Publicat în urmă cu cincizeci de ani (în 1976), romanul lui Constantin Țoiu, Galeria cu viță sălbatică, are parte acum de o nouă ediție, a șaptea, tipărită la Editura Cartea Românească cu un studiu introductiv cât o carte și adaos de prețioase note și referințe critice, alcătuită de Marius Miheț. Este, cum se vede, un omagiu adus autorului uneia dintre operele de prim plan ale literaturii române din secolul XX, despre care cred că putem spune acum, recitind-o după atâtea întâmpinări elogioase de la data apariției, că este, poate, chiar cel mai important roman politic al acelei epoci ilustrate și de alți confrați, ca Nicolae Breban, Marin Preda, D.R.Popescu, Augustin Buzura, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu. Romanul lui Constantin Țoiu se află, indiscutabil, printre altele câteva, rezistente estetic, care au rămas repere de neocolit în istoria recentă a literaturii noastre. Se vor fi pierdut, în confruntările cu cenzura, destule accente polemice, analize caracteriale, de situații incomode ideologic, imagini ale mediului social frământat, prezente în romanele „obsedantului deceniu”, însă esențialul cred că a rămas, fie și rărit.
Cazul lui Constantin Țoiu se individualizează puternic în acest context. Scriitorul și-a ales o temă extrem de delicată și dificilă, plasându-și acțiunea în miezul epocii celei mai brutal dogmatice de după instalarea regimului comunist de model sovietic stalinist, mai exact anul 1957, când protagonistul romanului său, jurnalistul redactor de editură Chiril Merișor, este exclus din partid fiindcă a luat apărarea unei colege ce îndrăznise să-și exprime liber opiniile critice la adresa practicilor totalitare ale momentului. Chiril Merișor este tipul de intelectual reprezentativ pentru niște vremuri de tranziție dramatică a societății românești spre o orânduire promisă ca revoluționară, sub semnul ideologiei comuniste. Se află, așadar, în centrul reflecției despre o problemă fundamentală a istoriei acelor ani, deloc ușor de abordat sub ochii cenzurii încă vigilente, atente la fiecare posibilă alunecare și greșeală ideologică. Personajul atașat idealist utopiei comuniste, este înzestrat însă și cu o acută conștiință critică și apără, mai ales, libertatea de spirit a individului, neputând concepe supunerea necondiționată cerută de partid, și acționând ca atare în virtutea unor principii etice specifice omului întreg. O scrisese în caietul-jurnal, uitat într-un magazin de confecții, și va purta mereu povara îngrijorătoare a acestor mărturisiri pierdute. Este, desigur, un „naiv”, dar această ingenuitate sui generis este chiar atributul fundamental al umanității din el, de la care nu poate abdica. El rămâne sensibil la realitatea concretă, obiect al reflecției exigente, nonconformiste, a cuiva care judecă lumea pe cont propriu, urmând căi complexe, labirintice și zigzagate, consecvente totuși cu sine. Și este semnificativ faptul că formula sub care se înscrie emblematic personajul este a omului indestructibil, tocmai fiindcă își cultivă permanent reflexivitatea în legătură intimă cu concretul evenimențial imediat, cu trăirile proprii.
