Am ajuns la bazinul de înot acoperit nu pentru că aş fi mare fan al acestui sport.
Sigur, când eram copil mergeam la ştrand, împreună cu colegi şi prieteni de vârsta mea. O făceam însă pentru că pe atunci asta era principala distracţie şi un mod plăcut (şi sănătos, aş adăuga acum) de a ne petrece lungile şi toridele vacanţe de vară, şi nu dintr-o pasiune deosebită pentru înot.
Această „distracţie” avea însă şi o parte neplăcută, în sensul că nu era vară în care să nu fac de câteva ori conjunctivită, pe care medicul oftalmolog o punea de fiecare dată pe seama apei din bazin şi a bolilor cu care veneau unii, deşi nu intra nimeni în incinta ştrandului dacă nu prezenta o adeverinţă de la medicul de circumscripţie. Probabil avea dreptate (dacă nu cumva sigur), pentru că apa se schimba cam rar, abia când culoarea ei maroniu-verzuie mai putea fi schimbată doar cu câteva tone de clor, care să topească şi mătasea broaştei de consistenţa unor bucăţi de stofă adunată pe la colţurile bazinului. În ceea ce priveşte acea adeverinţă de care ziceam, nu era mare lucru s-o procuri, pentru că bătrâna doctoriţă de la „circă” te întreba doar dacă ai vreo boală de piele, rareori punându-te să-ţi ridici maioul, după care semna şi punea parafa. Aşa că, dacă cineva avea vreo ciupercă, eczemă sau mai ştiu eu ce altceva, trecea la sigur de „consultul medical”, asemenea unui contrabandist care se strecura pe lângă nişte vameşi adormiţi sau neatenţi.
Aşadar, la bazin am venit nu din dragoste de apă, ci din motive de suferinţă fizică. Mai precis dureri foarte mari de coloană vertebrală, în zona lombară.
La medicul de familie m-am dus abia după ce am făcut de capul meu câteva cure cu antiinflamatoare care au avut un efect puţin mai mare de zero, de parcă aş fi ronţăit mentosane. Acesta mi-a dat trimitere pentru un examen RMN, singurul revelator pentru stabilirea unui diagnostic exact şi deci şi a unui tratament corespunzător. La spital am fost programat peste trei luni, adică la limita de valabilitate a trimiterii, aşa că am încercat la o clinică privată (ceea ce înseamnă cu bani), unde mi s-a spus să mă duc a doua zi şi că va costa atâtea sute de lei (un sfert de pensie).
După ce m-am drogat zdravăn cu Diazepam şi Xanax, m-am lăsat introdus în tubul ăla sinistru ca un sarcofag cu o voioşenie de-a dreptul etilică.
A urmat apoi o nouă vizită „la privat”, de data asta la un medic neurochirurg, care în schimbul tarifului generos încasat (o optime de pensie) şi-a găsit timp să stăm de vorbă cam cinci minute pentru că, mi-a spus-o de cum am intrat în cabinet, trebuia să intre într-o operaţie. Nici nu s-a uitat pe hârtiile cu interpretarea rezultatului RMN-ului, a pus CD-ul într-o unitate externă, a privit câteva secunde pe ecranul laptopului, apoi a scos discul, l-a pus înapoi în plicul protector şi mi l-a întins de parcă mi-l făcea cadou şi nu eu plătisem câteva sute bune ca să-l privească el nici măcar o jumătate de minut.
– Aveţi hernie de disc.
Bănuiam.
– Una frumoasă, ca să zic aşa, dacă ştiţi de glumă, şi cred că ştiţi.
Ştiam.
– Durerea se duce pe picior în jos?
Se ducea, afurisita. Iar întrebarea era pusă ca să fie pusă, căci simptomul respectiv este poate cel mai cunoscut al diagnosticului, dar medicul avea nevoie de confirmarea mea expresă (mare lucru că nu mi-a cerut-o în scris), de parcă cine ştie când aş fi putut spune că nu fusesem consultat ca la carte, chiar şi în acel scurt timp pe care îl avusese la dispoziţie.
De când erau durerile şi de când se înteţiseră, asta nu mai conta pentru că imaginile din CD spuneau clar că suferinţa era serioasă. Că erau de ieri, de acum o săptămână, o lună sau un an, tot aia, ceea ce conta era stadiul actual al afecţiunii.
– Sincer să fiu, din ce-am văzut sunteţi clar de cuţit.
Cuţit, altfel spus, operaţie. Instantaneu m-am văzut întins pe masa aceea de tortură, conectat prin tot soiul de senzori la o mulţime de aparate şi înconjurat de o echipă de fantome. Am înghiţit în sec, simţind la modul fizic cum mi se scurge sângele din obraji de parcă îl aspira o sondă nevăzută.
– Dar…
N-am crezut niciodată că acest cuvânt poate conţine în el atâta magie. După el, în circumstanţele respective, nu putea urma decât o veste bună.
– … vă doare când mergeţi?
Nu era chiar ce nădăjduiam, dar întrezăream în continuare o rază de speranţă. Să vedem ce mai avea de spus medicul, care până atunci îşi consultase de câteva ori ceasul. Un smart, evident. Parcă verifica timpul rămas până când alarma îl va anunţa că se terminase consultaţia.
