ROMÂNIA LITERARĂ 18 / 2026
Din 1 mai. Gabriel Chifu, „O lume fără reguli”: Literatura, viața literară au ajuns să fie, la noi, o lume fără reguli. Adică o lume în care enormități oricât de mari sunt lansate cu seninătate în spațiul public, încercându-se impunerea lor drept adevăruri. Ne uităm la cărțile care sunt propuse spre a fi traduse în străinătate, la autorii literari care sunt promovați în manuale spre a fi studiați de elevi și totul pare desprins dintr-un film absurd: cu câteva excepții reprezentate de scriitori și cărți de valoare, întâlnești fie nume de care n-ai auzit, lipsite de orice certificare critică, de orice relevanță estetică, fie, și e tot o anomalie, membrii unei grupări care a monopolizat/ a capturat zona reuniuni internaționale – traduceri – burse – târguri de carte. Da, se întâmplă asta, fiindcă în lumea fără reguli (sau, și mai grav, e chiar o lume unde domnește haosul?), scara de valori este viciată, este răsturnată, iar lucrul acesta, în loc să indigneze și să producă reacții ferme și imediate de respingere a mistificării, e privit ca fiind, dacă nu ceva normal, atunci ca o fatalitate cu care ne-am obișnuit, căreia este inutil să i ne mai opunem… În primul rând, s-a desfășurat un asalt îndârjit și de durată asupra criticii literare, prin această subminare urmărindu-se decredibilizarea ei ca principală instanță de validare a scriitorilor și operelor de reală valoare… S-a mers mai departe decât contestarea și demolarea instituției critice. Atacurile au vizat însăși esența literaturii: în ochii unora dintre noii corifei ai nimicului, valoarea estetică a unei scrieri nu mai înseamnă criteriul fundamental care diferențiază opera literară de scrierea/ vorbirea curentă. Performanța estetică, gradul de expresivitate, capacitatea de a crea emoție artistică nu mai sunt luate în seamă de aceștia, când discută o scriere și în locul clasicelor criterii de valorizare sunt puse tot felul de principii străine de spiritul creației: tematismul/ preponderența ideologiilor în scrierile literare/ militantismul radical/ corectitudinea politică și de gen etc., sub dictatura curentului Woke și a diverselor forme de cancel culture… Haosul este alimentat și de invazia fără opreliști a veleitarilor. În alte pagini, Kocsis Francisko (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): După ce am citit cam toată poezia maghiară scrisă în Transilvania – am evitat, cât am putut, maculatura – am descoperit un univers copleșitor, care mi-a stârnit un sentiment afirmat fără reținere, traducerile fiind efectul direct al admirației… Educația religioasă își pune, într-adevăr, amprenta asupra artei, deci și a poeziei, conferindu-i o marcă inconfundabilă. Reforma lutherană i-a atribuit individului un spor de responsabilitate, l-a eliberat de fatalitatea originară și l-a făcut răspunzător pentru propriul destin, și prin asta a schimbat mentalitate, atitudine, rigoare, aspirație, toate reflectate și la nivelul artei. Transilvania, mai mult decât Ungaria panonică, a fost solul fertil al acestor schimbări, a promovat noul și nu s-a simțit niciodată mai prejos decât centrul. Aș spune, dimpotrivă. În sumar (selectiv): Mihai Zamfir, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Răzvan Voncu, N. Prelipceanu, Ovidiu Genaru, Gellu Dorian, Angelo Mitchievici, Gh. Glodeanu, Ioan Holban, Savu Popa, Sonia Elvireanu, Adrian Lesenciuc, Radu Tudorancea, Cristian Vasile, G. Neagoe, Marcel Vișa, Viorel Dinescu, Mariana Constantinescu.
