Cu câțiva ani în urmă, am făcut cunoștință cu un copil a cărui mamă era convinsă că e bolnav. O mamă care îl trata ca pe un obiect asupra căruia are putere absolută. Doar că reprezentarea copilului visat era atât de departe de realitatea întruchipată de copilul real, încât, în doar câțiva ani, ajunsese la certitudinea că fiul ei nu poate fi altfel decât bolnav. O priveam cu câtă siguranță vorbește despre fiul pe care credea că îl cunoaște atât de bine, în timp ce înțelegeam că biata femeie nici măcar nu îl văzuse vreodată așa cum era el cu adevărat. Ca și cum ar fi fost o fantomă. Dar nu doar despre biata femeie era vorba, ci mai ales despre bietul copil, care nu avea nicio vină și care avea să devină victima ei. Două realități ce nu se atinseseră, căci mama nu deținea acel minim spațiu intern în care întâlnirea între doi oameni poate avea loc. Femeia nu avea locul. Subiectivismul total împiedicase apariția alterității, fiind luată drept o formă a identicului. Una care nu întruchipa viziunea mamei. Insuportabila diferență fusese anulată, așa cum anulat, căci expulzat din viața de familie fusese și tatăl copilului, imediat ce acesta fusese adus pe lume.
La 8 ani, băiatul încă era unul cu totul obișnuit, poate ceva mai introvertit, căci, atunci când ești crescut de o mamă invadantă, nu prea ai cum te apăra, altfel decât retrăgându-te în tine însuți. Vedeam bine că problema ține de percepția distorsionată patologic a mamei, nu de copil. Dar dacă îl adusese la cabinet ca și cum ar fi fost un mecanism stricat ce putea fi lesne reparat după dorința ei, era pentru că începuseră să apară probleme la școală. I-am propus să lucrez cu ea, nu cu copilul. Spre uimirea mea, a acceptat. Vreme de jumătate de an, atât cât a durat relația noastră bisăptămânală, am avut timp să înțeleg de ce acceptase. Avea nevoie de un spațiu în care să dea glas victimizării de-o viață: lumea era rea, ea era singura ființă bună și totul era împotriva ei, de la mama care murise, la colegii de muncă, colectiv pe care-l schimbase de câteva ori, căci femeia nu se putea adapta nicăieri.
Când am încercat să îi arăt că nu mediul are datoria să ni se adapteze, ci că fiecare deținem capacitatea de a ne adapta la mediu, s-a simțit atât de atacată, căci invalidată în certitudinile ei, încât a pus punct terapiei. Câtă vreme îi dădusem voie să fie singură pe scenă, câtă vreme mă exceptasem și alesesem să fiu doar un mediu,venise bucuroasă la cabinet, având un loc unde se putea plânge în voie. În clipa în care am pus limite delirului de victimizare, am devenit un dușman, pe care l-a eliminat rapid din viața ei, așa cum făcuse tot timpul.
După patru ani, m-a căutat din nou. A venit însoțită de fiul ei, dar de astă dată copilul nu mai avea nicio legătură cu cel pe care-l cunoscusem. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut apărând, printre lacrimi de durere, satisfacția că avusese dreptate: copilul era bolnav. Îi fusese confirmat. Înșelase sistemul cu propria-i patologie. Cu mult chin, îi făcuse rost de certificat de handicap, pe care-l primise chiar în acea zi. Iar acum venise mândră de isprava pentru care trudise neîncetat, vreme de patru ani, ca și cum voia să-și ia o revanșă. Simțise nevoia să se răzbune pe mine: eu eram cea care „greșise”. Și pentru că nu am niciun motiv să accept în terapie oameni cu structuri sadic-perverse, am refuzat reluarea relației. Nu mai avea rost. Oricum, își distrusese copilul, nu mai era nimic de salvat. Așa încât avusesem parte, din nou, de confirmarea faptului că „mediul bate gena”. Nu copilul se născuse defect, ci mama îl defectase, irecuperabil. Căci, până ca „lumea” să aibă capacitatea de a distruge oamenii, o au, nelimitat, unele mame. Cele narcisice.
