Casa mea
Nu pot primi scrisoare,
colet livrat prin Fun Curier,
înștiințare de plată de la ANAF.
Casa mea
nu are stradă, număr,
Casa mea
e fără adresă.
Centrul meu
este casa mea.
Pot locui
(și uneori chiar o fac)
la Ierusalim, în locul morții
și al învierii.
Pot locui în Staré Mesto,
într-o frază din „Maestrul și Margareta”,
într-un gând din „Caietul albastru”.
Pot locui
și uneori chiar o fac.
O depresie, două depresii
O piatră care își simte
propria greutate
Un corp atârnând spânzurat
în sine
Implacabila lege
A atracției gravitaționale
„Din motive inopinate
Toate zborurile au fost anulate”
Durere ascuțită în coșul pieptului,
De o zi, două, trei înfiptă acolo
Trupul ca o tabără pustiită
de vrăjmași.
Un flash
Tânără, cu părul aramă arzând,
de walkirie,
Cu gât grațios,
Pe care privirea îmi aluneca
Tandru, ca o mângâiere.
Nu peisajul cenușiu,
de moină sulfuroasă, îmi atrăgea
privirea, în goana legănată a trenului.
Mâinile ei argintii,
Arborele Lumii tatuat
La încheietura mâinii stângi
Îmi erau adevărata priveliște.
Privea absentă pe geamul
vagonului,
Cufundată în sine
ca o ancoră aruncată
la vremea primejdiei.
Urmăream absorbit
Cum păreau să se intersecteze,
Niciodată întâlnindu-se,
Niciodată ciocnindu-se,
În ochii ei de lac adânc,
Luceferii fascinanți ai viitorului,
Regretele, ca mărgele de argint viu.
Ca un fapt, ca o făcătură,
Mărgelele de foc urcau fatal spre ea,
Dinspre ziua de ieri.
Lui Feodor Mihailovici Dostoievski
Așa este, Feodor Mihailovici,
Că bine zici tu: sufletul e arena în care
Bunul Dumnezeu se înfruntă cu rait gol.
Așa este,
Sufletul omenesc e larg,
Mult prea larg,
Ar trebui îngustat.
Dar nu doar sufletul, Feodor Mihailovici,
E arena în care binele se încaieră,
Pe viață și moarte, cu răul.
Uite, sunt zile în care carnea și duhul,
Ca două ființe care până mai ieri
Au rait în tihnă, acum s-au certat,
Morbul zâzaniei a pătruns între ele,
Iar trupul se îndreaptă într-o direcție,
Duhul în cealaltă.
Trupul meu o ia năprasnic
Pe calea veche, îndelung bătută,
A alcovurilor violacee, a târfelor grăbite
Din prea plin boite,
A mirosurilor de sudoare amară,
ce-ți inundă nările.
În răstimp, duhul plânge mut,
Chircit în sine.
El tânjește după mireasma bobului jertfit de tămâie,
După mirosul aromat al oaselor sfințite.
Ca să le împac, Feodor Mihailovici,
Să le aduc iar împreună,
Rămân țintuit locului.
Ca o statuie fără grai,
Ca un idol
Mut și surd la zarva lumii.
Chemarea lumii
zbaterea pleoapei, chemarea sunetelor misterioase
simțul tactil, desfășurat pe suprafețe,
gustul versatil al existentelor
ferestre prin care pasărea străvezie
evadează, își caută libertatea
când revine la sine
niciodată nu se știe când
niciodată nu se știe dacă
petele roșietice, bălțate
i-au invadat aripile
pare un zbor gravat
în efigia de aramă
superbă, dar încremenită
a unui iscusit meșter
În ziua aceea
În ziua aceea
Soarele se va naște din nou
Însă nu va fi ochi să îl vadă
În ziua aceea
Păsările se vor întrece în cântec
Însă nu va fi ureche să le asculte
În ziua aceea
Fluturi fantastici își vor lua zborul
Dar nu va fi cine să-i admire
În ziua aceea
Va fi lumină, vor fi miresme
Prinse-n joc, inima să tresalte,
Însă nu va mai fi inimă
Să bată.
În ziua aceea
Ochiul se va închide în sine
Urechea se va plia
Sufletul se va replia
În sine ca într-o cochilie.
Sufletul meu copil
Sufletul meu ar trândăvi
Cât e ziua de lungă
Afundat în șezlongul cu picioare
Verzi, lemnoase
Privind cerul, un teatru
Spontan în care actorii
Se nasc și pier
Cât ai clipi din ochi.
Uite, acum un nor hipopotam
Înghite balena nor
O pălărie acoperă cochet
O preacinstită păpădie
Niște ochelari au fugit
Scârbiți, grăbiți de pe nasul
Stăpânului rătăcit printre sfere.
Izbucnesc, mor de râs!
Sufletul meu se tăvălește
Pe jos de-atâta râs
Îl simt, mă gâdilă
în coșul pieptului.