Din ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 17 din 24 aprilie 2026, Ioan T. Morar (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Descoperind poezia americană, m-am apropiat de zona poetică a generației în blugi, cum a fost numită atunci. Mi-am găsit vocea. Întâi m-am străduit să scriu aproape ca ei, apoi a fost un recul, am vrut să nu semene ce scriu eu cu poezia generației; am vrut să am insula mea. Sper că am reușit… Nici acum, după câteva zeci de ani, după niște volume apărute (unele cu ecouri foarte bune), nu-mi dau seama cum vine poezia. Nu am o rețetă. Nu scriu cu program (poezie, desigur, că la textele publicistice trebuie să respecți un program). Nu prea cred în inspirație… Dacă nu ai un deficit de fericire, nu prea poți să atingi profunzimea. Poți scrie poezii corecte, dar se simte că „zeul a plecat“. Sunt formule, scheme, „lecții de scriere creativă“, ajungi la un nivel de măiestrie și fără să suferi. Dar poezia e în altă parte (cred că a mai spus cineva asta)… Până la această discuție, poezia m-a salvat de mai multe ori și mă las în seama ei până la capătul ceții. Întrebare C.P: „Au cam plecat zeii din poezia de azi? Din poezia care se scrie și se publică acum?” Răspuns I.T.M. Se scrie mult o poezie îmbâcsită, vulgarizată, nombrilistă, schematică, uniformizantă, cu nume de autori interșanjabile. Autori fără amprentă personală care scriu o poezie militantă, de stânga, virusată de mesaje discutabile.
APOSTROF 4 / 2026
Răzvan Voncu, „Critică şi generaţie”: Din păcate, în ultimul deceniu, „criticul tânăr“ s-a transformat într-un interpret exclusivist şi încrâncenat al literaturii grupei sale de vârstă. Nici măcar nu mai putem vorbi de o generaţie de creaţie, întrucât scriitorii afirmaţi după 2000 nu alcătuiesc o asemenea generaţie. Ei pot fi legaţi de o multitudine de afinităţi şi interese comune, cele mai multe de natură socială (manifestări publice, reţele virtuale, publicaţii efemere sau de nişă, burse şi granturi etc.), nu însă şi de un cod literar distinct de cel activ încă din anii 1980. A servi obstinat o asemenea generaţie înseamnă a-i face enormul deserviciu de a nu o lăsa să vadă unde se situează cu adevărat, individual şi ca grup, în lunga curgere a unui fenomen care nu se opreşte niciodată, cum este literatura. Ideea că scriitorul se naşte spontan, fără modele sau cu modele de mâna a doua, fără confruntarea – care câteodată poate fi foarte dură – cu valorile generaţiei/ generaţiilor anterioare, este de-o naivitate culturală înspăimântătoare. În realitate, tocmai tinereţea este etatea la care trebuie date aceste „bătălii“ intelectuale, din care atât criticul, cât şi scriitorul îşi pot extrage resursele intelectuale şi morale ale devenirii. Criticul tânăr care crede că „se afirmă“ scriind numai despre scriitorii de vârsta sa se privează singur de bucuria întâlnirii cu un „adversar“ care îi este, pe termen lung, cel mai bun prieten: marele scriitor. Scriitorul tânăr care crede că „se afirmă“ dacă despre el scrie un coleg, refuzând verdictul criticilor autentici pe motiv că sunt vârstnici sau nu înţeleg „literatura vie“, se lipseşte singur nu numai de o confirmare, ci şi de proba incontestabilă a valorii. Care este spargerea zidului „ghetoului“ generaţional şi pătrunderea în universul de lectură general… Revenind la relaţia dintre critică şi generaţie, mai spun doar că în absenţa unei priviri ample, care să includă nu numai „scriitorii momentului“ şi debutanţii, ci şi pe cei din generaţiile anterioare, criticul de întâmpinare se află în ipostaza cercetătorului care încearcă să demonstreze o teorie prin propria ei ipoteză. Deserviciul pe care un asemenea exerciţiu critic – foarte răspândit în anii din urmă – îl face este imens nu numai pentru sistemul de valori al literaturii sau pentru orientarea publicului. El acţionează perfid şi la nivelul conştiinţei critice a scriitorilor în cauză, care ajung să creadă că literatura începe cu ei şi, pe această cale, să redescopere roata. De unde şi involuţia lor către forme tot mai simpliste de literatură. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Mircea Moț, Ioan Cristescu, Radu Constantinescu, Iulia Micu, Dan Gulea, Ștefan Melancu, D. Țepeneag, Ioan-Aurel Pop, Ion Bogdan Lefter, Ion Pop, Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, C. Cubleșan, Alice Valeria Micu.La Dosar, „Mersul divinei tragedii a Fiului“ în opera lui Caragiale de Anca Haţiegan.
