Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu? (XVI)
Cât de (stră)veche?
Revenind la Istoria critică a literaturii române:
Subtitlul, 5 secole…, e cam prea generos, indicând ditamai jumătatea de mileniu în locul mult mai modestei vârste reale a artei scrisului autohton. Medieviștii și istoricii literari au plusat sistematic, întreținând câteva confuzii care au permis antedatarea începuturilor.
În primul rând, textele vechi de importanță culturală au fost incluse cu lejeritate în bilanțul literaturii, ele aparținând – de fapt – altor categorii: teologiei și practicii de cult (cărțile religioase), istoriografiei (cronicile), didacticii, fie ea și cu adresant unic, prințul moștenitor („învățăturile” pentru viitoarea exercitare a conducerii politice), ș.a.m.d. Primul text românesc care s-a păstrat, mesajul boierului Neacșu Lupu din Câmpulung către „judele” (primarul) de peste munți, al Brașovului, Hanăș Bengner/ Hans Benkner, aparține genului epistolar, cu funcție de comunicare practică, moral-strategică, fără nici o intenție scriitoricească. Foarte importantă – Scrisoarea lui Neacșu, de-o excepțională valoare documentară, istorică și lingvistică, atestat al faptului că se vorbea și se scria limpede românește de câtva timp, altfel n-ar fi putut fi compusă în 1521 o avertizare atât de cursivă și de curată, însă deloc o bucată literară.
Impresionantă ca text inaugural, expresivă – de unde altă confuzie întreținută de exegeți: cea dintre valorile stilistice și un iluzoriu statut literar, care ar fi presupus o conștiință a categoriei. N-a existat nici în cazurile celorlalte scrieri în limba română din epocă: expresivități, valori stilistice au fost semnalate și în Psaltirea Hurmuzaki, considerată cea mai veche, probabil de la sfârșitul secolului anterior, al XV-lea, sau cel mai târziu de la început de XVI, dar nedatată ca atare, tot de-atunci, de dinainte sau de după Neacșu, fiind și Psaltirea Scheiană și cele două manuscrise de la Voroneț, Codicele Voronețean și Psaltirea Voronețeană, de asemenea fără consemnarea perioadelor de redactare. Texte de cult. Ca și, peste 100 de ani și mai bine, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ca și predicile, cazaniile, didahiile de-atunci ori de mai târziu.
Cronicarii – autori de scrieri de consemnare a evenimentelor istorice. Cu anumite valori stilistice, dar fără vreo intenție de „autonomie” expresivă, fără conștiință literară.
La fel – în cea mai mare parte a corpusului de texte medievale românești, în legătură cu care s-a tot folosit genericul înșelător de „literatură veche”. Atributul e corect, dar substantivul n-are acoperire decât în sensul foarte general folosit în legătură cu toate scrierile din toate domeniile, precum „literatura științifică”, „literatura medicală” etc., fără să fie vorba despre intenții scriitoricești și despre texte compuse doar pentru a fi savurate la lectură.
A patra confuzie (dacă le socotesc bine!) fiind cea dintre formele de expresivitate verbală și mai vechi, ale textelor folclorice, și literatură. Produse culturale comunitare, de fapt sincretice, cu funcții sociale, rituale etc., din care muzicologii au reținut dimensiunea sonoră, specialiștii în coregrafie – partea de dans, de mișcare, istoricii artelor vizuale – plasticitatea formală și cromatică, iar istoricii literari – stratul verbal, discursiv, incantațiile ori poveștile rimate sau „în proză”. Și aici – încă o emblemă înșelătoare: „folclorul literar”. Confuzie alimentată – bunăoară – de excelența Mioriței lui Alecu Russo ori a lui Alecsandri, prelucrare ieșită de sub unul sau două condeie exersate deja în scrisul „cult”, la mijloc de secol al XIX-lea, dar cu punerea în valoare a efectului de vechime al sursei, al străvechii transhumanțe inspiratoare, cu un foarte puternic impact asupra imaginarului nostru identitar.
