biografic, Niculae Gheran îi numește necrofori și are cuvinte în care ironia capătă aspectul unei fabule: „Marele Teodor Tanco, mare în organizațiile voastre tribale, a procedat la profanarea memoriei lui Rebreanu, căci orice ați spune, acești necrofori nu pot anula scrisorile și jurnalul lui Rebreanu, „atestând marea iubire față de Puia… ceea ce caracterizează un idiot este credința lui nestrămutată că, întotdeauna dreptatea îi aparține. Eu nu am o asemenea credință și admit că, la spusele mele pot fi adăugate oricând și altele. Sper ca și Dl. Tanco gândește la fel, căci altminteri și cuvântătorul (Tanco n.n.) s-a ridicat în picioare și a plecat, ținând cu orice preț să dovedească că e ceea ce îi sugeram că ar putea fi.” N. Gheran a ajutat-o dezinteresat pe Puia numai din prețuirea față de Rebreanu, să publice cărți despre ilustrul său părinte, mai ales Jurnalul, în care și-a rezervat doar redactarea notelor și comentariilor…, i-a făcut fiicei lui Rebreanu propunerea să întemeieze în casa memorială din București o fundație Rebreanu.
Scrisorile cuprind și expresia amărăciunii lui Gheran privind starea culturii actuale, superficialitatea editării clasicilor, mulțimea simpozioanelor cu bombastice, găunoase comunicări și puțina prețuire de care se bucură cercetătorii autentici. Gheran mărturisește că pentru el în ultimii cinci ani munca la ediția Rebreanu și corespondența au fost singurele bucurii.
Scriitorul mărturisește cu mâhnire că adeseori truda lui de editor a fost marcată de ingratitudinea oamenilor: oficialitățile bistrițene întrerup subvenționarea ediției Opere. Ultimul volum este susținut financiar de scriitorul Dinu Săraru și fundația sa, „Niște țărani”. De aceea la un moment dat exclamă: „m-am săturat până peste cap de ingratitudine”. Surprinzătoare este și mărturisirea amară care încheie epistolarul lui Nicula Gheran:„Mă consider un scriitor necunoscut”, mărturisire prea exigentă în ce-l privește pentru că Gheran este un scriitor polivalent. E drept că ediția Rebreanu, unicat în cultura română, a împins în umbră celelalte aspecte ale activității sale literare: povestitor, memorialist, epistolier. Dar de-ar fi numai ediția Rebreanu și tot ar avea un loc proeminent între scriitorii români.
Doamna Rodica Lăzărescu ne dă o carte în care Niculae Gheran apare în ipostaze variate, dominantă fiind cea de editor și de îndrumător literar în universul vieții și operei lui Rebreanu.
Rodica Lăzărescu, NICULAE GHERAN, în oglinda corespondenței,
Editura DAVID ART, București, 2025