CONVORBIRI LITERARE 4 / 2026
Dan Perșa (interviu realizat de G. Motroc)): Eu sunt un scriitor cu un imaginar numit de Gilbert Durand „imaginar paranoid”, pe care îl numeşte şi totalizator şi sintetic. Ce ar însemna „totalizator”? Că vrea să cuprindă totul. Viaţa de la bacterie la ipotetica viaţă în cosmos. Realul şi imaginarul. Toate manifestările spiritului omenesc. Toată frumuseţea şi mizeria lumii noastre. Întreaga istorie şi societatea omenească. Iadul, raiul şi pământul. Sentimentele, mereu în perechi, cum ar fi iubire şi ură. Dintre cei cu regim imaginar paranoid puţini ajung scriitori, pentru că acest imaginar fabulos este aproape imposibil de administrat. Mai ales că nu e vorba doar de „imagini”, ci de un fel de a funcţiona mental. Funcţionezi pe contradicţii şi cauţi coincidentia opositorum. Acestui regim îi este specific şarpele care îşi înghite coada, adică istoria ciclică. Nu e ca la „schizoid”, care lucrează imaginar cu un regim antitetic în care binele luptă împotriva răului cu sabia sau cu suliţa şi înfrânge balaurul. Ci totul se complică în tot felul de subtilităţi metafizice. Binele şi răul apar într-un fel de simbioză. În alte pagini, Gheorghe Grigurcu, Jurnal: Masochism. Scrie anume pentru a nu fi mulțumit de sine. * Senectute. Ai pătruns în lumea actuală mai puțin pentru a o cunoaște, cât pentru a-ți testa lumea interioară, fie și în chip mai puțin conștient. În fapt pentru a te recunoaște mai îndeaproape pe tine însuți. * Așadar unele lucruri ne bucură doar pentru că există. * Dezamăgit de prezent, se refugiază în trecut ca într-un posibil viitor virtual. * Viața se retrage în trecut, trecutul se retrage în sine. * Clipe cucernice în care ai simțământul că urmezi ceea ce ar putea fi Destinul tău, clipe eretice în care ai simțământul că i te sustragi. Clipele unei ambiguități ale relației cu Destinul. La Cronica literară, Daniel Cristea-Enache: În jurul vedetelor literare ale momentului (suntem după Tezele din Iulie 1971 ale lui Ceaușescu) mișună și fojgăie informatorii, delatorii, unii racolați chiar din rândul scriitorilor. Fiindcă oare cine să toarne mai bine ce spune și ce gândește un literat, dacă nu un „confrate”? Lumea noastră literară este deja scindată, pe două linii de ruptură. Pe de o parte, sunt rivalitățile dintre foștii corifei ai realismului socialist, din epoca dejistă, și scriitorii din Generația 60, încă tineri, dar unii, deja, în curs de „canonizare” literară… O a doua linie de conflict în viața literară… este aceea dintre naționaliștii ceaușiști jurând pe protocronism și estetizanții sincroniști, filo-occidentali, cuprinzându-i în tabăra lor și pe unii veterani ai realismului socialist… În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, I. Papuc, M. Cimpoi, Mircea Popa, Mircea Platon, Gh. Cliveti, I. Holban, Lucian Vasiliu, C. Bostan, Răsvan Popescu, G. Vulturescu, Valentin Talpalaru, I. Lascu, C. Dram, Otilia Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, V. Spiridon, Cristina Scarlat, Mihaela Grădinariu, Dan Ionescu, Adrian G. Romila, Marius Chelaru, Livia Iacob, Daniel Mariș, Christian W. Schenk, N. Georgescu, Dan Ciachir, Gellu Dorian.