În secțiunea din deschiderea Istoriei critice…, Secolele XVI-XVIII. Literatura medievală. 1521-1787, Nicolae Manolescu tratează temele-cheie ale acestei problematici a „pre-literaturii” (s-o numesc acum așa!): Limba. Tradiție cultă și tradiție populară. Harta influenței folclorului (titlul primei secvențe din capitolul consacrat Poeziei medievale), Limbă sacră, limbă profană… (parte din genericul care deschide comentariul despre Proză) etc. Problema originalității (tot în primul capitol) e redusă la limba română, cu excluderea scrierilor în alte idiomuri, și la versificație, echivalată prea simplu cu poezia ca gen literar, ceea ce-l va face să vorbească și el despre Dosoftei ca despre Primul poet, deși „tocmirea pre versuri” nu face decât să adauge valori expresive Psaltirei biblice pe care mitropolitul nostru nu și-a imaginat că o născocește și nici n-a oferit-o spre „simplă” lectură, ci spre utilizare de către credincioși. Valoroasă – Psaltirea „poetizată”? Categoric, importantissimă pentru evoluția civilizației și a culturii românești, a limbii ca verbalizare expresivă și a versificației ca operație tehnico-lingvistică, dar fără să fie o operă propriu-zis poetică, scrisă cu conștiință literară spre a fi savurată în exercițiul lecturii, nu dincolo de ea.
Cu unele delimitări energice față de interpretări anterioare, dar mai ales în chestiuni de detaliu, cu câte un accent mai apăsat și câte o propunere personală, Manolescu nu se abate – totuși – de la imaginea bine fixată a „literaturii române vechi”: tratează corect drept poezie-poezie Viiața lumii a lui Miron Costin, drept proză-proză Istoria ieroglifică a lui Cantemir sau romanț-romanț („romanț cult” – p. 80/ p. 78 în cele două ediții integrale, dar cu o apreciere care pune în paranteză pionieratul lui Miron Costin: „Probabil că prima operă literară românească în deplinul înțeles al cuvântului este Istoria ieroglifică” – p. 80/ p. 77), drept piesă-piesă de teatru Occisio Gregorii (cu autor incert), îi scapă doar statutul prozastic al „legendelor” din O samă de cuvinte a lui Neculce, tratate drept exercițiu preliminar pentru cronică („Neculce a ținut să anticipeze cronica propriu-zisă de/ cu acele patruzeci și două de legende cunoscute sub titlul O samă de cuvinte” – p. 67/ p. 65), dar fluxul principal îl constituie același mozaic de scrieri cu diverse profiluri non-literare prin care să fie validată „vechimea”, cele „5 secole” – XVI-XX. Primul – incomplet, „început” la 1521, dar cu probabile antecedente care nu s-au păstrat. Cât despre atragerea folclorului în discuție, el ar justifica cine-știe-câte alte secole de „străvechime” ale unei literaturi care s-a constituit ca atare abia într-al XIX-lea, în pașoptism, în sensul sistematic, „instituționalizat” al cuvântului…
În rezumat (și în contra curentului istoriografiei noastre literare tradiționale, în care Manolescu – iată! – se integrează): cele „5 secole” sunt de fapt trei de „vechi” antecedențe disparate și doar două de literatură propriu-zisă, al XIX-lea și al XX-lea, cu start un pic înainte de 1880, prin „prepașoptism”, secțiunea Secolului XIX începând cu secvența despre Neoclasicism și luminism/ Luminism, datată 1787-1840. Se vor mai adăuga considerații și despre primii ani ai celui de-al XXI-lea în ediția completă din 2008 și despre circa două decenii suplimentare la republicarea revăzută și adăugită din 2019…
(Într-o paranteză rapidă, să notez un contra-argument la punerea pe același plan a lui Nicolaus Olahus ca autor de versuri în limba latină cu Ovidiu. Optând ferm pentru reținerea în literatura autohtonă doar a scrierilor în românește, Manolescu speculează: „Dacă Olahus este un poet român, atunci este și Ovidiu din Ponticele și din Tristele” – p. 27 în ambele ediții. Or, ca roman exilat la Tomis, pe malul Pontului Euxin, cel din urmă nu are datele pentru a fi „autohtonizat” în istoriile noastre literare, pe când lui Olahus, româno-maghiar născut în Sibiu, purtător al supranumelui de Valah, i se poate accepta măcar în parte statutul de autor marcat de spațiul natal, altfel cu identitate etno-culturală plurală, în conformitate cu strămutările în spațiile europene în care a trăit.
…Însă problema acceptării sau a respingerii drept românești a scrierilor în alte limbi ale unor autori ai noștri, etnici majoritari sau minoritari, mai demult ori mai recent, până astăzi, e prea complicată pentru a o tranșa aici și acum…)
Criterii: curentele literare, evoluția genurilor, „canonul” și „bătăliile canonice”, generațiile, „gustul”
Odată depășite Secolele XVI-XVIII, adică așa-zisa Literatură medievală, Istoria critică… se-așterne la drum ferm.