Așa cum lichidele iau forma vasului în care sunt puse, așa și omul ia forma epocii în care îi e dat să trăiască. Nimeni nu vine pe lume gata făcut în forma lui cea mai matură, ci înzestrat cu un potențial latent care, pentru a deveni manifest, trebuie să întâmpine anumite condiții de mediu. Iar omul e făcut în așa fel încât să internalizeze mediul, din nevoia și având capacitatea oricărui organism de a se adapta. De unde și zicala „mediul bate gena”, căci nu genetica e importantă aici (cu toate că este), ci mediul primează. Indiferent cum e el, bun sau rău, omul îl va internaliza și va deveni precum mediul.
După zeci de ani de trai într-un mediu al terorii, constrângerii și interdicției – comunismul –unde frica a modelat structura noastră psihologică nu doar individuală, ci și colectivă, ne-am trezit aruncați într-o lume pe care am luat-o drept cea a libertății absolute. Cum nu există om care să nu sufere de anxietate într-un grad mai mic sau mai mare, anxietatea dată de mediul coercitiv de dinainte de 1989 a fost una ce s-a adăugat celei care ținea de datul natural al fiecăruia. Doar că adaptarea e un proces, ceea ce înseamnă timp, iar ea nu se poate petrece automat, chiar dacă mediul devine, brusc, prielnic. Nici libertatea nu presupune adaptabilitate instantanee, vechile reflexe continuând să funcționeze neștiut în noile condiții de mediu, dinăuntrul nostru. Altfel spus, nu suntem liberi, așa cum credem, ci condiționați, așa cum refuzăm să credem.
Dacă pentru vechii greci metamorfoza/schimbarea nu o poruncă morală era, ci o lege a unei lumi în care totul curge și nimic nu e fix, lumea de azi a transformat schimbarea în obligație. Doar că drumul spre ea, într-o lume a vitezei și consumerismului, a „spectacolului” (Vargas Llosa) nu mai are timp să o ia pe calea bună și bătută, cea a acumulării treptate, singura a devenirii, ci o întreagă industrie a schimbării i-a luat locul, care promite obținerea miracolelor într-un timp scurt: citirea unei cărți, un curs de „dezvoltare personală”, un workshop, frecventarea regulată a retreat-urilor, participarea la așa-zisele „constelații familiale” – o nouă nebunie – etc. Abundența literaturii schimbării miraculoase pe baza unor rețete universale, infernul acestei industrii vede omul ca un mecanism reconstructibil într-o formă mai înaltă, iar fericirea, drept o țintă obligatorie, ce poate fi atinsă dacă urmezi rețeta potrivită. O fericire ce poate fi comandată on line, precum o pereche de teniși. Doar că, în acest infern al soluțiilor miraculoase, omul nu se simte mai liber și mai devenit, ci mai presat. Căci, dacă există atâtea metode de a obține tot ce-și dorește, înseamnă că e doar vina lui dacă nu le obține.
Marea schimbare a lumii noastre e aceea că a trecut de la stabilitatea și previzibilitatea lucrurilor și a vieții, de la o ordine a ei, la instabilitatea și imprevizibilitatea unei lumi digitale, derealizate, locuită nu de oameni, ci de avataruri. Lumea nu mai e locuită în real, ci în virtual, or, virtualul funcționează după regulile haosului (dar nu tocmai regulile ar contrazice natura haosului?), unele care nu permit adaptarea instantanee, ci doar de-reglarea. Scos din lumea simbolică și simbolizată în care trăia, scos din „cumințenia” lucrurilor și a vieții, din siguranța dată de predictibilitate, omului i s-a confiscat nu doar legătura cu istoria, ci și cea cu ziua de mâine. Cu descendența și ascendența. Cu trecutul și viitorul. Cu timpul și cu locul lui în Timp. Smuls din rădăcinile din care își nutrea hrana continuității – înscrierea în generațional, intergenerațional și transgenerațional –, omul a fost aruncat într-un mediu pasibil de a fi întrerupt oricând și în care adaptabilitatea cere involuție, nu evoluție. Regresie, nu progresie. Și nu orice regresie are drept consecință progresia, cum nici o „închidere nu e una care deschide” (Noica). O lume în care societalul sparge socialul (făcându-l țăndări), iar omul nu mai e verigă, ci element liber într-un spațiu perfect brownian. Fără ancore și lipsit de repere, noul „om nou” nu mai are posibilitatea nici să afle cine este, cu atât mai puțin să devină ceea ce potențialul îi permite. Căci ce poate deveni o particulă lipsită de identitate? Pierdut în virtualul plăcerii de a-și schimba realitatea cu o singură apăsare de tastă – căci ce nu convine subiectivismului e expulzat „tactil” în mai puțin de o secundă –, marea performanță a faptului de a fi devine, azi, scroll-atul. Un fel de a-și administra singur antipsihoticul potrivit la momentul oportun, când realitatea nu mai poate fi suportată. Iar aici, nu mai poate fi vorba despre devenire, ci doar despre a fi în clipă, una care trebuie să fie plină de plăcere și care, în marea și scurta ecuație a vieții, nu contează. Dar care devine totul.