ORIZONT 4 / 2026
Dan Stanca (răspunde la întrebarea lui Cristian Pătrășconiu: „Cum vă împăcați cu ideea că, uneori, realitatea concurează neloial cu ficțiunea?”): Cred în vocație, nu în talent, deoarece vocația are tangență cu realitatea, pe când talentul produce ficțiuni moarte. A te inspira din realitate nu înseamnă să te autolimitezi sau să te supui comandamentelor de partid, înseamnă să crezi în viața pe care o pui în cartea ta. Dacă pui în carte numai ficțiune mori cu zile şi, mai devreme sau mai târziu, vei simți deşertul în care poate te vei târî până la 90 de ani. Avem nevoie de realitate pe care s‑o prelucrăm, dar fără a o falsifica. Ceea ce ai trăit e de un miliard de ori mai important decât ce ai inventat. Scriu despre o crimă, asta nu înseamnă că eu aş fi omorât pe cineva, dar trăiesc perfect autentic tragedia aceluia care a omorât şi acum îşi dă seama că nu mai are scăpare. Am spus de nenumătate ori că invenția e necesară, dar realizată într‑un duh al mărturisirii. În altă pagină, Paul Eugen Banciu, la rubrica sa: Un singur lucru nu se recunoaşte niciodată: că lumea vizibilă este a oamenilor mediocri, cu ifose, cu voinţă de putere ori trăitori ai unor iluzii paranoide despre propria persoană în universul lui Dumnezeu. Că exemplele unor oameni mediocri sunt oferite tinerei generaţii prin filme, cărţi, muzică în clip‑uri, şcoală, presă, televiziune spre a le fi model, în vreme ce un vraf de informaţii despre vieţi exemplare, ce s‑au perindat pe scena istoriei lumii, este dat uitării. E un fapt de notorietate, ce are ca efect tocmai formarea unor oameni mediocri, capabili de lucruri mărunte, la îndemâna oricui. La Interviu (realizat de același Cristian Pătrășconiu), Mihnea Măruță: Copiii de școală generală petrec 8‑12 ore pe zi în rețea, în fața telefonului, a tabletei ș.a.m.d. De fapt, rupți de realitate. Dacă faci asta încă din copilărie, dă‑mi voie să cred că aceste lucruri vor avea efecte pe termen lung. De ce? Pentru că tu nu mai ai priză la realitate, pentru că se nasc tot felul de iluzii în această relație. Și pentru că, și poate asta e cel mai grav, ecranele anesteziază simțurile, în sensul că nu‑ți mai dorești aproape nimic, ești abulic. Ești într‑o colivie… În ultimii ani a apărut și ceea ce se numește efectul Google. Adică nu mai țin minte informația pentru că trebuie să țin minte doar unde s‑o caut. Copiii și adolescenții consideră inutil să‑și mai încarce memoria cu lucrurile pe care le au oricând la îndemână în spațiul virtual. În sumar (selectiv): Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Al. Oravițan, Gabriela Benga, Al. Colțan, Marian Odangiu, Radu Pavel Gheo, Dan C. Mihăilescu, Robert Șerban, Viorel Marineasa, Al. Maniu, Tudor Crețu. I.T. Morar.
ARGEȘ 4 / 2026
Nicolae Oprea, „Biblioraft de cronicar”: Prioritară pentru cronicarul literar este situarea într-un timp adecvat al lecturii valorizatoare cu suport estetic. A evalua judicios, a discerne instantaneu calitatea textului literar și a discredita nonvaloarea – sunt principii fără de care critica de întâmpinare nu este creditabilă. Cronicarul se află în proximitatea cărții, el îi palpează primul materia și dacă simțul estetic îl trădează va apela zadarnic la instrumentar analitic pretențios ori la metodologii sofisticate (precum structuralismul altădată). Soluția se găsește în formularea condensată a comentariului analitic într-un limbaj expresiv, cu accent marcat pe judecata critică. Spiritul critic și intransigența de factură morală alcătuiesc promontoriul de unde se purcede spre distingerea nuanțelor, gradarea trăsăturilor originale și, în genere, ierarhizarea veridică a valorilor din literatura contemporană. În altă pagină, Gheorghe Grigurcu, la Jurnal de idei: S-a observat nu o dată că în proza actuală ficțiunea se află în progresivă scădere, în favoarea imaginilor realului, a documentarului, a memoriilor, nu în ultimul rând a speculației. Să fie vorba de un efect al pragmatismului scientizant, în măsura în care suprarealismul ar reprezenta o criză agonică a