– Nu prea, m-am grăbit să răspund de parcă eram un condamnat care cerşea o pedeapsă mai mică.
– Puteţi merge o sută de metri fără să simţiţi nevoia să vă odihniţi?
– Merg şi mai mult… Practic nu am probleme de deplasare. Doar dacă aş urca pe munte cred că… Dar e durerea asta constantă, sâcâitoare şi din ce în ce mai mare.
– Păi, da.
Medicul căzu câteva secunde pe gânduri.
– Dar la dumneavoastră în localitate (el venea de două ori pe lună la clinică de la un spital de stat din Bucureşti) ştiu că e un bazin de înot didactic, cu program şi pentru public. Ar fi bine să mergeţi de două, trei ori pe săptămână. Nu vă vindecaţi, dar ajută mult. Ameliorează. Şi vedem cum o să vă fie. Altfel, v-am spus, după ce arată RMN-ul sunteţi de cuţit. Azi, acum. Eu o pot face foarte uşor, mi-ar fi simplu (să fi trebuit să subînţeleg „mi-e uşor să vă iau banii”?), apoi nu mai este o operaţie grea, ca acum câteva zeci de ani, tehnicile au evoluat şi a devenit o intervenţie de rutină. Dar, sincer vorbind, şi v-o spun omeneşte, prieteneşte dacă vreţi, şi nu ca medic, e bine să duceţi boala pe picioare cât puteţi, şi doar în caz extrem să apelăm la bisturiu, zise conceptualizând vulgarul „cuţit”. Însă, dacă doriţi, putem face şi operaţia. Vă gândiţi şi decideţi.
Mi-am zis că o să mă hotărăsc după ce o să încerc şi cu înotul, i-am spus-o şi neurochirurgului, iar acesta s-a întins peste birou şi m-a bătut pe mână, încurajator.
– O decizie bună, zise împingând spre mine plicul cu CD-ul ca atenţionându-mă să nu-l uit cumva. Dacă ziceţi că mai puteţi suporta durerile, e o decizie bună. Să mai treacă o vreme, iar dacă o fi cazul… mă găsiţi aici.
Şi dădu de înţeles că gata, cam asta fusese tot, şi chiar se ridică de pe scaun şi-mi întinse mâna în semn de la revedere.
Am ajuns la bazin într-o zi şi la o oră când toate culoarele erau libere pentru public. O tânără de la recepţie m-a pus la punct cu programul zilnic şi chiar m-a invitat să-i fac o poză după ce mi-l arătă pe un panou în spatele său, ca să pot să-mi aleg intervalul de timp cel mai convenabil pentru a veni „să fac mişcare”. Am plătit un abonament pentru zece intrări şi m-am întors acasă, în aceeaşi zi procurându-mi şi cele necesare: cască, ochelari de înot, un slip şi papuci de plajă noi.
Am revenit peste fix o săptămână.
Am întins lejer cartonaşul ce dovedea calitatea de abonat, mi-am pus protecţii peste pantofi şi m-am orientat din mers spre uşa ce dădea în vestiarul pentru bărbaţi.
Aici, un tip pletos, gol goluţ şi cu penisul uşor în erecţie îşi ştergea tacticos trupul pe care cu greu puteai găsi un loc rămas netatuat. Mi-a răspuns jovial la salut şi parcă a vrut să o facă şi cu falusul ce sălta voios în timp ce-şi trecea prosopul peste el cu un entuziasm ce mi se părea cam excesiv. M-a cuprins un început de panică şi m-am prefăcut a avea nevoie mai întâi la toaletă, unde am întârziat până am crezut că tipul plecase. Întorcându-mă în vestiar, l-am găsit îmbrăcat, aşteptându-mă să mă salute şi să-mi ureze o zi bună, după care, a ieşit pe uşă fluierând uşor, relaxat.
Bazinul era undeva la etaj (am numărat 23 de trepte), lucru la care nu mă aşteptam şi nici de afară nu l-aş fi bănuit. Dimensiuni semiolimpice, 25 de metri, cu 5 culoare, dintre care acum erau ocupate două. În spatele blocstarturilor, era o „cabină” uriaşă, cu geamuri de sticlă. Pe lângă loc general de observaţie, aceasta mai funcţiona ca staţie de amplificare şi de salvamar, precum şi punct de prim ajutor. Deocamdată, în cabina de unde venea muzica prăfuită a anilor ’90, nu era nimeni.
Jos la recepţie, pe o tablă de lemn aşezată lângă panoul de care deja am zis văzusem scris cu cretă temperatura aerului şi a apei. Amândouă ar fi trebuit să fie 28,4 grade. Dacă de aer nu mă puteam pronunţa, temperatura apei părea cu 2-3 grade mai mică.