„Anularea” realității prin înlocuirea ei cu una ce ne convine e mediul în care trăim cu toții. El e cel pe care copiii îl internalizează zi de zi, iar ei vor deveni, inevitabil, ca el: oricând anulabili. Mediul bate gena! Și dacă vorbesc despre regresie, mă refer la regresia psihologică, la a deveni, pe zi ce trece, un copil din ce în ce mai mic. Atât de mic încât, la un moment dat, omul nu se va mai putea diferenția între el și celălalt, așa cum copilul, în prima parte a vieții, nu are capacitatea să discrimineze între el și mama, crezând că el e mama și mama e el. Și, desigur, întreaga lume. Arhaicul prin care trece orice om în primele șase-opt luni de viață. Și dacă bebelușul nu poate face diferența între ceea ce e resimțit drept „mine” și ceea ce e resimțit drept „ne-mine” (Winnicott), e nu doar din pricina fireștii imaturități a sistemului nervos, ci, în egală măsură, a faptului că, în relația mamă-copil, tatăl încă nu a apărut. Simbioticul, fuzionalul psihic în care trăiesc copilul cu mama lui – nesfârșita plăcere a Nirvanei lor (Freud) –, încă nu a fost atinsă de magia atingerii tatălui. Căci tata e un „vrăjitor”. Un magician, precum Iisus. În primele luni de viață, rolul tatălui e să fie păzitorul granițelor vieții-împreună a cuplului mamă-bebeluș, garantul siguranței spațiului simbiotic de care și mama, dar, mai ales, copilul are atâta nevoie. Tatăl e asiguratorul continuității în timp a acelui loc care face posibilă locuirea optimă. Tatăl e cel care, rămânând în afara relației dintre cei doi, permite dezvoltarea în copil a atât de prețiosului sentiment de securitate. Căci un locus ajunge să fie resimțit drept sigur doar dacă e apărat de pericole, iar tatăl asta face, apără de lumea din afară, prin simpla minune de a fi acolo, minunea care e cuplul mamă-bebeluș. Și, pentru că în aceste prime luni de viață, „lipsește” tatăl, ea a fost numită cea a narcisismului primar, ca etapă firească de dezvoltare în evoluția umană. Căci narcisismul nu cunoaște alteritatea, ci doar identicul. Nediferențierea. Confuzia.