imaginarului? *Lectura criticului diferă de cea a cititorului pur și simplu, strâns fiind în corsetul unei obligativități. Acesta se află într-o lume paralelă a celei pe care o are în obiectiv, cu intenția problematică de-a o devansa prin comprehensiune, de-a o domina printr-o ultimă postură. Creație pentru creație. Chiar în eventualul episod de elogiu conclusiv, nu avem a face în principiu cu o îmbrățișare amoroasă, ci cu o confruntare amicală pe scara mobilă a valorilor. A comenta o carte înseamnă a prezuma la limită că tu însuți ai putea fi autorul său, dar și în subsidiar că autorul său ar putea fi criticul tău. La Cronica literară, Daniel Cristea-Enache, „Manolescu și contemporanii lui”: Dacă omul Nicolae Manolescu era cald și empatic, criticul Manolescu era rece și, aș zice, absolut indiferent la orice cădea sub pragul literaturii veritabile. Un autor risca să aibă un adevărat șoc, fiindcă pentru el era greu de înțeles cum unul și același Manolescu putea fi pe deplin solidar cu foștii deținuți politici (cum fuseseră și părinții săi), dar necruțător cu non-valoarea literară a unor foști deținuți politici care își puseseră pe hârtie suferințele din timpul totalitarismului… S-a vorbit mult (și pe drept cuvânt) despre o direcție Maiorescu în critica noastră literară. Fără îndoială, există și va fi tot mai evidentă, cu trecerea timpului, și o direcție Manolescu, la care eu m-am „racordat” încă de la primele cronici citite de mine dintre cele scrise de marele critic. În ce ar consta această direcție Manolescu? Rezumativ, este una a valorii estetice, a raționalismului, a liberalismului, a analizei literaturii pentru ea însăși, a gratuității, a libertății, a gustului în apreciere și a stilului în expresia critică. Din toate aceste motive, fundamentale pentru mine, eu sunt un critic manolescian. În sumar: Dan Ciachir, Sorin Lavric, Octavian Soviany, D. Ungureanu, Arthur Suciu, Sorin Antohi, Ion Tudor Iovian, Leonid Dragomir, Mircea Bârsilă, Jean Dumitrașcu, Christian Crăciun, M, Barbu.
MIȘCAREA LITERARĂ 1 / 2026
Număr apărut la începutul lunii mai. Olimpiu Nușfelean, la Editorial: Literatura ca mărturisire – ne spun teoriile – reprezintă o formă de exprimare artistică în care autorul își dezvăluie interioritatea, experiențele personale, trăirile intense sau adevărurile existențiale, estompând granița dintre realitate și ficțiune. O asemenea literatură se situează adesea la intersecția dintre memorialistică, jurnal și beletristică… Poetul se mărturisește (pe sine) asemenea unui preot care se spovedește sieși, într-un pustiu, într-un orizont în care nu are alternative. Ar trebui să acceptăm nuanța că poezia, ori de ce natură ar fi, față de proză, este construcție pură, edificare de sine. Are și acesta un receptor, pe care și-l și dorește, adesea, dar înainte de toate este spunere de sine, în sine. În alte pagini, Nichita Danilov (interviu realizat de Olimpiu Nușfelean): În ce privește viața, ea e așa cum e. Câteodată e roman, câteodată poezie, câteodată ceva fad, care nu seamănă cu nici una, nici alta… În ce mă privește, eu m-am apucat de scris proză și apoi am trecut la poezie. Proza m-a obsedat tot timpul… În poezia mea eu nu sunt nici gazdă, nici invitat, ci un străin rătăcit într-un spațiu ambiguu, ce seamănă cu purgatoriul… Nu numai în viața unui poet, ci aproape a oricărui om există multă ficțiune. Dar nu înseamnă că poetul trăiește într-o ficțiune, într-o bulă de aer populată de imagini și idei. Nu, el trăiește în realitate și se confruntă zi de zi cu ea. Din această realitate, el își trage toată substanța artei sale. Un scriitor nu se poate limita la idei goale, extrase din diferite tratate și cărți. Ci din trăirile pe care le are. Sigur că aceste trăiri sunt alimentate, ca și ideile cu care a intrat scriitorul în contact, prin intermediul cărților. În sumar (selectiv): Ioan Pintea, Leo Butnaru, Gh. Glodeanu, Victor Știr, Elena M. Cîmpan, Mircea Măluț, Marin Iancu, Menuț Maximinian, David Dorian, Gela Enea, Virgil Rațiu, Iacob Naroș, Dumitru Cerna, Mihaela Aionesei.