M-am dus la culoarul trei, cel din mijloc, având drept „parteneri” pe culoarele din dreapta şi din stânga doi tipi care înotau de parcă erau la concurs, cu o rapiditate care m-a făcut să mă simt umilit. Am răsuflat uşurat când după încă două lungimi au ieşit din apă; din cum îşi vorbeau am înţeles că făcuseră totuşi o întrecere, ceva, iar acum nu cădeau de acord cine câştigase şi trebuia să primească nu ştiu ce de la celălalt.
Am rămas singur în ditamai „imensitatea” de apă (în cabina de sticlă tot nu apăruse nimeni, deşi muzica mergea în continuare) şi câteva clipe am avut ca o strângere de inimă, o teamă de înţeles, la urma urmei: te gândeşti că ţi se poate pune un cârcel devastator, faci un atac de panică, o criză cardiacă, Doamne fereşte! şi nu are cine să te ajute.
Mă desfăşuram în singurătatea mea acvatică, când privirea mi-a fost atrasă de un tânăr care tocmai îşi făcuse apariţia. Tipul avea un costum întreg, din neopren, cum văzusem numai la concursuri de înalt nivel, cască fistichie şi ochelari profesionişti ce parcă aruncau două raze laser. Într-o mână legăna o pereche de labe. Mamă, mi-am zis, ăsta mă rupe; după ce plecaseră cei doi, acum chiar că pe lângă individul care tocmai sosise parcă direct din Baywatch aveam să fiu ca un maidanez care încearcă să prindă din urmă un ogar.
N-a stat pe gânduri şi cu o oarecare grabă, de parcă era în lipsă de timp, a început să se „încălzească”.
Mai întâi a făcut câteva uşoare rotaţii de braţe, în genul jocului „uliul şi porumbeii”, după care a continuat cu aplecări în faţă, reuşind să ajungă cu palmele până la jumătatea gambelor; au urmat apoi nişte mişcări ale mâinilor şi bustului şi alte chestii care să-i pună sângele în mişcare.
La final, a executat mai multe sărituri pe loc imitându-i pe jucătorii de tenis care nu vor să-şi piardă tonusul şi saltă de pe un picior pe altul în timp ce-şi răsucesc uşor trupul în dreapta şi-n stânga înainte de a primi mingea de la adversar. Parcă ar fi vrut să facă şi câteva sprinturi scurte dar a apreciat că nu avea spaţiul disponibil, aşa că a mers la spalierele de lângă cuşca de sticlă. S-a agăţat de o bară şi a încercat de câteva ori să se ridice în braţe. N-a mers, aşa că s-a aşezat cu spatele la aparat, s-a prins cu mâinile de o bară cu o poziţie mai jos şi a dat să-şi salte picioarele într-un echer care însă în unghiul cu pardoseala nu a sărit de 10 grade. A insistat fără nici un rezultat de trei, patru ori aşa că a renunţat definitiv sau poate că ăsta fusese tot „programul”.
Şi-a pus labele şi a intrat în apă, coborând cu o dificultate vizibilă şi cu multă precauţie cele câteva trepte de parcă se dădea jos din pod pe o scară şubredă. Mă gândeam că de acum încolo o să urmăresc un rechin străbătând în câteva secunde o lungime de bazin şi trebuind să fie foarte atent spre a nu sări din apă.
Ca să spun că ceea ce am văzut m-a dezamăgit ar însemna să nu exprim corect ce am simţit.
Pentru că tipul nici vorbă s-o pornească precum Tarzan prin lacurile alea tropicale din filmele copilăriei mele. Dimpotrivă, din capătul care măsura 1,20 metri adâncime a înaintat „la pas”, ca să zic aşa, cam o treime din bazin până când apa i-a ajuns aproape de bărbie. S-a scufundat brusc (adică s-a lăsat pe vine), după care, odată revenit la suprafaţă a luat-o înapoi, pe jumătate ieşit din apă, până la locul de plecare. A fost un fel de dat la vâsle cu propriile braţe. A făcut traseul acesta de câteva ori, apoi a ieşit din bazin şi a plecat la vestiar lipăind ca un răţoi din labele de cauciuc pe care le uitase în picioare. Nici măcar o secundă nu a dat de înţeles că mă văzuse.
În drum spre scări, s-a intersectat cu un tânăr aproape obez cu care s-a salutat, cei doi chiar dându-şi mâna şi schimbând câteva cuvinte. Grasul cred că avea la activ sute de hamburgeri şi şaorma udaţi cu canistre de cola. La fel ca şi cel dinaintea lui, şi-a făcut o „încălzire” asemănătoare, dar mult mai soft de vreun sfert de oră, după care, i-a sunat ceasul smart, a vorbit puţin la el şi a părăsit deloc alert incinta, fără a încerca măcar cu vârful piciorului apa.
Am rămas iarăși singur în tot bazinul.
Îmi vedeam liniştit de înotul meu solitar şi mă simţeam stăpânul locului. Muzica ce răzbătea din difuzoare disimulate prin pereţi o luase înapoi spre anii ei de aur, adică ’60-’70. Din când în când aruncam un ochi spre intrare (capătul scărilor, de fapt, că doar nu era nici o uşă) ca să văd dacă mai vine cineva. Nu că aş fi avut nevoie de companie ci pentru că atmosfera căpăta treptat un aspect lugubru. Mărturisesc că în câteva rânduri chiar mi-am închipuit un accident major care ar fi dus la fisurarea bazinului şi prăbuşirea acestuia, rupt în bucăţi şi deversând zeci de tone de apă în care aş fi fost amestecat ca un fir de nisip într-un ocean. Şi alte asemenea.