În densul său studiu introductiv, Marius Miheț insistă asupra acestei relații fundamentale a omului cu o istorie frământată, în care tinde să trăiască autentic. Galeria… se definește astfel ca roman al meditației profunde asupra istoriei trăite, – al unei „conștiințe reflexive” – integrabil marii literaturi europene, ca „roman proteic”, „maximalist”. Trimiterile la figuri clasice, de la Balzac, Stendhal și Flaubert la Dostoievski, Thomas Mann, la mai apropiații Kafka, Faulkner, Malraux, Camus, semnalează o cultură literară și filosofică extinsă și aprofundată, de mare relief, a prozatorului, sugerând aspirația de integrare organică în aria marelui roman european. Constantin Țoiu își și exprimase cvasi-certitudinea că romanul său ar putea avea un ecou continental…
Nouă este, în aceste prime pagini ale comentariului, readucerea în atenție a publicisticii lui Constantin Țoiu, prin câteva articole/eseuri puse într-o fertilă legătură cu ceea ce se va concretiza în cadrul ficțiunii epice, neglijată de analizele de până acum. E reactualizată aici și istoria pregătirii pentru publicare, de ajuns de dificilă. Povestită la vreun deceniu după consumarea întâlnirilor cu șeful cenzurii, Aurel Martin (un critic literar, nu lipsit totuși de merite), ea readuce în atenția cititorului jocul subtil la care trebuia să se dedea scriitorul cântărind micile concesii ale tăieturilor ori rectificărilor unor linii din manuscris pentru a-și atinge țelul – în acest caz, admiterea soluției tragice, a sinuciderii protagonistului dezamăgit brutal de contrastul dintre idealul în care continuă să creadă și realitatea care îl mutilează și contrazice. Subtilitatea argumentației sale în acest dificil dialog va caracteriza stilistic întreaga carte, care este, cum de altfel s-a și observat, un roman intelectual, de idei, care provoacă la reflecție și la dialog, invită la nuanțarea atitudinilor și opiniilor, la exprimarea cărora e angajată o amplă galerie de personaje din toate straturile sociale.
Întoarsă pe toate fețele, problematica pusă în dezbatere este ilustrată de numeroasele personaje din jurul protagonistului, unele – ca în cazul „galeriei”, din care face parte și naratorul – alcătuind un fel de cor concentrat, de felul celui antic; altele, precum figurile din „vizuina cu hoți” patronată de inteligenta gazdă Praxiteea, ce poate trimite la universul „foștilor” din Scrinul negru călinescian, ori ca raisonneurul ironic histrionic Brummer, anticarul evreu, pus în situația dificilă de a distruge sau conserva cărți fundamentale epurate către agenții puterii comuniste din bibliotecile intelectualilor „burghezi”, fac legătura cu vechea societate pe cale de dispariție. Scene memorabile se petrec și în lumea scriitorilor, „vizitată” la castelul de la Mogoșoaia, a frecventatorilor cafenelei Capșa, a editorilor timpului, a anchetatorilor din cadrul poliției politice etc. Este vorba, pe scurt, despre un puternic roman realist, impresionant la fiecare pagină prin asocierea foarte fină dintre comportamentul personajelor, văzut cinematografic până la detaliul cel mai marginal, notațiile de decor și de atmosferă insistent scoase în relief, care sprijină substanțial și expresiv analiza psihologică. Contează, nu în ultimul rând, și dimensiunea simbolică, cu irizări de viziune fantastic-onirică ori orientarea spre parabolic, discret lirică.
Construind un asemenea univers complex, de dezbatere intelectuală, prozatorul evită subtil maniheismul de care sufereau unele romane etichetate tot drept „politice” ale momentului, punând, de pildă, ezitările considerate din principiu ca păcate ale intelectualului „șovăitor” (tocmai fiindcă e și cugetător, deci se îndoiește înainte de a da verdicte), pe seama a înseși firii umane, prinse în contextul foarte frământat, adesea deconcertant și greu de clarificat, al „lumii noi”. Este ilustrat aici un soi de „unghi de refracție” (termen lovinescian), prin care doctrina teoretică, rece, dogmatică, trece aproape la fiecare personaj, prin filtre subiective care o particularizează pregnant. Sub acest unghi, Chiril Merișor este un erou emblematic. Romancierul are dibăcia de a-l menține în aria unui idealism în aparență neatent, chiar indiferent la realitățile concrete, fiind privit din afară ca un om „cu capul în nori”, dar care este de fapt consecvent cu sine, un individ de o inalterabilă ținută etică, pe care o susține metaforic și teoria despre rezistența materialelor și punctele de inflexiune și slăbiciune ce pot provoca ruptura, emisă de unul dintre personaje. Slăbiciunea umană poate deveni, astfel, ilustrarea unei paradoxale tării.