ADDENDA
- Gheorghe Schwartz (interviu realizat de George Motroc): La „80 de ani spre 81”, crezul că „dat fiind că nu avem simțuri decât pentru prezent, acesta este singurul timp pe care-l trăim direct” este o palidă temperare a spaimei generale față de sfârșitul iminent, valabil și pentru cel ce – asemenea mie – consideră cu recunoștință că fiecare zi ce-i mai este dăruită constituie un bonus… Scrisul, așa cum am mai afirmat, este biografia mea. Nu-mi pot imagina o continuare a traiului meu fără să scriu, oricât aș fi de sustras de alte îndatoriri. Dovadă sunt cele 53 (cincizeci și trei) de titluri publicate (romane, povestiri, piese de teatru, cărți academice, publicistică), precum și numeroasele manuscrise care există, dar nu și în volume. Tot mai mult, mă simt bine în principal în fața calculatorului și înconjurat de imensa mea bibliotecă… Nu mai joc șah de mult. Nu mai am voie să fumez, deși în apartamentul meu sunt risipite cele vreo sută de pipe, nu mai port ochelari, deși am fost „ochelaristul” de la grădiniță până la 73 de ani. (OBSERVATOR CULTURAL / 22 aprilie 2026).●Al. Cistelecan (dialog realizat de Robert Șerban): Poezia nu se lasă scrisă decât cum vrea ea… Partea feminină din noi e responsabila principală pentru creativitate… Exorcizarea acestei feminități a scrisului a devenit tot mai manifestă… Cred că se poate demonstra în registrul infra-poetic că și imaginația e determinată și marcată feminin, nu doar efuziunile… Întrebare R.Ș.: „Când totul e azi ideologie, poate literatura să nu fie ideologizată? Credeți în autonomia esteticului?” Răspunde A.C.: Sunt atât de anacronic aș putea zice că mai cred în ea. Dar „autonomia” a fot totdeauna ceva relativ. Criteriul estetic nu pretindea altceva decât că toate componentele unei opere sublimează în valoarea acesteia, inclusiv cel ideologic… În principiu, valoarea unei opere ar trebui să fie indiferentă la ideologie și să nu depindă de ea… Dar să-ți spun un secret dovedit: niciuna din cărțile pe care le-am anunțat că aș avea intenția să le scriu n-are, în mod fatal, șase să și fie scrise. (RAMURI Nr. 4 / 2026).● Nicolae Băciuț întreabă: „Cum se mai intră acum în Academia Română?”, Acad. Ioan-Aurel Pop răspunde: În Academie se intră greu și nu pot intra niciodată toți cei care ar merita. Așa a fost de când e lumea și în toate academiile… În primul rând, în Academie trebuie să te propună cineva, un membru mai vechi sau o instituție de tip academic (prin șeful ei). Nimeni nu se poate propune în Academie. Spun asta, fiindcă de multe ori am primit cereri de intrare în Academia Română de la protagoniști, de la candidații care se socoteau pe sine mari creatori de valori intelectuale. După înregistrarea propunerii despre care vorbeam, urmează votul din secție, care e foarte important. O secție are 12-13 membri titulari și corespondenți, plus un număr mic de membri de onoare. Aceștia din urmă nu pot să voteze decât când ajunge să fie discutat un membru de onoare. Cel care obține cel puțin două treimi din voturile secției, merge mai departe, spre Biroul Prezidiului și apoi spre Prezidiu, care dau avize. Dacă acestea sunt favorabile, candidatura ajunge în Adunarea Generală, unde se produce votul decisiv. Pentru alegere, și aici sunt necesare cel puțin două treimi din voturile celor prezenți (care trebuie să formeze obligatoriu cvorumul)… Academia nu poate primi în cadrul ei oricând, ci doar atunci când se eliberează locuri. Locurile sunt limitate prin lege la maximum 181 de titulari și corespondenți. (VATRA VECHE Nr. 4 / 2026).