(wikipedia) – Safari (din arabă: سفر , safar însemnând călătorie) este o expediție de vânătoare, care se desfășoară în savanele din Africa, în scopul vânării unor mamifere
(dexonline) – Safari s. n. 1: expediție de vânătoare în Africa neagră. ◊ excursie în timpul căreia se fac fotografii de animale sălbatice.
Piața Amzei…
Un fel de năpastă grea, ceva ca o maledicție ce datează din perioada comunismului timpuriu, plutește undeva, deasupra a ceea ce entuziaștii hipsterizați de astăzi numesc „punctul zero al buricului orașului București”.
Numele zonei provine de la Biserica Amzei, ridicată la începutul secolului al XIX-lea, de boierul Amza Năescu. Așezarea s-a dezvoltat în jurul bisericii, iar, cu timpul, mahalaua Amzei a devenit un nod de viață comercială și socială. Zona avea avantajul unei poziționări centrale, într-un București care creștea haotic, dar organic. În perioada interbelică, Amzei a devenit un loc de întâlnire pentru mica burghezie urbană. Se vindeau legume și carne proaspătă în hală, dar și stofe, parfumuri și bunuri de import, în magazinele din jur. Era una dintre piețele elegante ale orașului, frecventată de oameni care locuiau în case solide, cu influențe franceze, construite de familii cu nume importante.
După ce a trecut prin perioade foarte dificile (cu influențe „hayssamice”!), transformările radicale au început în anul 2000. Clădirea veche a halei a fost demolată în 2010 (de către un primar grăbit să șteargă urmele administrației anterioare). Numai că, în locul ei a fost ridicată, în 2015, o altă „hală” (cum zic arhitecții, „din metal și sticlă”, care s-a vrut să fie de un modernism „ecrazant”). La început, se găseau acolo cele mai variate „de-ale gurii”, carne, ouă, lapte, brânzeturi, dulciuri, haine, metalo-chimice etc,, cam cum vedem azi la parterul de la Obor. Estimp, zarzavagiii fuseseră instalați la nivelul inferior (sau -1, cum se zice), o platformă aflată sub cerul liber. Clădirea dispunea de toate utilitățile (lifturi, care, între timp au fost înțepenite la parter, devenind garaje, căi de acces pentru aprovizionare, apoi, scări rulante, care au fost după aceea demontate!). Și, în fine, să nu uităm acțiunea constantă a naturii, căci ploile și zăpezile șiroiau la nesfârșit pe decorațiunile exterioare ale acestui paralelipiped „din metal și sticlă”, inutil, care începuseră să ruginească; în plus, apa se infiltrase și în interiorul clădirii.
Acesta este breviarul de istorie a Pieței Amzei, o istorie complexă, încurcată, cu apostile de urbanism eclectic, cu inițiative culturale plăpânde (atâta s-a putut !) și sâcâită de minabile și interminabile tensiuni între tradiție și modernitate. Problema Amzei nu este lipsa de spațiu, ci lipsa unei viziuni coerente. Ceva nu se „colează” perfect pe trupul și pe spiritul ei.
Dar, dacă aș fi partiprizan, aș spune că, de departe, cel mai răsunător eveniment cultural petrecut în acest loc a fost cel din…hăt! decembrie 1992. Atunci, a fost lansat volumul 1992 – Sisteme de supraviețuire, cu interviuri (o parte apărute în Cotidianul) cu cele mai proeminente personalități ale anului, de la Părintele Galeriu, Dan Grigore, Maia Morgenstern, Theodor Stolojan, Mihai Stănescu, Dan Pița, Petru Creția, Mircea Ciobanu, George Emil Palade sau Mircea Spătaru, până la Alexandru Paleologu, Ion Rațiu, Domokos Géza, Nina Cassian, Marin Constantin, Coen F. Stork, Vladimir Pană, Laurențiu Ulici, Mircea Daneliuc sau Părintele Cleopa. Interviurile au fost realizate în cursul anului 1992, de scriitorii Florin Toma și Lucian Vasilescu, iar volumul s-a bucurat la lansare de strălucitele prezentări (declamate printr-o portavoce!) ale lui Nicolae Prelipceanu, Alex Ștefănescu și Laurențiu Ulici.
