Virtualitate însemna cândva o posibilitate care nu se împlinea. Se spunea „există posibilități care se poate și posibilități care nu se poate”, cele din urmă fiind chiar – glumeț spus – niște virtualități. Că, între timp, posibilitatea care nu se putea a început să se poată, aflăm cu toții, acum, în fiecare zi. Ba un robot uman(oid) care dansează grotesc, ba cine știe ce altă posibilitate care se poate.
Azi, când virtualul este pe buzele tuturor, cuvântul are o autoritate de necontestat. Recent, am auzit că va trebui să ai un „spațiu virtual privat” ca să poți primi o cât de mică atenție financiară pentru vreo emisie, spusă sau scrisă, a propriei tale proprietăți intelectuale. Între timp, se pare că s-a amânat această măsură pentru persoanele ca să zic așa fizice. Până când? Asta e mai greu de precizat.
Pe vremuri, locurile în cimitire se cumpărau pentru totdeauna. Li se și spunea „locuri de veci”. Cel care-și asigura „locul de veci” avea o asigurare pentru veșnicie/vecie. Acum, poți vedea pe pereții din orașe întrebarea, vag metafizică și evident religioasă: „unde îți vei petrece veșnicia?” Căci „la sat”, s-o fi născând ea, veșnicia, dar slabă speranță să se mai risipească orășenii prin sate („și sătenii prin pustii”).
Azi, dacă îți iei, cumva, un „loc de veci” trebuie să te asiguri întâi că, după cei șapte ani cât ține vecia aia, mai poți spera că are cine să o reînnoiască, adică să plătească taxele pentru vecia ta. O dată, de două sau chiar de patru ori.
Să mai citez o dată replica din piesa lui Eugene O’Neill, „Lungul drum al zilei către noapte”, dintr-un spectacol românesc de demult. Nu era vorba de vecie, ci doar de trecutul unei familii. James Tyrone îi spune soției sale, Mary Gavan Tyrone, care-i tot vorbea despre un fapt de demult, asta a fost în trecut, subînțelegând că, gata, e mort și închis, așa că nu mai trebuie invocat mereu, cum făcea Mary. Iar ea îi răspunde „dar trecutul e aici, împreună cu noi!”.
Virtualul, internetul și giga-urile lui, ni s-or fi părut și nouă, celor care am dat cu ochii și mintea de el și de ele (internetul, giga-urile), o memorie de veci, ca să zic așa. Dar, iată, nu demult, aflu că situl (refuz să transcriu snobul „site-ul”) Vieții Românești este inactiv. Aș fi zis mort, dar sper că mai poate învia. Și într-adevăr, chiar în seara asta de 10 mai, când încerc să-l deschid, e tot inactiv și mi se recomandă în engleză să mai încerc. Deci, siguranța noastră că acolo sunt puse bine toate numerele de revistă dintr-un fel de scurt trecut că vor fi tot acolo și într-un viitor „care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”, rămâne o iluzie, echivalentă într-un fel cu aceea că mormintele celor dragi vor mai persista și după ce tu nu vei mai fi să te ocupi de plata chiriei pentru acest nou „loc de veci”. Aflu și de ce e închis www.viataromaneasca.eu.
S-a rătăcit o factură luna trecută sau în martie și, hop, nu mai avem site. Să conchid că depozitul virtual e un fel de cimitir unde cineva trebuie să-ți plătească nu din șapte în șapte ani, ci chiar mai des, vecia? Și aici un „între timp”: factura s-a găsit, s-a plătit. Astfel istoria de 120 de ani a revistei mai e asigurată pentru o lună de zile.
Acum înțeleg de ce e așa de prizat virtualul ăsta de către generațiile mai noi: pentru că le poate da siguranța că lumea începe cu ei/ele. Ștergi frumușel tot ce era scris de cei care scriau înaintea ta, și ți se poate părea că literatura, filozofia, sau chiar lumea, începe cu tine. S-a practicat ceva similar și pe vremea când nu exista Inteligență Artificială și nici altă virtualitate decât cea care, cel mai des(eori), nu se putea. I se spunea palimpsest și era scris pe un pergament, de pe care se rădeau transcrierile unor gânduri mai vechi, eventual dinainte de și fără de Christos, ca să se depună acolo, de către călugării – înțelepți după noile, atuncii, criterii – propria lor viziune asupra lumii. Am auzit că unele palimpseste au fost re-răzuite și s-a mai putut reconstitui câte ceva din vechile scrieri ale unor autori „păgâni”, adică de altă religie decât a noastră.
Mai că-mi vine să spun „nimic nou sub soare”, pentru că, de curând, am fost invitat de un telefon mobil (nou) să-mi reconstitui niște fotografii șterse de mine însumi acum trei ani, de pe alt telefon.
Cândva demult se credea că viața continuă și după ce ai murit, în alții și în alții, că literatura continuă și după ce tu nu mai scrii, că istoria… și așa mai departe. Acum, gata, „après moi le déluge!” Și uite-așa ne întoarcem la istorie, la trecut. Și încă la unul care nu-i chiar al nost’, românesc, ci al Regelui Soare (al Franței), Ludovic al XIV-lea mai pe românește. Și, hop, iar un trecut care e, „aici, împreună cu noi”, deși, în cazul ăsta, nu suntem noi aceia care l-am trăit direct.
Poate că lumea s-a săturat/saturat de atâta cultură, trecut, opere, patrimoniu și de aia va fi născocit o memorie trecătoare, o veșnicie cu taxă și cu siguranța depozitarului că într-o bună (pentru el) zi, locul va fi liber. Și o altă vecie/veșnicie va veni să se așeze acolo, în locul celei expirate, în modul cel mai firesc și, deci, cel mai trecător.