Există o competiție tăcută între noi, abia perceptibilă, în care fiecare își apără povestea ca pe un teritoriu. Nu o spunem direct, nu o declarăm ca pe o victorie, însă o trăim în fiecare alegere, în fiecare justificare, în fiecare fel în care ne explicăm viața. Povestea mea este mai bună ca a ta nu fiindcă ar avea mai mult adevăr, ci fiindcă este singura pe care o pot „locui” din interior. Afirmația conține o doză de orgoliu, dar are și o funcție de orientare internă: fiecare individ își organizează existența în jurul unei narațiuni pe care o consideră coerentă și validă. Nu este vorba doar despre preferință, ci despre un mecanism de structurare a identității. Povestea personală devine matricea prin care sunt filtrate experiențele, relațiile și deciziile.
Cum am afirmat în prima parte a acestui articol (vezi Viața Românească nr. 5/2026), fiecare dintre noi începe prin a primi o poveste. Ea vine dinspre părinți, profesori, bunici, dinspre toate vocile care ne-au spus cine suntem înainte să putem formula singuri o propoziție despre noi. Ni se spune că suntem curajoși sau timizi, norocoși sau lipsiți de șansă, aleși sau condamnați la efort. Aceste afirmații nu rămân simple etichete. Ele se infiltrează în structura noastră afectivă și devin încet-încet un mod de a percepe realitatea. În consecință, ajungem să trăim nu doar viața noastră, ci interpretarea ei.
O parte din ceea ce suntem vine dintr-o ordine mai veche decât orice poveste spusă în cuvinte. Genele transmit informații despre corp, predispoziții, reacții. Această moștenire funcționează ca un fundal tăcut, o arhitectură pe care se ridică restul. Peste ea se așază educația, experiențele, relațiile, limbajul în care am fost numiți și în care am învățat să ne numim. Psihologia dezvoltării arată că etichetele repetate și tonul emoțional asociat lor contribuie la formarea conceptului de sine. Astfel, povestea nu este doar spusă, ea e învățată ca un mod de funcționare.
Ceea ce am vrea să adaugăm aici este felul cum completează dimensiunea biologică acest proces. În ultimele decenii, cercetarea a introdus un al treilea nivel de analiză, cel epigenetic: anumite informații cu privire la traumele părinților sunt prezente în genele fătului și ele pot fi activate în timpul vieții. În condiții care nu seamănă neapărat cu trauma inițială, ca intensitate și durată – e suficient să aibă doar „umbra” respectivului eveniment –, emoțiile și schimbările fiziologice pot să își facă simțită prezența, de la cele blânde până la violente. Atât Freud, cât și Jung au observat – spune Mark Wolynn[1] în cartea sa – că „fragmente de experiențe de viață anterior blocate, reprimate sau refulate apăreau în cuvintele, gesturile și comportamentele pacienților lor.” Și continuă astfel: „Cuvintele, imaginile și impulsurile care se disociază ca urmare a unui eveniment traumatic reapar sub forma unui limbaj secret al suferințelor noastre pe care îl purtăm cu noi.”[2]
Observăm cum cercetările au început să arate că „povestea personală” nu este doar metaforă. Ea are o consistență biologică. Studiile coordonate de Rachel Yehuda asupra descendenților persoanelor expuse la traume severe (cercetările au început cu urmașii persoanelor care au trecut prin Holocaust, apoi cu cei care au suferit în urma căderii Turnurilor Gemene în 11 septembrie) au evidențiat modificări măsurabile în sistemul de răspuns la stres. „Rachel Yehuda a fost unul dintre primii cercetători care au arătat că descendenții supraviețuitorilor traumelor sunt purtători ai simptomelor fizice și emoționale ale unor traume pe care nu le-au trăit în mod direct.”[3]
Acești copii nu au trăit evenimentele traumatice, nu le-au experimentat direct, totuși corpul lor poartă semnele unei tensiuni care nu le aparține în mod direct. Este ca și cum povestea s-ar scrie nu doar în memorie, ci și în chimia internă a organismului. În concluzie, studiile conduse de ea au evidențiat diferențe în nivelul de cortizol la copiii ai căror părinți au trecut prin traume severe, pentru ca, apoi, ei înșiși să treacă prin depresii și sindrom postraumatic, fără să fi experimentat evenimentele.
Această perspectivă schimbă radical ideea de identitate. Nu mai putem spune că suntem exclusiv produsul propriilor experiențe. Suntem, într-o măsură dificil de delimitat, purtători ai unor istorii care ne preced. Emoțiile care ne copleșesc uneori fără o cauză evidentă pot avea rădăcini în vieți pe care nu noi le-am trăit. Frica, rușinea, neîncrederea pot circula din generație în generație ca un limbaj fără cuvinte (după știința mea, tema nu s-a cercetat deloc la noi, spre a vedea care ar fi urmările fricilor trăite în comunism asupra copiilor care s-au născut după prăbușirea acestuia).
