În versurile oferite de Carmen Secere, întâlnim un real ruinat, ordinea trece în dezordine, aceasta provoacă stări obsesive proiectându-se într-un simulacru al delirului. Punctul de plecare îl constituie o raționalitate răsturnată, lăsând o vagă nostalgie care pune în expresivă atenție impaciența irepresibilă a imaginilor ce se succed rapid. Nimic nu pare a mai fi cu putință să le rețină, îngăduindu-le o supremație la treapta asociativă. Unei atari restructurări febrile, provocate din toate direcțiile, i s-ar putea presupune două cauze. Una ar fi inadaptarea ființei la lume, un posibil factor de fond al persoanei auctoriale. A doua o inadaptare a lumii la sine însăși, un soi de fatalitate universală. Acestea conjugându-se într-un negativism la rândul său cu dublă valență, pe de-o parte o dispoziție distructivă implacabilă, pe de alta, o paradoxală tendință recuperatoare în însăși cheia înfăptuirii poetice. Să ne reîntoarcem la ceea ce ar fi ordinea abandonată, un reflex primar al unei abordări geometrice a lucrurilor: „socotesc pe degete/ dar nu pricep nimic/ nici măcar cum se calculează prețul tăcerii/ sau de ce cubul are șase fețe/ aici sunt un număr/ aici totul e număr/ uneori mă identific cu un punct/ alteori cu o linie dreaptă/ în locul de la geam aud muzica stelelor”. Ca și: „mă învârt aiurea și totul se învârte în jur/ din perspectiva terestră pare că desenez un cerc/ de fapt desfac noduri și o nuntă de salcie”. De aici, o dispoziție masochistă care se extinde sarcastic de nu catastrofal asupra existenței proprii și deopotrivă asupra unei ambianțe tumultuoase la rândul său: „beau otrăvuri să mă vindec de lume/ depășesc limita totul e confuz/ nu există margini pe care să supraviețuiesc/ celor netrăite/ m-am săturat de vast și de concret/ îmi trag clopotele de una singură/ și mă uimește absolutul din absențe/ aici e destulă oboseală/ prima oară îți pierzi inima apoi e nevoie să sapi/ în cimitirul din tine”. Apare o sumbră satisfacție a incognoscibilului, a irealului cu pare-se unicul reper de moment care e visul nocturn: „Adevărul este singurul suspect. Îl izolez./ Nu știu nimic cu certitudine, nici măcar pe mine nu mă știu./ Liberul arbitru rămâne o himeră. Lângă un râu, degeaba/ ai cana în mână, dacă ești acolo doar pentru a privi. Văd/ printr-un pătrat, dorm numai pentru a visa”. Insistând pe dubiu, dezolare, depresie, factori deopotrivă subiectivi și contextuali, poeta își înscrie totuși prezența în lume inclusiv ca o mustrare de sine: „Tot ce cred că știu e învelit în plastic./ Am experiență în arta îndoielii. Pendulez mereu între sunt și/ nu sunt. Tot pe acolo trec și viața și moartea./ Ușa e încuiată. În spatele ei se consumă întâmplările altora./ Ale mele stau așezate cuminți, printre rochii./ În locul de la geam o femeie strânge zorile”.
