Pentru un debut, romanul Sus e numele meu, Ila! al Andreei Ionescu-Berechet surprinde printr-o maturitate a construcției și a frazei care nu lasă să se întrevadă ezitările începătorului. Scriitura este bine strunită, sigură pe mijloacele ei, cu o coerență care sugerează un autor deja exersat. Prezența pe coperta a patra a unor nume precum Stejărel Olaru și Cristina Bogdan confirmă această impresie, iar observația primului – aceea că autoarea „transformă trauma personală într-o meditație asupra supraviețuirii și a autoafirmării” – oferă o cheie de lectură.
Narațiunea este construită la persoana întâi, prin vocea Ilei, Ileana Iordăchescu, într-un discurs confesiv în care se inserează fragmente epistolare. Punctul de plecare este fixat la vârsta de nouă ani, momentul în care familia primește vestea morții tatălui, ofițer în Primul Război Mondial. Scena este memorabilă prin reținerea ei: mama nu plânge, nu se lamentează, își păstrează o demnitate rece, aproape impersonală, hotărâtă să mențină aparența unui stil de viață care deja se destramă. Decizia de a o trimite pe Ila la internat, un orfelinat administrat de Asociația Femeilor Ortodoxe, vine dintr-o realitate economică brutală: pierderea averii, imposibilitatea de a-i asigura educația și un viitor conform statutului de altădată și, cum se exprimă ea însăși, credința că fata va face față fără să se lamenteze ca „o mariță”.
Prima parte a romanului urmărește viața Ilei din acest internat, într-o atmosferă dominată de severitate, frig și foame. Regimul este unul al constrângerii permanente, în care violența directoarei și a îngrijitoarelor devine regulă. Un episod de pedeapsă, descris cu o minuție care amplifică tensiunea până la limită, marchează definitiv destinul personajului: trasă de păr, bătută, dezbrăcată și umilită, arsă cu polonicul înroșit în foc, lăsată apoi printre șobolani, fără apă și hrană, rănile infectându-se, Ila traversează o experiență care o aduce aproape de moarte. Motivul pedepsei – descoperirea unor desene, portrete ale colegelor pe spatele cărora scrisese „singur pe lume”, într-o discretă trimitere la Hector Malot – capătă o forță simbolică aparte. Desenul, prima formă de expresie autentică, este sancționat ca abatere.
În acest univers ostil apar și nuclee de lumină. Talentul pentru pictură devine un spațiu de refugiu și de organizare interioară, unde Ila nu redă doar chipuri, ci și emoții, vise, gânduri. La fel de importantă este relația cu Agatha – mai mare, mai sigură pe sine –, părăsită și ea în internat ca fiică ilegitimă a unui general și a unei menajere. Între cele două se naște o prietenie cu accente de iubire, un pact de solidaritate care contrabalansează abandonul familial. Titlul romanului se leagă direct de această relație: un ritual de descântec, în care ard tifonul bandajelor după boală și rostesc incantația „Sus e numele meu, Ila, de toți iubită și mult îndrăgită…”, funcționează ca o formă de reconstituire simbolică a identității.
Dincolo de suferințele concrete, rana profundă rămâne sentimentul de respingere. Ila nu este doar lipsită de resurse materiale, ci și de gesturi elementare de afecțiune. Mama, rece și intransigentă, nu i-a oferit niciodată mângâiere sau confirmare și a scos-o din casă fără s-o mai caute vreodată în toți acei ani petrecuți la orfelinat. În acest gol afectiv, prietenia cu Agatha devine fundamentul unui destin răzbătător, al unei voințe de a nu se lăsa definită de circumstanțe.
Partea a doua a cărții, mai amplă, desfășurată între capitolele 20 și 70, comprimă acțiunea într-un interval de aproximativ o lună, în vara anului 1929, după absolvirea liceului din internat și admiterea Ilei la Academia de Arte Frumoase din București, ca bursieră și prima pe listă. Tabăra de creație de la Constanța devine spațiul unei acumulări rapide de experiențe. Întâlnirea cu Mundy, tânărul evreu, deschide o relație de prietenie care capătă și dimensiune erotică, relație care este ulterior fracturată de tentativa de linșaj întreprinsă de o grupare antisemită. Intervenția Ilei și a aristocratului Jean-Radu Hangerli, prietenul lui Mundy, schimbă cursul evenimentelor, pe fondul unei afecțiuni a fetei deja înfiripate față de acesta din urmă.
În același timp, romanul propune o galerie de personaje și situații care lărgesc orizontul narativ: locuirea la turcoaica Anne Melis, regăsirea Agathei – radical schimbată și implicată în proiecte cu tentă antisemită –, sesiunile de pictură pe malul mării, călătoria la Balcic. Este interesant episodul întâlnirii cu un muzician pe nume Sergiu, ostil ideii de imprimare a muzicii pe discuri. Episodul trimite direct la călătoria tânărului Sergiu Celibidache la Balcic, deși se creează un decalaj temporal de aproximativ șapte ani, întrucât prima vizită acolo a acestuia are loc în 1936. Apar și două balerine, în același orizont al biografiei dirijorului.
Interesant rămâne felul în care romanul lucrează cu această suprapunere de epoci și figuri culturale, creând o atmosferă de memorie artistică fără să fie o reconstrucție strict istorică.
Dialogurile din această parte sunt dense și bogate în informație, soluție narativă eficientă pentru a aduce în text idei și contexte variate fără a încărca artificial perspectiva unei tinere abia ieșite din orfelinat. Totuși, limbajul folosit în numeroase schimburi de replici pare uneori prea matur și prea apropiat de sensibilitatea contemporană. Termeni și concepte din registrul psihologiei actuale – autoanaliză, anxietate, atașament, traume transmise, credințe limitative – apar în narațiune într-o manieră care depășește limitele epocii. Această discrepanță nu afectează forța romanului, introduce însă o ușoară tensiune între timpul narat și discursul personajelor.
În ansamblu, Sus e numele meu, Ila! se impune prin construcția unui personaj feminin puternic, capabil să transforme experiențele-limită în resurse de afirmare. Ila nu este doar o supraviețuitoare, ci o conștiință în formare, orientată spre creație și sens. Promisiunea unei cariere de pictoriță nu funcționează ca un final închis, ci ca o deschidere, o continuare firească a unui parcurs marcat de obstacole și revelații.
Romanul Andreei Ionescu-Berechet reușește să îmbine dimensiunea traumatică a existenței cu o energie a rezistenței care nu cade în patetism. Este o carte despre pierdere și reconstrucție, despre identitate și despre felul în care, chiar în cele mai dure condiții, poate apărea un drum personal coerent.
Andreea Ionescu-Berechet, Sus e numele meu, Ila!,
Editura Corint, Corint Fiction, 2025