În același registru, Mark Wolynn a explorat felul în care aceste povești se transmit și se reactivează. El vorbește despre tipare repetitive, despre situații care par să revină în familii, despre alegeri inexplicabile care reproduc, sub alte forme, experiențe vechi. Povestea nu dispare, ea se transformă și caută să fie spusă din nou, până când este recunoscută.
Un rol esențial în această recunoaștere îl are limbajul. Cuvintele nu sunt simple instrumente de comunicare. Ele devin locul în care ceea ce a fost reprimat începe să capete formă: iată rolul vindecător al „poveștii personale”. Metoda limbajului-nucleu (dezvoltată și integrată în practică de Mark Wolynn) propune tocmai această coborâre în straturile profunde ale exprimării. În felul în care vorbim despre noi apar fisuri, repetiții, imagini recurente. Acolo, în acele formulări aparent întâmplătoare, se ascunde adesea povestea care cere să fie auzită.
Limbajul nu doar dezvăluie. El poate, cum am afirmat mai sus, vindeca. În momentul în care o experiență capătă cuvinte, ea iese din zona indistinctă a senzației și intră într-un spațiu în care poate fi identificată. A spune înseamnă a delimita, a înțelege, a da un contur. Prin această delimitare, intensitatea brută a trăirii începe să se modifice. Nu dispare, nu se anulează, însă devine suportabilă. Trebuie totuși să fim atenți, căci „Limbajul-nucleu se poate exprima și nonverbal. Astfel de expresii pot fi și unele senzații fizice, comportamente, emoții, impulsuri și chiar simptome ale unor boli.”[4]
De aceea, confruntarea poveștii devine o formă de eliberare. A evita, a împinge în subconștient, a refuza să privim ceea ce ne compune nu face decât să întărească mecanismele prin care trauma continuă să acționeze. Ceea ce nu este spus rămâne activ, ceea ce nu este recunoscut continuă să influențeze. Povestea cere să fie ascultată, chiar atunci când pare incomodă sau străină. „Nu ne dăm seama că firmiturile limbajului nostru nucleu sunt peste tot în jurul nostru. Prind viață în cuvintele pe care le rostim cu voce tare și în cele pe care le rostim în gând. Prind viață în cuvintele care ni se învârt continuu în cap ca alarma unui ceas deșteptător.”[5] Din perspectivă psihodinamică și neurobiologică, integrarea presupune aducerea acestor elemente în câmpul conștient și reorganizarea lor într-o narațiune coerentă.
Procesul nu elimină trecutul, cât îi modifică impactul asupra prezentului.
În acest context, ideea de superioritate a propriei povești capătă o altă semnificație: fiecare individ își apără narațiunea, deoarece de ea depinde sentimentul de continuitate a sinelui. În același timp, cercetările arată că această narațiune este rezultatul unor influențe multiple, dintre care unele nu sunt accesibile conștient.
Valoarea unei povești nu poate fi măsurată prin criterii de comparație simplă.
Prin urmare, miza nu este stabilirea unei ierarhii între povești. Miza este înțelegerea modului în care acestea sunt construite, transmise și transformate. Conștientizarea componentelor biologice, emoționale și lingvistice permite o relație mai nuanțată cu propria identitate. În acest cadru, apare posibilitatea intervenției deliberate. (Deși nu avem spațiu pentru această discuție, punem totuși întrebarea: de câte ori povestea unui scriitor transformată în literatură este una care vindecă, tocmai pentru că scoate la iveală elementele limbajului-nucleu? Oare nu sunt artiștii privilegiați, pentru șansa de a scoate din străfunduri ceea ce alții păstrează ascuns?)
Povestea personală rămâne un produs al moștenirii și al experienței, dar în același timp ea devine un proces deschis. În măsura în care este examinată și articulată, poate fi ajustată fără a pierde continuitatea. Această ajustare nu înseamnă negarea trecutului, ci integrarea lui într-o structură mai amplă și mai coerentă. Căci trecutul nu a trecut, e mereu prezent prin poveste.
În concluzie, afirmația din titlu își pierde caracterul competitiv și capătă o funcție descriptivă, chiar integrativă. Povestea mea este mai bună pentru mine în măsura în care este înțeleasă și asumată. În acest sens, criteriul nu mai este comparația cu povestea celuilalt, ci gradul de conștiență cu care este trăită propria existență.
[1] Mark Wolynn, Povestea ta a început demult, Cum să vindeci traumele familiale moștenite, traducere din engleză de Daniela Andronache, Editura Trei, 2026, p. 28.
[2] Idem. p. 29.
[3] Idem. p. 32.
[4] Idem. p. 70.
[5] Idem. p. 71.