Doar că, la momentul potrivit – și numai el simte când vine acel moment –, tatăl va apărea în viața copilului. De astă dată, va apărea cu adevărat, nu doar va apărea. Trecut de fragilitatea diafană a primei vârste, copilul e, de-acum, pregătit să-și primească tatăl, așa cum și tatăl e pregătit să-și întâmpine copilul. Căci totul ține de o inițială bună întâmpinare, așa cum ține de o inițială bună primire. Doar ele, împlinite simultan, pot asigura devenirea. Acum, tatăl va simți nedeslușit nevoia să afle ce anume a apărat vreme de atâtea luni, prin vigilența și rezistența de care doar el e capabil. E momentul în care tatăl, psihologic vorbind, va transforma/metamorfoza diada mamă–bebeluș într-o triadă. Pentru copil, tatăl e necunoscutul, străinul, celălalt-ul. E alt cineva. E, de fapt, însăși Alteritatea. Gradientul. Abia acum copilul începe să afle că el nu e mama și că mama nu e el, și că există o lume în care există și alt cineva. Abia acum, începe copilul să afle că nu el e lumea toată și nu tot ce există e el. Iar tatăl, pentru că vine din altă lume, din alt loc, adică din afara relației mamă-copil, aduce cu el timpul: nimic altceva decât marele simț al realității. Astfel, tatăl, prin simpla lui prezență, va înscrie realitatea în copil și copilul în realitate, și astfel va da naștere (iată, și tatăl naște!) simțului trecerii timpului și al timpului trecător. E darul cel mai de preț pe care un tată îl poate face copilului său. Căci e singurul lucru în lipsa căruia omul nu află că e om, adică muritor. (De aceea marele psihotic își va căuta, simbolic, întreaga viață tatăl.)
Dar copiii cresc, azi, pe device-uri. Noi înșine suntem scufundați în ele, atât acasă, cât și la muncă. Device-ul e tatăl. Ceea ce cu atâta trudă a fost construit psihologic în copil – începutul devenirii sale ca ființă care poate fi, de-acum, umanizată, adică ridicată prin cultură din regnul animal –, se va pierde inevitabil prin efracția tehnologiei în viața copilului. Și orice efracție e o traumă. De aici pleacă regresia mai sus pomenită.
Lumea de azi, mediul în care ne ducem viața, e chiar fosta mea pacientă, mama care a reușit, sadic-pervers, să-și distrugă definitiv copilul. Și așa, vrând, nevrând, ajungem la problema conștiinței morale și a eticului. În ciuda eforturilor care se fac pentru a da naștere unui etic al virtualului, omul nu poate construi o conștiință morală a virtualului. A nicăieri-ului. Nu pentru că nu e capabil, ci pentru că e imposibil. E utopie. Probabil cea mai cumplită utopie din istoria omenirii, căci va face mai multe victime decât toate utopiile laolaltă. Pentru că de data asta e vorba despre întreaga specie umană, nu doar despre oameni aflați într-o parte sau alta a globului. O planetă care regresează spre vârsta psihică arhaică nu poate deține o conștiință morală, așa cum nici copilul care se naște nu o deține dintru început. Căci, lipsit de tată, copilul nu are acces la conștiința morală.
Ceea ce a lipsit comunismului pentru a deveni planetar a fost impactul instantaneu în mase. Azi, el există. Comunismul – azi, neo-marxismul care deține accesul la mase – e cel care l-a ucis pe Dumnezeu (totemul), care a decapitat Legea, care a distrus simbolul sensului transcendent. Neo-marxismul a distrus instituția tatălui, echivalent și figură primordială, inconștientă, a Legii. A Legii de deasupra capului. Lipsită de un Pol Nord, specia nu mai are spre ce se îndrepta. Această distrugere simbolică a făcut loc feminismului ex-centric (și studiilor de gen, altă patologie teribilă), grație tehnologiei multiplicării speciei umane care permite clonarea, nu doar construirea copilului în lipsa unui tată. Planeta dispune, azi, de toate mijloacele prin care poate transforma specia umană într-un copil cu vârsta de maximum 6 luni. Și dacă nu e nimic patologic la copilul care are vârsta de 0 – 6 luni, ci e doar o firească etapă de dezvoltare, patologia adultului, predominantă azi – narcisismul – stă dovadă că omenirea regresează psihologic. Pentru că tatăl a fost nu doar castrat, ci scos din rol și din funcție. A fost eliminat de pe scenă. Și de aceea, pentru a continua să fim într-o formă mai matură, avem nevoie de un nou Tată. Căci dacă splendoarea umană e posibilă, e datorită diversității. Omogenitatea – genetica ne-a dovedit-o – distruge speciile.
Or, fără tată, diversitatea nu e posibilă, ci doar claustrarea în identicul narcisic. Claustrarea în confuzie. Nu avem de ales, suntem, vrând-nevrând, sclavi ai propriului psihic! Iar el e un construct, nu un aprioric.