Până la „Junimea” maioresciană și a „marilor clasici”, două vor fi criteriile de organizare a materiei, preluate din tradiția panoramelor de largă cuprindere: curentele europene standard și genurile.
Curentele: „neoclasicismul și luminismul” pentru prepașoptiști, romantismul pentru ce-a urmat. Linia e iarăși cea a tradiției noastre istoriografice, fixată cu mare autoritate în Originile romantismului românesc. Spiritul public, mișcarea ideilor și literatura între 1780-1840, sinteza lui Paul Cornea (1972). Deși formele neoclasice – fabula, fiziologia și altele – se prelungesc în pașoptism, coabitând cu cele romantice, nici Cornea, nici Manolescu, nimeni n-a acceptat eclectismul în frontispiciul perioadei (vezi propunerea mea din Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române, 2000, 2012).
Genurile sunt și ele consensuale: poezia, proza, teatrul, memorialistica și alte tipuri de „scrieri personale”, mai târziu și critica, eseul și istoria literară (o secvență se va intitula Genurile și formele). Drept care ne-am putea eventual aștepta ca întreaga Istorie… să avanseze ca evoluție a literaturii pe genuri. Așa va și fi, cu circumstanța la fel de firească a segmentării pe epoci, în fiecare secțiune fiind necesară radiografierea prin rotație a noutăților din poezie, proză și celelalte, următorul gen explorat întrerupându-l pe cel de dinainte. O coerență de tipul celei din Arca lui Noe, trilogia consacrată romanului românesc, n-avea cum să fie – așadar – atinsă pe șantierul Istoriei critice… Intervin și anumite date specifice fiecărei perioade, contexte exterioare, politico-istorice, precum și noutăți de câmp literar, diversificări tipologice și stilistice, care, odată menționate, modifică uneori brusc și substanțial peisajul, dintr-o dată altul decât cel „pictat” în capitolele corespondente „genologic” din secțiunile anterioare. Criteriul evoluției pe fiecare fir rămâne valabil pe ansamblu, însă cu o anumită aproximație, poate că mai degrabă ca fatalitate a narațiunii cronologice decât ca opțiune propriu-zis metodologică „de autor”.
Odată cu „Junimea”, survine următorul criteriu structurant: „canonul”, respectiv „bătălia canonică”.
Am mai semnalat cu diverse ocazii (inclusiv în această reinterpretare) că s-a răspândit la noi un sens diluat al conceptului. în teoria literară americană și internațională, termenul de „canon”, preluat din limbajul religios, a fost introdus pentru a desemna listele „dogmatice” de autori de maximă autoritate în conștiința publică, deci în orizontul receptării, validate de sistemul de educație, de programele și manualele școlare.
Cuvântul a ajuns să fie folosit – poate nu doar în contextele locale – și ca echivalent al „ierarhiei” curente, deci în accepții mai puțin statice. Conceptul inițial de „canon” fusese gândit ca valabil pentru perioade lungi, cu o mare rezistență inerțială la schimbări, deci aproape static, cu „ieșiri” și „intrări” în rare cazuri de notorietate mare și de durată. Variantele „ierarhice” sunt mult mai dinamice, acceptând intervenții voluntariste: individual sau prin acțiune colectivă, criticii și-ar promova „canonul” sau „canoanele”, comisiile de decizie din sistemul școlar își propun și ele să contribuie, operațiuni similare putând fi declanșate și de alte categorii de preopinenți. Conceptul a suferit o distorsiune majoră din cauza „listei autorilor canonici” stabilite de grupurile de lucru împuternicite de Ministerul Educației cu elaborarea programelor de literatură: regulamentele au preluat termenul și i-au obligat pe membrii comisiilor să reducă listele, în așa fel încât numele rămase să poată să „încapă” în numărul de ore de predare disponibile în trimestrele/ semestrele/ anii/ ciclurile de învățământ. „Canonul” propriu-zis a fost astfel „subțiat”, de unde valuri-valuri polemice. Dimpotrivă, conceptul-bază se sustrage dezbaterilor, căci, ca rezultantă socio-culturală stabilă, masiv-inerțială, nu-l pot „deranja” nici atacurile subiective, nici deciziile administrative.