Tânărul protagonist rămâne încrezător într-o lume mai bună, a justiției sociale, fără să afișeze direct polemic această credință contrazisă de mediul social-politic în care trăiește de fapt, însă rețeaua complexă de întâmplări și meditații în care îl plasează prozatorul preia, cumva, sarcina de a demonstra că „naivitatea” sa, admirabilă în fond, e contrazisă constant de realitatea imediată. Prozatorul are instinctul superior de a nu înfrunta direct, prin eroul său central, o ideologie dogmatică, convocată la un fel de tribunal al adevărului, ci îi mediază foarte nuanțat căile de acces spre realitățile care-l contrazic, refuzând simplismul reacțiilor, motivate mereu prin sugestia unor note de umanitate comprehensivă, relativizantă, numai că timpul numitului „socialism cu față umană” era încă departe și, cum se va vedea, nici nu va veni cu adevărat vreodată. Intervine frecvent și ironia fină, începând cu înțeleptul anticar Brummer (unul dinte personajele cele mai expresive ale cărții), dar care rămâne o constantă și a comportamentului altor figuri notabile ce traversează narațiunea. Mai este și bunul simț al omului de rând, cutare muncitor socialist de la „Grivița” ș.a. Caietul-jurnal pierdut de Chiril Merișor într-un magazin de confecții este depozitul de idei sincere al personajului, care va deveni și obiectul acuzațiilor finale din ancheta la care asistăm în ultimele pagini ale romanului. O anchetă tipică pentru poliția politică parșivă a epocii, cu capcane întinse la fiecare pas, făcută în așa fel încât să deruteze, să-l amețească și să-l pună în dificultate pe cel anchetat, hăituit fără milă, prins în capcane la fiecare pas. Idealistul, rezistentul, omul indestructibil care este Chiril Merișor va fi învins în cele din urmă și va sfârși prin a-și pune capăt zilelor.
Amplul studiu introductiv semnat de Marius Miheț străbate inteligent, cu o exemplară capacitate de analiză, acest itinerar existențial, cu popasuri reflexive care pun în ecuație deopotrivă mediul social ale epocii staliniste și un grup de personaje de categorii sociale diferite, dar care au toți calitatea comună a capacității de meditație asupra lumii în care trăiesc și asupra propriului univers lăuntric. Am menționat deja secvențele studiului privind publicistica pregătitoare a cărții, confruntările cu cenzura. Urmează o suită de comentarii ca fac parte tot din preparativele tipăririi, ecourile imediate foarte pozitive, prezentarea scrierii ca „roman al generațiilor” care se întâlnesc în acest moment de cotitură istorică radicală, cele vechi căutând soluții de supraviețuire, cea nouă (aflată pe pragul dintre lumi, încă derutată), descoperind, prin Chiril Merișor o realitate și o ideologie la care nu se va putea adapta. Nota de existențialism cu accentele sale tragice este evidențiată foarte nuanțat în acest context. Prozatorul însuși se află, și stilistic și ca mentalitate, pe un astfel de prag. S-ar putea spune că este un excelent cunoscător al lumii „vechi”, pe care n-o tratează excesiv caricatural ca Petru Dumitriu în Cronica sa de familie, ori Călinescu în Scrinul negru, fiindcă este în esență solidar cu formația culturală umanistă a acelei societăți și știe destulă filosofie, și antică și modernă, pentru a nu trage linii prea tăioase între vremurile trecute și actualitatea imediată. Marius Miheț are grijă să atragă atenția asupra unor reflecții din publicistica lui C. Țoiu, care au trecut neobservate, dar sunt esențiale pentru definirea romanului său ca un „roman al conștiinței”, cum o face, vorbind despre altceva, în articolul Proza istorică din 1976. Urmându-l, criticul scrie aceste rânduri edificatoare: „Cum citim adecvat, așadar, Galeria cu viță sălbatică? În mare, prozatorul și-ar dori să fi realizat acordul următor: veghea armonioasă a conștiinței înmulțită cu observația (latină) psihosocială, ambele integrate experienței, care interoghează cititorul. Din această geometrie