Intervine, însă, nu o dată și o dorință de recuperare, de regăsire a sinelui ultragiat luând chipul unui exercițiu fizic în vecinătatea stângăciei mărturisite: „Facem înviorare. Imităm copacii. Ridicăm brațele./ Brațele sunt crengi pe care se așază fluturi de răchită./ Pentru Freud ar fi mai simplu. Te întinzi, spui tot și pleci./ Dacă nu ai secrete rămâi închis pe viață. […] Calc strâmb. Alunec. Căzută pe podea ce fel de copac sunt?/ Trebuie să stau aproape de geam./ Altfel mă rătăcesc”. Pe această direcție întâlnim o sumă de episoade ale unei intimități domestice înfiorate de scara minoră la care se situează anume pentru a sublinia prezența marilor pericole din vecinătate: „Lipesc palmele de geam. Soarele intră printre degete. E curios/ cum lumina vrea să fie întreagă./ Am citit din Flori pentru Algernon și mi s-a făcut dor/ de șoarecele din perete./ Amândoi ne roadem singurătățile și trecem prin toate locurile/ pe unde am plâns […] Intrăm în beznă din instinct. Aprindem focuri, poate ne vede,/ totuși, cineva”. Neevitând a amănunți narațiunea dispozițiilor curente, poeta cultivă un soi de escamotare a primejdiei intuite în chiar cuprinsul acestora. De ce nu și un răsfăț, o variantă a grației feminine? „O zi din viața mea este un carusel de trăiri./ Rigiditate. Distorsiuni. Idealizare./ Vidul este cronic. Lumea în alb-negru. Calea de mijloc/ rămâne pentru cei care dorm fără vise./ Cea dinainte a găsit ieșirea, eu mă aflu în același loc./ Uneori am sentimentul că nu exist și pentru asta exersez/ toleranța la suferință./ Eu cu mine: un tipar de atașament dezorganizat, o terapie/ unu la unu./ Frica e un abandon imaginar. Dopamină. Disociere./ În locul de la geam îmi ard un fir de păr”.
Uneori, o lărgire a perspectivei astfel încât tranziția de la percepția obiectelor din preajmă la cele cosmice să reprezinte o confirmare a semnificației lor nemijlocit umane. Nu fără nuanța unei fugare ironii: „iar sunt amețită iar caut un motiv/ porumbeii care trec testul oglinzii/ sau ploaia cu diamante de pe Saturn/ în spațiu nu există sunet spațiul este vid/ vidul înseamnă absență iar din absență/ nu ai unde să pleci/ atâta nefericire într-un zero absolut/ m-am săturat să zac/ privind supernove pe tavan/ în timp ce oamenii au frică de mere/ și de marți 13”. Natura colocviului cu sine însuși dobândește pe alocuri un aer meditativ, simplele constatări virând spre introspecție. Un gen de resignată damnare de sine: „din toate răspunsurile mi-au rămas doar senzații dureroase/ n-am înțeles mare lucru din acest consum inutil de suflet/ nici măcar atunci când împărțeam exact infinitul la doi/ încotro/ pentru a nu învinovăți destinul am nevoie să cred în ceva/ la fel cum din plictiseală inventez prieteni imaginari/ cărora le dau din slăbiciunile mele măsurându-le rezistența/ așa îmi cârpesc irealitatea iar la capătul puterilor când în/ sfârșit găsesc un adăpost/ constat cu tristețe că n-are acoperiș și nu aș putea fugi/ de mine decât în somn”. Dar crisparea unei dramatice neputințe s-ar regăsi în genericul condiției de ființă: „suferința se moștenește/ pe mine m-a prins când mă jucam de-a v-ați ascunselea în parc/ iar tu vorbeai despre revoluțiile lumii […] camera se învârte cu mine tot cerul a intrat înăuntru/ tot pământul este aici”. Consolatoare de asemenea o enumerare de abstracțiuni: „multiplu-unu-parte-întreg/ finit-infinit existență-neant/ spațiu-timp viață-moarte/ eterogen-omogen schimbare-persistență/ o varietate de înțelesuri dualisme pline de condiționări/ așa cum în ordinea cosmică nu există nimic dincolo de/ unul fără altul/ izolarea mă adună și mă pierde de mine în același timp”. Pentru ca finalul să fie sentimental-grațios precum o reculegere în verosimilitatea textului, precum o pacificare a acestuia dacă nu și a ființei: „acum stau închisă între patru pereți și fac împărțiri exacte/ la zile mari omagiez viața/ îmi îmbrac singurătatea în rochie de gală o înalț pe tocuri/ și-i șoptesc îmbrățișând-o ca pe cea mai bună prietenă ceea ce/ ea îmi repetă tot timpul/ dacă te doare să nu știe nimeni”.
Carmen Secere, o poetă deja de marcă a vitalității critice ilustrată de câțiva dintre actualii noștri autori tineri.
Carmen Secere, Insula apostaților, Editura Tracus Arte, 2025