La un moment dat, am simţit lângă mine, în mod neîndoios, o prezenţă, în dreapta sau în stânga, iniţial nu mi-am dat seama.
Asta m-a liniştit. Aşadar, acum eram doi, aşa că la o adică ne-am fi putut ajuta unul pe celălalt, dacă cine ştie… Sau poate că nu, şi mai rău ne-am fi încurcat, ca în cazul cuiva aflat în pericol de înec şi care-şi trage la fund salvatorul, în final pierind amândoi. Am făcut o piruetă şi apoi m-am oprit în loc, călcând apa şi căutând din priviri prezenţa.
Era o femeie, care, când a văzut că îmi întrerupsesem înotul, s-a oprit la rându-i şi şi-a fluturat mâna deasupra capului.
– Bună! mi-a zis zâmbind.
– Sărutmâna, i-am răspuns oarecum surprins.
Părea a avea cam jumătate din vârsta mea, iar felul în care rostise acel „bună” mă determina să cred că era o fire deschisă, prietenoasă. Salutul ei mă făcea să mă întreb dacă acesta era doar un gest de politeţe sau poate însemna şi altceva.
Pentru că nu te adresezi aproape cu familiaritate chiar oricui, cu atât mai mult unei persoane necunoscute şi (cu mult) mai în vârstă – fiindcă probabil sesizase diferenţa de ani dintre noi, chiar în apă fiind. Oare dacă ar fi venit cu prietenul (sau soţul) s-ar mai fi purtat aşa? N-aş fi crezut. Ar fi înotat amândoi în treaba lor, ba şi-ar fi ales şi un culoar de margine pentru a nu fi în apropierea mea şi să nu pot asista le eventualele lor jocuri cu conotaţie intim-erotică.
Luat cu aceste gânduri nici nu m-am mai întrebat cum de nu observasem când apăruse şi intrase în apă. Mi-am zis că n-ar fi fost rău să fac puţină conversaţie cu ea, dacă nu cumva chiar ea dorea asta şi-mi dăduse semnalul cu acel salut ca între apropiaţi.
Până să mă decid ce să spun s-a îndreptat către cealaltă parte a bazinului. M-am avântat după ea, înotând câteva secunde pe sub apă. Am reuşit să o prind repede din urmă, pentru că nu părea a străluci cu înotatul şi asta se vedea cu ochiul liber. Dacă nu cumva asta era o şiretenie a ei ca să vadă ce-mi putea pielea.
În apă, toate femeile par sirene.
Iar costumul lor de baie are acelaşi efect cu cel al uniformelor asistentelor medicale ce le transformă în zâne pe cele care le poartă, trezind în pacienţi fantezii de toate felurile, inclusiv sau, mai ales sexuale, de parcă ar fi frumuseţea-frumuseţilor.
Înotam la două lungimi de braţ în spatele ei, pe culoarul apropiat şi îi vedeam picioarele zvâcnind haotic şi cu o eficienţă minimă; în crăpătura ce separa cele două fese ale fundului costumul i se înghesuise parcă în ciuda mea. Trupul i se rotea chinuitor când spre dreapta, când spre stânga, în funcţie de mâna pe care o folosea. În acele momente în care mi se părea complet neajutorată simţeam că mă îndrăgostisem de ea.
Am înotat un pic mai tare şi am ajuns în dreptul ei, când tocmai atinsese marginea bazinului, acolo unde apa este cel mai puţin adâncă.
– Ce faceţi, mă urmăriţi? mă întrebă femeia şi mi-a fost clar că avea chef de vorbă.
Cu gesturi cochete şi-a scos ochelarii care i se aburiseră cam repede, dacă nu cumva simula asta. Avea nişte ochi albaştri, mari, că nici nu ştiam cum de ochelarii îi puteau acoperi. Bănuiam că părul din care nu se vedea ieşind nici un fir de sub cască nu putea fi decât blond sau ceva pe aproape. Dacă nu cumva s-ar întâmpla să fie negru, ceea ce împreună cu ochii ar fi însemnat o combinaţie bestială.
Am înghiţit în sec şi nu am scos un sunet.
– Ştiţi cum se dezaburesc ochelarii? m-a întrebat fără a părea preocupată de răspuns şi a continuat, eliminând o variantă facilă doar în aparenţă: că să ieşi din apă şi să foloseşti o cârpă, n-ar fi o soluţie practică.
A făcut o pauză ca să vadă dacă şi cât de atent şi interesat eram de neştiutul truc.
– Treci cu limba peste lentile, pe interior, desigur…
Şi ca să fie convingătoare a şi exemplificat, făcând lucrul acesta aproape didactic şi cu gingăşie, de parcă alinta cele două bucăţi de plastic.
– Mi-a spus şi mie o instructoare de înot, a adăugat numind o sursă credibilă.