noțională rezultă un roman al conștiinței, pentru că Istoria numai din ea, din conștiință, izvorăște, filtrată de atitudini moral-politice. La ce bun toate astea? Pentru că, astfel, romanul trece dincolo de oglinda (stendhaliană), de realismul canonic, și se fixează în solul altei realități, superioare. Pe care scriitorul o definește – înclin să cred – ca ecleror activ al realității”. De notat este și observația că „Pe de o parte, Echipa cu care trecem prin lume și memoria sunt eroii romanului, pentru că cea din urmă ar fi „secretara fidelă” a echipei.” Sau: „Romanul… trebuie citit și prin ceea ce critică. În primul rând, cartea avertiza asupra alienărilor posibile din societate și reechilibrează omul cu adevărul personal.” Și încă: „Umanitatea însăși devine protagonistul Galeriei cu viță sălbatică”; „Galeria este, întâi și întâi, o orchestră ce exprimă o polifonie migăloasă, mai ales în secvențele în care euforia stilistică trebuia mimată. Osândind generația aserviților pe două coloane: melodramatice și caracterologice… triumfă bufoneria socială”. Mai departe, se notează poziția de observator colectiv, inevitabil ambiguă (marcă a dificultății și complexității „răspunsurilor”) – „răspunsurile acestor oracole vii, care sunt reprezentanții Galeriei. Ei ar ști să descifreze istoria momentului.”; apoi: „Protagoniștii lui Țoiu trăiesc în semi-obscuritate, biografia lor socială se deschide atât cât e necesar. Încolo, viețuirile rămân ascunse.”; ori aceste fraze puternic definitorii: „Galeria cu viță sălbatică este cartea rumorilor mici transcrise în dialectica Istoriei mari. Favorizând reconfigurări în linia lui Thomas Mann, Faulkner, Proust, Malraux și Camus, romanul înfățișează tensiunea dintre slăbiciune și putere sub umbrela unei epoci ce insinuează fals coabitările ideologice hibride.” De înregistrat este și caracterizarea Galeriei ca „grup partizan organizat ca rezistență culturală antitotalitară”, ca „ecosistem elitist bazat pe valorile umaniste pre-totalitare. Ca roman existențialist, ea ilustrează provizoratele indestructibilității condiției umane. Numai Chiril moare cu ideea indestructibilității, salvând prin gestul lui dimensiunea stoicistă din utopia reală”, „membrii galeriei sunt purtători de istorie vie în deceniul morții istoriei.” Sau această caracterizare a Galeriei ca o Castalie decrepită, cu trimitere, evident, la romanul lui Hermann Hesse. O „agoră democratică în miniatură pe care o frecventează societatea mic-burgheză din stalinism.” Marius Miheț găsește trimiterea potrivită și la un personaj dostoievskian emblematic: Chiril Merișor ar fi un „Mâșkin cu disponibilitate balcanică, romanul fiind caracterizat și ca „un satyricon” ilustrativ și pentru „dandysmul balcanic”, apropiat de carnavalescul fellinian (vezi scenele din mediul scriitoricesc), dar și cu elemente de „realism magic” (de pildă, apariția himerică a Generalui). Ar fi de remarcat și alte formulări notabile, precum „visul livresc-parodic”, „pluralitatea narativă”, „dialectica umanistă din roman (care) are sânge filosofic german, trăiri împrumutate din modernitatea rusă, și organizare stilistică importată de la maeștrii francezi”; „o „pluralitate de voci și stiluri”…
Toate aceste caracterizări ce rezumă secvențele analitice ale acestui dens și pătrunzător studiu introductiv conduc firesc spre concluzia deplin motivată: avem de-a face cu „un roman iconoclast, esențial și temerar, uluitor, astăzi, prin detenta textualizantă, extravaganța detaliilor și spectacolul livresc, cutremurătoare relatare a convalescenței istoriei și a conviețuirii cu dezumanizarea, o carte rezistentă la controverse, dar, oricât de hulită, ea fascinează prin sinteza, minunata dioramă a condiției umane dintr-o epocă degenerată.”
Constantin Țoiu. Galeria cu viță sălbatică, Ediția a șaptea,
Studiu introductiv, note, repere biobibliografice și dosar de receptare critică de Marius Miheț, Editura Cartea Românească, 2025