Evenimentul a beneficiat de alte trei detalii bulversante. Primul, cu adevărat inedit, fabulos și nu lipsit de semnificație a fost că acțiunea s-a petrecut în interiorul unei măcelării[sic!], MIRAD se numea (acronimul de la Mircea Rădulescu, din Piața Amzei, cel mai faimos măcelar din București); la această „ofertă de lucru”, proprietarul a achiesat cu entuziasm. Așa încât, printre hălci de carne, dăraburi de mușchi atârnate de cârlige și valtrapuri de slănină, dincolo de etalajele frigorifice ornamentate cu vrăbioare, antricoate, organe și… crenguțe de brad, s-au spus vorbe poetice și de bun…gust. Al doilea detaliu a constat în faptul că volumul costa exact cât un kilogram de parizer (985 lei la vremea aceea!). De altfel, nici nu era o coincidență, pentru că sloganul întregului déluge gastro-cultural era Lumea se-mparte / Între carne și carte! Iar ultimul și cel mai gustos detaliu: volumul s-a vândut împreună cu o fleică de carne macră. Really!
Afluxul ieșit din comun, îmbulzeala publicului ce amușina pe afară, prezența fizică a numeroși eroi ai interviurilor laolaltă cu burtăverzimea lihnită, simplii curioși, băgători de seamă și „pișcotari” (da, atunci apăruse această specie de pomanagii culturali!) – toate adunate la un loc au făcut ca acel happening (anunțat chiar și în Evenimentul zilei!) să fie unic în analele culturale ale Pieței Amzei. Iar, pentru ca deruta să fie și mai parșivă, mai târziu, mult mai târziu, fosta primăriță a Sectorului a schimbat definitiv macazul: adică a promis că din acest loc ea va realiza un „pol gastronomic”!! Astfel că locul s-a umplut, ca sporii de ciuperci, de „bube, mucigaiuri și noroi”, cu igienă wishful thinking (inspectorii vin, „controlează”, își iau tainul și pleacă!), cu cerșetori, fainéanți sau bețivani stradali și – mai ales în weekend – cu nesfârșite valuri de migranți pietonarzi ce năvălesc, cu mic cu mare, dinspre suburbii înspre centru.
Și atunci, de unde atâtea librării (singura e tot „Papirus” de pe bulevard!), la fața locului, puzderia de cafenele cu iz parizian (hmm!), terase pro-ocidentale (what?) sau săli de spectacole (singurul teatru rămas e cel pentru copii, „Ion Creangă”) – toate aceste năluci pictate în culori vii pe reclamele de pe planșetele arhitecților visători, de unde? Nici măcar la „Mița Biciclista” – care, pe lângă reluarea vechiului nume al „Doamnei” Maria Brăescu, se subintitulează, într-o combinație lexicală, dacă nu ineptă, măcar nereușită, „stabiliment creativ”[sic!] – nu izbutește, cu bruderschaft-eriile ei zgomotoase din intersecția Biserica Amzei cu Christian Tell, să acopere cârpeala pseudo-socio-culturală a acestui loc parcă blestemat.
Piața Amzei rămâne cu tristețea ei fanariotă indelebilă, înecată în fum de șaorma, în sughițuri de bere la draft (mai nou, se numește street food!), cu cozi uriașe la merdenelele machedonului, cu trei „gelaterii”, trei farmacii (deh, e nevoie, după un asemenea consum cultural!) și trei „Mega Image”. Sau, cum scrie o lozincă scoasă de sub tejgheaua actualului primar de Sector (dar ce poate să scoată un fost șef de cabinet al directorului unui serviciu de informații, decât o mărgică?!), „Farmecul cartierului care nu vrea să se predea”[sic!].
Dar, iată că…iată că, sub crusta acestei autentice ineptitudini (adică o atitudine ineptă!), descoperim o adevărată vânătoare (recitiți definițiile din debutul cronicii!). O safariseală!
Pornind de la instabilitatea semantică și șubrezenia construcției lexicale (Art Safari!… deci, cum ar veni, e vorba de o vânătoare de artă?!), constatăm că, în ciuda acestei nechibzuite combinații, formula continuă să fie vânturată nestingherit, an de an, schimbându-și, nota bene, doar sediul, „locația”.