Mi-am scos şi eu ochelarii şi am imitat-o deşi ai mei erau în regulă. Doar aşa, ca să-i fac pe plac şi să-i arăt că înţelesesem.
M-a privit cu interes şi simpatie, mi s-a părut, şi mai să mă aştept că întinde mâna peste cordonul despărţitor să se prezinte. N-a făcut-o. Şi-a pus ochelarii la loc şi a pornit-o spre celălalt capăt al bazinului în acelaşi stil de înot dezlânat. După câţiva metri s-a oprit şi mi-a făcut aproape tandru semn cu mâna s-o urmez.
I-am urmat îndemnul, am prins-o din urmă din câteva mişcări şi am păstrat o distanţă minimă, astfel încât să-i admir trupul împotrivindu-se apei în cel mai mlădios mod: cum se făcea că dintr-o dată căpătase această graţie? La un moment dat am văzut consternat, foarte clar că nu avea picioare, ci o coadă sclipitoare de sirenă, şi chiar am fost tentat să intru pe culoarul ei, ca să o ating spre a mă convinge de concreteţea ei, ce mi se dezvăluia doar mie, ca unic privilegiat ce eram atunci şi acolo.
Ameţit de minunăţia ce mi se înfăţişa în faţa ochilor în clipele acelea pline de vrajă, eram atent să nu o depăşesc, să fiu mereu cel puţin la o lungime de braţ în urma ei. Preferam să înot în stilul bras, pentru că astfel aveam mai mult timp capul sub apă şi mă puteam desfăta privind dansul molatic al trupului sirenei.
Odată ajunsă la capătul celălalt, bătu cu palma în peretele bazinului, de parcă era la finalul unei curse şi se întoarse spre mine (care redusesem intenţionat din motoare pe ultimii metri), cu aerul că mă învinsese într-o întrecere pe care o acceptasem în mod tacit.
– Ei? mă întrebă descoperind două şiruri de dinţi de un alb de zăpadă.
Am înţeles ce voia să spună şi că aştepta un răspuns de învins.
– Mda… ce să zic? Mă declar bătut.
Confirmam că pierdusem, deşi nu făcusem nici o înţelegere, nici un pariu.
Se strâmbă ca o puştoaică răsfăţată care nu concepe că poate fi vreodată refuzată şi având pretenţia să i dea întotdeauna dreptate.
– Ei, pe ce am făcut pariu? zise cu siguranţa celui care ştie ce spune.
– Am uitat, am răspuns negăsind la repezeală ceva care ar fi putut face obiectul unei prinsori.
– Nu se poaaate… se pisici.
– O ciocolată maaare, mare de tot, am zis ca un idiot, fără să mă gândesc că aceasta este una dintre spaimele tuturor femeilor cărora le pasă de silueta lor.
Spre liniştea mea, se părea că ideea îi surâde.
– Da, dar să fie amară.
Îmi trecuse glonţul pe la ureche.
– Bine, amară atunci.
– Şi pe mai ce? Că o ciocolată e prea puţin.
Până să mă gândesc eu bine la ceva mai deştept, se împinse în peretele bazinului şi o luă înot înapoi. După câteva secunde, sesizând că nu sunt în spatele ei se întoarse şi-mi făcu semn cu mâna: haide! S-o urmez, adică.
De afurisită, a încetinit pentru a o ajunge din urmă, apoi, simţind că m-am apropiat suficient de mult, îşi continuă traseul cu aceleaşi mişcări ispititoare ale coapselor. Am urmat-o, cu regretul că vom ajunge în câteva secunde la marginea bazinului şi filmul se va termina; cel puţin acest episod.
– Aţi obosit? m-a întrebat când am ajuns la capăt.
Şi-a dat jos ochelarii ca să mă vadă mai bine. Acum ochii ei aveau certe nuanţe căprui.
Întrebarea ei nu era tocmai în regulă, fiind o altă aluzie indirectă la vârsta mea, căci doar cineva bătrân putea obosi (vizibil?) după doar două, trei curse a câte douăzeci şi cinci de metri. Plus acel plural „aţi”… Simţeam că mă cuprinde o uşoară iritare. Statuia ei începea să se fisureze.
Să fi arătat aşa sleit de puteri? Am făcut o grimasă politicoasă.
Cred că acea strâmbătura chinuit-amabilă a fost urmată apoi, necontrolat, de o figură bosumflată, care ascundea în ea puţină surprindere dar şi mâhnire nereţinută. Atât de vizibile, încât ea le sesiză repede şi se grăbi să mi le alunge.
– Ei, hai că nu am vrut să spun ce poate bănuiţi că am insinuat.
Nu obosisem, evident. Însă noua aluzie (intenţionată sau nu) la vârsta mea (la diferenţa de vârstă!) fusese totuşi destul de străvezie, o sesizase la rândul ei şi îşi cerea elegant scuze, fără a o face însă în mod explicit.
– Nu bănuiesc nimic, i-am răspuns posac.
