(stil de viață în noii ani nebuni)
Trăim înThe (new) Roaring Twenties, desigur fără sclipirile lumii lui Gatsby, dar în mod sigur cu clocotul și tunetele conflictelor care izbucnesc ca focurile pe câmpuri uscate. Însă ar fi nedrept să nu sesizăm și faptul că trăim totuși în cele mai bune timpuri, în primul rând, pentru că acestea sunt singurele la care avem acces și apoi, sunt vremurile care oferă cel mai elaborat tip de confort, atât de plăcut omului. Alt timp nu am, revenim la Seneca cu gândul că acestea sunt datele, nu le putem schimba, dar putem transforma calitatea intervalului pe care-l avem la dispoziție, așa că: zâmbiți, vă rog!
De ce observăm atâtea chipuri mohorâte pe străzile noastre? Justificări de tot felul ar exista, toate de-o logică de necombătut. Les fleurs du mal traversează orașul, oameni cu aer mereu jignit de ceva sau de cineva, nepăsându-le că lasă în urmă o dâră de dispreț și de neliniște sau chiar de agresivitate, din care sunt nevoiți și alții să se „hrănească”. Dacă e să vorbim despre responsabilitate în spațiul public, am putea spune că e tare plăcut să fim reținuți, dacă nu zâmbitori, măcar binevoitori, politicoși, amabili, civilizați. Ar face, pentru toți, viața mai ușor de dus, în special în orașele mari.
Vremurile sunt într-o continuă schimbare, așa e de când lumea, pe unii îi supără atâta dinamism, dar acesta este timpul Cronos, asta știe să facă, prin venele lui curg orele, minutele, secundele. Din ele sunt făcute și amintirile, fibra memoriei.
În București, fotografii retro din Cișmigiu, pe la începutul anilor 2000 tentau trecătorii să ia o pauză și să imortalizeze clipa cea simplă, chiar banală dar cu un parfum special, acela al imposibilității de a o mai trăi încă o dată. Aparatul fotografic cu pânză neagră, obiect de epocă cu trepied din lemn, făcea poze ce aveau să îl surprindă pe curiosul client abia după o zi -două, asta dacă nu uita să revină în acel punct al parcului, în acel loc unde îl așteptau imaginile sinelui ce trecuse pe acolo.
Ieșirea la liman din lunile grele ale melancoliilor abisale de iarnă, așa cum mulți le sesizează și le traversează anevoie, s-a produs deja. Aromele de cafea și mare sau ocean ale verii încep să se simtă și să țeasă noile povești în căutarea perpetuă a fericirii. Dacă nu o găsim pe Terra, o putem căuta pe Marte, spre exemplu. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, primii oameni vor ajunge pe planeta roșie deschizând drumul și pentru ceilalți. Pe site-ul NASA am ascultat câteva sunete înregistrate pe planeta Marte, șuieratul vântului, vârtejurile diavolilor de praf, chiar și un mic cutremur numit „marsquake”. Zgomotele sunt înfundate și slabe din cauza că atmosfera e rece, rarefiată și formată din 96% dioxid de carbon, care absoarbe sunetele mai înalte. Ne gândim că oameni din viitor care vor locui, probabil, acolo o să fie nevoiți să strige unii la ceilalți ca să se facă înțeleși. Părinții la copii, soții între ei, ridicarea vocii fiind ceva necesar în comunicare și deloc de condamnat. Obiceiul răstitului la celălalt venind ca o moștenire prețioasă de la strămoșii lor pământeni. Nimic nou sub Soare sau mai bine zis în Sistemul Solar. Și, în fond, pe Pământ sau pe Marte, important e să ai la cine striga.
Primăvara a trecut destul de repede cu alergăturile cotidiene, cu asteniile sale care prelungesc melancoliile hibernale și pregătesc toropeala veri i.Primăvara e un anotimp despre care inteligența artificială spune: „Oamenii devin misterioase creaturi diurne: zâmbesc fără motiv, scot bicicletele prăfuite și cred că pot alerga 10 km după o singură salată. Pe scurt: primăvara ne face fericiți, prostălăi și simpatici — dar hei, cine se supără când e soare?” (text generat cu AI)
Valoarea materială a clipei lasă puțin loc pentru zâmbet. Asta și pentru că globalizarea a dus, printre altele, și la democratizarea răului prin intermediul știrilor, al rețelelor de socializare. Acestea ușurează accesul la unele informații și întâmplări care nu aduc niciun folos omului, însă îi consumă timpul în care ar putea face ceva pentru suflet.
Un zâmbet ne poate face simpatici, cuceritori, cu un zâmbet putem cumpăra o clipă de tihnă acasă, un moment de bunăvoință la un ghișeu, o favoare uneori, o recomandare făcută cu mai mare atenție, un compliment aducător de stare bună. Zâmbetul e gratuit și beneficiile sunt mari.
Putem surâde sau râde și din alte motive, chiar și singuri, asigurându-ne că nu ne pasă de expresia autohtonă „râzi ca prostul / proasta”, pe care mulți dintre noi o încasau la școala sau acasă, mai ales în perioada de dinainte de anii ’90, atunci când celebrul bullying era o stare de fapt cât se poate de firească. În special, atunci când elevul era tras de perciuni sau dat cu capul de tablă ori lovit cu linia peste degete, ca să scrie cu mâna dreaptă deși era stângaci, ori era făcut psihic knockout de către unul dintre părinți. Dominarea prin agresivitate nu era tratată ca fiind o problemă și inițiativa junilor mai simpatici era de multe ori oprită cu un „râzi ca prostul”. O altă expresie care ataca furibund zona memoriei era: „Numai prostul râde de ce-și aduce aminte”.
Urmează apoi celebrele încurajări:
Râde ciob de oală spartă.
Râzi tu râzi, dar râzi a pagubă.
Cine râde la urmă, râde mai bine.
Cu atâtea suprimări pedagogice ale veseliei și deseori motivări ale falsei modestii, aproape că nu e de mirat că strada e tristă sau plină de manifestări ale bășcăliei care numai umor nu este, ci mai degrabă o exprimare a lipsei de încredere în opinii, în propria persoană, în viitor, în amabilitate ca mod de viață.
Zâmbetul este o formă de comunicare non-verbală plină de farmec și un mod de a ne prezenta rapid, câștigând atenția sau chiar bunăvoința interlocutorului. Zâmbetul reduce stresul, abate gândurile apăsătoare, luminează chipul. Costă aparent doar energia câtorva mușchi de pe față care se încordează pentru a putea realiza mimica necesară unui chip surâzător, însă vine dintr-un adânc al ființei, ca dintr-o fântână. Cei care zâmbesc cu ochii sunt fermecători și sinceri transmițând valuri de blândețe, această calitate nemaipomenită a unei inimi neclintite ce nu se schimbă în funcție de circumstanțe.
Eticheta străzii într-o țară ce se consideră civilizată mai conține și mersul pe partea dreaptă a trotuarului (sau stânga în Australia, spre exemplu), păstrarea unei distanțe față de ceilalți, oprirea în lateral pentru a discuta cu cineva, folosirea expresiilor de politețe și abținerea de la a ne holba la ceilalți, obicei extrem de neplăcut. Confortul pe stradă se poate învăța, e o decizie deopotrivă personală și colectivă, am putea spune că e un fel de știință, de aceea, există orașe din care nu am mai pleca și altele în care nu știm cum să ajungem mai repede în propria locuință.
Un zâmbet sădit zilnic, în timp dă roade bogate. Și cu acest bagaj pregătit, putem să ne gândim deja la zilele frumoase ale verii, pentru că vacanța poate începe și din interior.