La rândul său, Nicolae Manolescu privilegiază în Istoria critică… varianta „bătăliei canonice” înțelese ca reformulare a ierarhiilor în epoca „Junimii” și apoi în modernitate, deci mai degrabă în funcție de noutățile celor două etape din evoluția istorică a organismului literar decât de receptare și de prestigiul socio-cultural.
Cum am mai arătat, Canonul pașoptist fusese discutat în capitolul despre Romantism.
Maiorescu și junimiștii ar fi purtat apoi Prima bătălie canonică.
Pentru ca promotorul celei de-A doua… să fie, în modernitatea noastră literară, Lovinescu. Doar că, până la el, Manolescu păstrează clişeul istoriografic şi universitar care evită asumarea tipologică: Sfârşit de secol, început de secol – pentru post-junimismele care avansează către simbolism, trecând prin alte variante de prelungire a vechilor formule sau de tatonare a celor noi. Cu distincțiile de rigoare, unele pot fi interpretate ca prelungiri anacronice, celelalte – ca prime ipostaze ale modernității.
După care criteriul nu mai apare în genericele postbelice, conceptul fiind doar menționat când și când.
Pentru literatura pe care a citit-o și a comentat-o el însuși cronicărește, Manolescu activează un alt criteriu, și anume cel al generațiilor literare.
În secțiunea Contemporanii. 1948-2000, după ce-i grupează pe ultimii tineri din perioada interbecliă sau din timpul celui de-al doilea război, de la Edgar Papu și Constantin Noica la „cerchiștii” clujeano-sibieni, va împărți perioada în treii generații, cărora le alocă intervale de lansare de câte 20 de ani: Literatura „nouă”. Generația ’40, Noua literatură. Generația ’60 și Generația ’80. Postmodernismul/ Postmodernismul. Generația 80.
În sfârșit (sau… în primul rând?…) – „gustul”!
Încă din Introducerea la Istoria critică…, apropo de „multiplicitatea” așteptărilor din fiecare epocă, Manolescu se întreabă, pe urmele lui Hans Robert Jauss, dar mai degrabă contestându-l, dacă „nu cumva relativizarea enormă a receptării (de la gustul total necultivat la receptarea cea mai avizată) face din ea un operator dificil şi inutilizabil?” (p. 12 – cu sublinierile mele, aici și în citatele care urmează).
Criteriul „gustului” presupune subiectivitatea auctorială, arborată de Manolescu în întreaga sa carieră, afirmată și aici: „Trebuie să înfruntăm deschis riscul de subiectivitate al aprecierii pe care îl implică obligaţia istoricului literar de a fi şi critic”, căci „Obiectivitatea deplină este o utopie […] Nu se poate face suma receptărilor succesive: orice receptare este o judecată pe cont propriu”; totuși, „Factorul de arbitrar este atenuat de însăşi natura acestei judecăţi care, fiind subiectivă, hic et nunc, nu se naşte din neantul capriciului momentan, ci vine la capătul unui lung proces de aprecieri: altfel spus, istoria judecăţilor de gust garantează judecata de gust în istoria literară” (p. 13, desfăcând pasajul în argumentele succesive).
Cu următoarea concluzie: „eu sunt un cititor care continuă a crede, în pofida agresiunilor din toate părţile, în ideea naivă că operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru arta lor şi că, vorba lui Gadamer, ele conţin expresia unui adevăr inaccesibil pe orice altă cale; și că o istorie a literaturii nu poate fi, în definitiv, altceva decât expresia îndelungă şi meticuloasă a unui gust” (p. 15); și: „Îmi rămâne, în încheiere, de spus un lucru (la care m-am mai referit în altă ordine de idei), şi anume că toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, atemporal, ci pe mine, cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele. Şi pentru ca nota de relativitate implicată în această recunoaştere să nu conducă la iluzii deşarte, va trebui poate (oricât de lipsit de modestie aş părea) să reiau recomandarea făcută de un celebru filozof în pragul uneia dintre operele sale: cartea mea va fi înţeleasă cu atât mai bine cu cât cel care o va citi va fi reflectat el însuşi la operele comentate în ea. Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o încercare menită să placă celor instruiţi.” (p. 17-18)
Încât întreaga Istorie critică… va combina obiectivitatea cu subiectivismul „gustului”, seriozitatea cartografierii istorice cu atât de manolescianul aer de sprinteneală impresionistă…