Pe deasupra costumului ei de înot se odihnea un pandantiv atârnat de un lănţişor de aur, reprezentând o balanţă. Probabil zodia ei. A soţului, prietenului sau poate a copilului (copiilor?) ei – cam astea erau variantele, căci nu puteam merge mai departe către părinţi ori bunici.
– Cred că v-aţi dat seama că am glumit. Sau am încercat…
Ia să văd cum reacţionează dacă nu o bag în seamă, mi-am zis şi am pornit înot înapoi. Nu m-a urmat. Am ajuns la capăt şi am privit în urmă. Rămăsese în loc, părând a nu mă fi urmărit cu privirea. Hopa! mersesem prea departe.
Am pornit-o spre ea şi la rândul ei a luat-o spre mine. Mi-am imaginat o scenă în care, întâlnindu-ne la jumătate, ne-am prinde într-o îmbrăţişare bollywoodiană în care, învârtindu-ne în apă am fi fost priviţi şi însoţiţi de sute de peştişori de toate culorile, apăruţi cine ştie de unde, împreună cu multe alte mici vietăţi acvatice care ar fi participat la fericirea noastră.
Am trecut unul pe lângă celălalt fără ca ea să-mi arunce nici măcar o cât de scurtă privire. Mă simţeam atât de jenat încât îmi venea să mă înec. Poate atunci m-ar fi băgat în seamă. Ar fi fost prima şi singura persoană care ar fi sărit (sau ar fi trebuit să sară) în ajutorul meu pentru că în cabina de sticlă de unde răzbătea acum muzică din topurile de ultimă oră tot nu era nimeni. M-ar fi tras la marginea bazinului, treaba ei cum m-ar fi scos din apă, apoi mi-ar fi aplicat un delicios procedeu de respiraţie gură la gură.
Ne-am întors simultan, şi iar ne-am întâlnit la jumătatea bazinului. Nici de această dată nu mi-a acordat nici o atenţie, lucru care începuse să mă frustreze tot mai tare. Am hotărât să ies din apă şi m-am îndreptat către scară. Când a văzut ce aveam de gând să fac, m-a strigat:
– Hei, ce faci? Te-ai plictisit sau chiar ai obosit?
Şi a început să înoate către mine, cu mişcări mlădioase de sirenă. Când a ajuns şi-a dat iar jos ochelarii şi am rămas uimit să văd că acum aceştia erau negri ca noaptea, vorba poetului.
Stăteam în fund pe prima treaptă a scării şi o priveam aşteptând-o să spună ceva.
– Sesizez cumva o urmă de supărare pe faţa dumneavoastră?
Folosea iar pluralul de politeţe. Avea o figură vinovată pe care încerca s-o îmblânzească scoţând la iveală un zâmbet timid.
De fapt, purtarea mea era cel puţin aiurea, fără explicaţie. În primul rând pentru că nu aveam de ce să mă simt totuşi ofensat, apoi pentru că necunoscând-o deloc nu avea rost să fac figuri. Dacă o încerca vreun fior de vinovăţie, asta era problema ei, şi nu era rău să o fierb puţin, fără să exagerez prea tare.
Cum naiba să procedez?
Lănţişorul cu pandantivul îi sălta pe piept, de sub cască i se iveau acum câteva fire de păr blond, iar ochii reveniseră la culoarea albastră. Un năsuc uşor avântat în sus îi dădea un aer deopotrivă hotărât dar şi poznaş, iar picioarele eliberate de coada de sirenă i se zbăteau într-un frumos dans subacvatic în încercarea de a o ţine la suprafaţă.
– Nu sunt supărat deloc, am zis până la urmă, deşi din ton se vedea că nu eram prea convins de ceea ce spuneam. De ce-aş fi?
– Mă gândeam că… zise tânăra femeie şi-mi întinse mâna – iar eu nu am avut inspiraţia şi nici curiozitatea să văd dacă avea verighetă pe inelar -, adică, hai înapoi în apă.
Am refuzat mâna ei, m-am ridicat în picioare şi m-am dus la băncuţa pe care îmi pusesem geanta în care aveam câteva lucruri de valoare pe care nu-mi spusese nimeni că le puteam lăsa la recepţie: ceasul, portofelul, telefonul, cheia de la maşină, apoi, fără a-mi lua rămas bun, am coborât treptele şi am făcut duşul de după îmbăiere. M-am îmbrăcat rapid şi am părăsit clădirea bazinului după ce i-am spus domnişoarei de la recepţie că o să ne vedem mâine.
Aşadar, sirena rămăsese singură în tot bazinul, în care nici măcar „salvamarul” nu-şi făcuse apariţia, că mă şi întrebam cine naiba punea muzica aceea care se dorea ambientală, dar care era cam de ţopăială.
Am urcat în maşină şi am analizat întâmplarea pe care tocmai o trăisem. Nu am înţeles nimic aşa că am plecat acasă nelămurit. Mă gândeam că în zilele următoare nu era exclus s-o întâlnesc iar pe „sirenă” şi atunci mă voi lămuri precis despre ce se petrecuse azi.
Cât stătusem în apă durerea lombară dispăruse, iar acum mă mai încerca doar puţin, ca o senzaţie pe care o ai când începe să treacă anestezia după o extracţie de măsea.