Și astfel, anul acesta „vânătoarea” a ajuns în Piața Amzei. Unde, ce să vezi?… Puhoi de nelume! Bate vântul prin spațiile unde, cândva, se lăfăiau cărnuri, brânzeturi, roți de cașcaval, dulciuri, haine, obiecte de uz casnic etc. În timp ce femeile de la casele de bilete se uită înciudate înspre ușa de la intrare, doar-doar măcar câțiva „domni” și câteva „doamne” – echipați în trening și cu converși scumpi în picioare, dar atrași nestăvilit, ca un magnet, de posibilitatea găsirii unei toalete – vor cuteza, împingând cu sârg căruciorul cu necesarul bebeluș orăcăind, să iasă din parcursul obligatoriu al străzii (adică cei 50 de metri până în Calea Victoriei!), spre a intra, în sfârșit, la Art Safari (ce-i aia, dragă?).
Ca să nu mai lungim această poveste (căci poveste reală este!), mai
adăugăm că „arealul” cultural numit Piața Amzei dispune de un „corp de balet”, peste care dai tot timpul și la tot pasul. El e compus din: Gloria, bețivana stricată a străzii, care, atunci când intră în sevraj, urlă din toți rărunchii (și despre care poliția declară că nu are ce să-i facă), Americanu` – un zdrențăros care vorbește singur, tot nărăvaș etilic, dar care se salvează ajutându-i pe cei doi zarzavagii ai pieței la căratul produselor, Brus Li – un deraiat ce-l imită pe marele luptător, apoi, falsul estropiat care cerșește, sprijinit de gardul grădiniței Maria Internațional School[sic!] (aflată în fostul sediu al ICE Dunărea)[sic!], dezgolindu-și un picior, spre a obține milosârdia trecătorilor (dar care, la compensație, e prins într-o permanentă tandrețe cu o răpciugă de – probabil – femeie) și, în fine, distribuția e completată de un „escadron” de 14 bodigarzi, născuți obosiți, transpirați degeaba, dizgrațioși, burtoși și zgomotoși, care se vântură prin piață, împingându-și vânturile mai la vale.
Ediția actuală a acestui Art Safari (a 18-a, deschisă între 26 martie și 19 iulie), adăpostit în cei 4.500 mp ai fostei hale din Piața Amzei, acum veșnic pustie (în ciuda propunerilor entuziast-lemnoase: „..este un spațiu deschis comunității, în care patrimoniul, arta contemporană și educația aduc oamenii laolaltă și refac legătura dintre aceștia și oraș /…/ oferind expoziții excepționale, dar și un program bogat de evenimente, de la tururi ghidate și tururi de noapte, la ateliere pentru adulți, întâlniri cu artiști și experiențe interactive, care combină arta cu timpul liber”) e structurată pe patru secțiuni: Pavilionul Muzeal – Vermont și farmecul Belle Époque, Pavilionul Istoric – Eminescu. Poetul rațional[sic!], Pavilionul Contemporan – Felix Aftene. Jurnal și Pavilionul Internațional.
Titlul de glorie al acestei ediții – sau, mă rog, „piesa centrală” – este expunerea singurei lucrări semnate de Vincent Van Gogh aflată pe teritoriul României, Culegătoarea de morcovi (Iarna) (1885), care face parte din colecția Slătineanu. A fost adusă, în jurul anului 1900, când medicul și colecționarul Alexandru Slătineanu, pe atunci doctorand la Paris și pasionat cunoscător de artă, a cumpărat-o direct de la celebrul negustor de artă Ambroise Vollard, din galeria sa din Rue Laffitte nr. 6, Paris. Era același negustor care îi lansase pe Picasso și pe Matisse (ahhh, acel « Un certain bleu entre dans votre âme », declamat cândva de Henri Matisse!) și care a contribuit decisiv la recunoașterea operei lui Van Gogh după moartea artistului. Lucrarea Culegătoarea de morcovi (Iarna) (44,5 x 57,5 cm, cărbune și cretă pe hârtie din fibre textile) a fost realizată de Van Gogh în perioada Școlii de la Haga (1883-1885, când a locuit la Neunen) și face parte din seria ce surprinde, în spirit foarte realist, țărani olandezi la muncile zilnice.
Pavilionul Muzeal – Vermont și farmecul Belle Époque
Expoziția invită vizitatorul să pătrundă în perioada de înflorire artistică și socială din a doua jumătate a sec. XIX, cunoscută în istorie drept Belle Époque. Este o epocă marcată de dezvoltare economică, prosperitate urbană și o dorință puternică de sincronizare cu marile curente culturale europene, considerată adesea ultima perioadă romantică din istoria României.