S-a întâmplat însă că, în acea noapte (ca o fatalitate?) mi-am rupt clavicula stângă.
Lucru care s-a produs într-un mod absolut absurd; pe la mijlocul nopţii, chior de somn, mergând la toaletă m-am împiedicat de o mochetă şi am căzut grămadă, trecând cu tâmpla milimetric pe lângă colţul ascuţit al biroului şi tot aşa, la doar câţiva centimetri de elemenţii caloriferului. Dacă aş fi nimerit în unul dintre cele două „obiecte”, acolo aş fi rămas şi m-ar fi găsit doar din întâmplare cine ştie cine, cine ştie când şi cine ştie dacă în viaţă sau nu. După ce am chemat ambulanţa şi am fost dus de urgenţă la spital, au urmat radiografiile de rigoare repetate la zece zile, seturi de analize fără legătură cu traumatismul suferit. Am stat cu braţul respectiv imobilizat într-o orteză timp de şase săptămâni, şi apoi încă două, pentru că ceva nu se sudase încă sau nu cum trebuia, nu am înţeles.
Au urmat după aceea două săptămâni de recuperare.
În total, toată distracţia m-a costat două luni şi jumătate de tras pe dreapta, vreme în care nu mai spun cât de greu m-am descurcat cu toate cele: cumpărături, spălat, curăţenie şi aşa mai departe. Când m-am pus puţin pe picioare, numai de bazin nu-mi mai ardea, ba chiar şi uitasem de el; partea bună, dacă se poate spune aşa este că în toată această perioadă durerile lombare s-au atenuat de la sine, că abia târziu mi-am dat seama că nu le mai simţisem.
Ajunsesem la sfârşitul lui august şi, cum peste două zile începea programul „litoralul pentru toţi” (adică pentru cei ca mine, fără bani, că ăilalţi se săturaseră deja de Grecia, Turcia ori locuri mai îndepărtate şi mai luxuriante), am profitat de ocazie şi de vremea parcă mai caldă ca în toiul verii şi am dar o fugă pe litoral.
Am avut parte de o săptămână minunată, într-o vară indiană la pătrat; mult şi strălucitor soare, iar apa mării simţitor mai caldă decât cea din bazin, ceea ce mă făcea să cred că hotelierii care acceptaseră să intre în amintitul „program” îşi cam muşcau pumnii de necaz, pentru că se obligaseră să scadă tarifele.
Uneori mă trezeam că pic în lungi reverii, în care mă închipuiam petrecându-mi zilele însorite împreună cu „sirena” de care abia acum îmi amintisem şi pe care abia aşteptam s-o revăd la întoarcerea acasă – nici nu concepeam că nu va mai veni, zicându-mi că dacă o să fie nevoie voi merge zilnic la bazin chiar şi de câte două ori pe zi, dimineaţa şi după amiaza, pentru ca şansele de a o întâlni să fie cât mai mari, convins că era o obişnuită a locului.
Aruncasem din mână un diamant pe care-l găsisem fără nici un martor primprejur şi acum încercam să-l caut cu vaga speranţă că între timp nu mai trecuse altcineva pe unde-l azvârlisem ca să-l găsească; speram că mica pietricică preţioasă mă aştepta s-o culeg şi s-o iau acasă.
Îmi formulam chiar fraze cu care să mă explic, să-mi cer scuze, s-o rog să mă ierte. Şi chiar îmi reproşam că în mod aproape egoist venisem aici (la „distracţie”) în loc ca imediat ce scăpasem din lunga convalescenţă sau poate chiar în timpul ei să-mi încep înfrigurat căutarea sau aşteptarea ei la bazin. În sfârşit, mă mai întrebam şi ce-o fi zis (dacă o fi zis), văzând că nu mai apărusem.
Gânduri de om tulburat care până atunci fusese preocupat strict de starea lui de sănătate iar acum, când lucrurile se reaşezaseră cât de cât se trezise să se gândească la ea, „sirena” care îl fermecase. Nu era exclus ca, dacă în ziua aceea aş mai fi întârziat cu ea la bazin, întreaga desfăşurare a lucrurilor să se fi resetat (ca să folosesc un termen la modă), deschizându-se alte căi de evoluţie a lor: aş fi ajuns mai târziu acasă, poate nu m-aş mai fi împiedicat de afurisita aia de mochetă pe care poate chiar aş fi aşezat-o mai bine sau scos-o, habar n-am, deci nu mi-aş mai fi rupt clavicula şi aşa mai departe, iar acum nu aş mai fi aici, debitând tot felul de idei de care mă uimeam şi eu. „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” Asta mai aveam să-mi spun! Uitasem complet de diferenţa de vârstă dintre noi.
În ultima după-amiază dinaintea întoarcerii acasă am ieşit pentru o ultimă oară pe plajă, pentru a-mi lua la revedere de la mare, aşa cum se obişnuieşte, până la următoarea întâlnire. Bine, aş fi putut s-o fac şi a doua zi dimineaţă, că doar camera urma s-o predau la prânz, dar eram hotărât să mă scol înainte de zori şi să o iau cât mai repede din loc.
Dinspre beach-baruri se auzeau aceleaşi muzici cu ritmuri hipnotice, reluate la nesfârşit; mame exasperate îşi certau copiii nu ştiu pentru ce motive că doar aceştia stăteau cuminţi pe cearşafuri (mă aşezasem în zona destul de înghesuită a săracilor, care nu-şi permiteau închirierea unui şezlong); câţiva vânzători ambulanţi strigau răguşiţi, încercând să-şi păcălească ultimii cumpărători cu cine ştie ce chilipiruri; dintr-o portavoce răzbătea îndemnul metalic, aproape resemnat al unui tip pe care n-am reuşit să-l localizez, la procurarea ultimelor bilete la spectacolul cutare cu participarea extraordinară a nimeni altuia decât inegalabilul; nişte şmecheri turau în draci două schi-jeturi la doi metri de mal, ca să le verifice chipurile starea motoarele.
Am intrat în apa nemişcată, ce părea o uriaşă oglindă lichidă şi am început să înot, atent să nu depăşesc zona destul de apropiată a geamandurilor.
Nu mai era altcineva în apă în afară de mine.
Mă simţeam regele mării, stăpânul ei absolut (când mai avusesem acest sentiment? – nu a fost nevoie de prea mult timp spre a-mi aminti: când fusesem la bazin şi o vreme am rămas singur în el), iar acest sfârşit de zi îmi era rezervat exclusiv mie şi nimeni altcineva nu avea voie să mai intre în apă. Nici nu mi-am dat seama cum şi când, încet, încet m-am îndepărtat binişor de ţărm, ceea ce de regulă nu mi se întâmpla, fiindcă întotdeauna mă cuprindea o teamă existenţială extremă în momentul în care nu mai simţeam nisipul sub picioare.
M-am răsucit uşor şi am pornit-o într-un bras liniştit înapoi.
– Te-ai plictisit, sau ai obosit? am auzit în spate o voce cunoscută.
Nu doar că până atunci nu fusese nimeni prin preajma mea, dar de unde şi cum, prin ce miracol să fi apărut acolo? Căci era, neîndoios ea, sirena mea.
M-am întors, nevenindu-mi a crede că ne puteam întâlni atunci, acolo, printr-un hazard al vieţii sau poate cine ştie de cine aranjat (dacă aşa ceva ar fi posibil). Părul lung şi blond îi plutea deasupra apei, ca un guler de veşmânt imperial. După ce m-a tachinat cu aceleaşi cuvinte ca înainte de despărţirea de la bazin, mi-a zâmbit dezvelindu-şi dinţii mici şi albi, uşor ascuţiţi.
– Ce cauţi aici? am reuşit să bâigui, simţind că mă ia cu frig.
Nu mi-a răspuns. Doar a dat din cap într-un sens pe care nu l-am priceput.
M-am scufundat şi am privit-o. Avea un strălucitor corp de sirenă, aşa cum mi-o închipuisem în bazin. Desigur că nu purta sutien şi am putut pentru câteva secunde să-i admir sânii micuţi şi rotunzi, fermi, pe care a vrut iniţial să şi-i acopere cu palmele dar apoi a renunţat. Am revenit la suprafaţă şi primul meu gând a fost s-o îmbrăţişez. Dându-şi seama că-i descoperisem identitatea acvatică, a început să se îndepărteze zâmbind, îndemnându-mă din priviri s-o urmez.
Şi am urmat-o. Tot mai departe şi mai departe, până când ţărmul a rămas mult în urmă, nevăzut, o amintire.
Apoi ea s-a scufundat. Şi am urmat-o şi sub apă.
Tot mai adânc şi mai adânc, până când s-a făcut o beznă absolută şi nu am mai văzut-o, dar am continuat s-o caut bâjbâind ca legat la ochi, printr-o cameră necunoscută, prin apa ce devenise ca păcura.
Cu toate acestea nu eram deloc neliniştit şi îmi spuneam (şi simţeam) că nu mă paşte niciun pericol, că nimic rău nu are cum să mi se întâmple. Că, deşi pierdusem orice contact cu sirena, totul se va termina cu bine, şi până la urmă o voi găsi.
De unde această convingere, n-am idee.
Dar pot spune cu certitudine că eram împăcat şi mulţumit şi că trăiam o stare de fericire şi nerăbdare mută, de parcă eram un făt care presimţea că în curând va vedea lumina zilei şi o va cunoaşte pe cea care i-a dat viaţă.
Însă, pentru ca asta să se întâmple, mai lipsea ceva, ceva neştiut, deşi dorit, pe care eram pregătit să-l întâlnesc, eveniment în aşteptarea căruia îmi ascuţisem toate simţurile.
Cât timp am rămas în acea stare de expectativă n-aş putea spune.
Să fi trecut zile, luni, ani, secole, milenii, milioane de ani când, în sfârşit, în întunericul şi liniştea din adâncuri ce păreau definitive, ireversibile, se auzi o voce fermă, tunătoare, care sparse toate zăgazurile acelei nopţi nesfârşite:
– Să se facă lumină!
Şi a fost lumină.