Nicolae Vermont (1866, Bacău – 1932, Bucureşti). Tânărul Nicolae va ajunge să studieze la Școala de Arte Frumoase la doar 15 ani, la clasa lui Theodor Aman. Sub îndrumarea acestuia, și-a desăvârșit desenul și a învățat tehnica gravurii, devenind unul dintre cei mai reputați graficieni ai generației sale. La Școala de Belle Arte din București i-a avut colegi pe Ștefan Luchian, Constantin Aricescu și Fritz Storck, alături de care a participat la manifestările secesioniste ale Independenților sau ale Tinerimii Artistice. Va reuși să plece la studii la München cu ajutorul cumnatului său, Ventura, și va rămâne acolo vreme de opt ani. În boemia bavareză, deprinde tehnica desenului și a compoziției, tehnică pe care o va perfecționa neîncetat pe tot parcursul vieții. Din München, îi trimite constant lui Ventura lucrări pe care acesta le duce, la rându-i, către expozițiile de la Cercul Artistic ori Salonul Oficial. Prin lucrările sale, Nicolae Vermont a demonstrat o preocupare deosebită față de soarta oamenilor din zona rurală, însă a ilustrat adesea și lumea orașului, meseriași sau muncitori. Doamna Maria Munteanu, curator, explică tuturor celor care vor s-o asculte(!): „Expoziția urmărește evoluția artistică a lui Vermont, în paralel cu transformările epocii, de la arta academică și monumentală, la deschiderea către curentele moderne. Parcursul artistic al lui Vermont se leagă încă din copilărie de numele lui Nicolae Grigorescu, care i-a remarcat talentul timpuriu. Întâlnirea celor doi a avut loc la Bacău, unde Grigorescu își închiriase atelierul în imobilul în care locuia familia Vermont. Tânărul artist l-a însoțit pe Grigorescu în plimbările de lucru și a avut acces direct la procesul de creație, o experiență decisivă pentru formarea sa, continuată mai apoi la Școala de Belle Arte din București și desăvârșită la Academia de Arte din München, alături de alte nume importante ale vremii”, explică tuturor celor care vor să asculte,.
Pavilionul Istoric – Eminescu. Poetul rațional
Expoziția Eminescu. Poetul rațional explorează, cu prilejul celor 176 de ani de la nașterea „Marelui Nepereche”( !), modul în care figura lui Eminescu a fost reprezentată în arta românească timp de peste un secol. De la primele portrete și ilustrații apărute la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la reinterpretările contemporane (dar, mai ales cele contemporane!), expoziția reunește lucrări semnate de artiști importanți precum Constantin Lecca, Gheorghe Anghel, Mișu Teișanu, Corneliu Brudașcu, Ion Jalea, Ovidiu Maitec și Mircea Cantor.
Să-l ascultăm pe Erwin Kessler, istoric de artă și curator al expoziției, cât de frumos prefiră portretul lui Eminescu: „Figura poetului și personajele extrase din poeziile sale au compus încă de foarte timpuriu, imediat după trecerea sa în neființă (n.n.!!) un adevărat univers artistic, reprezentat prin desene, gravuri, fotografii, picturi, sculpturi. Este un fel de grădină zoologică eminesciană (subl.mea). Demersul expozițional depășește imaginea rigidă a poetului canonizat și explorează modul în care opera și personalitatea lui Eminescu au fost filtrate, reinterpretate și recontextualizate de generații succesive de artiști”.
Este, fără îndoială, cel mai cunoscut poet român al tuturor timpurilor. Astăzi, 641 de străzi din țară îi poartă numele, apare frecvent în subiectele de la Bacalaureat, iar versurile eminesciene sunt recunoscute aproape instinctiv de generații întregi.
Dar cum a devenit Eminescu un simbol al culturii române? Totul a pornit de la o fotografie. În 1869, pe când avea doar 19 ani, Eminescu realiza la Praga prima sa fotografie cunoscută, imagine ce avea să devină una dintre cele mai recognoscibile reprezentări din cultura română. Fotografia a circulat în cercurile culturale ale epocii și a contribuit la construirea imaginii publice a poetului încă din timpul vieții sale. În evocările dedicate lui Eminescu apare și episodul potrivit căruia Veronica Micle ar fi văzut mai întâi celebra fotografie a poetului, trimisă Junimii ieșene, înainte de a-l întâlni personal la Viena, în 1872. De la acest portret al tânărului Eminescu, pornește și expoziția de la Art Safari: peste un secol de pictură, sculptură, grafică și reinterpretări vizuale, inspirate de chipul și mitologia poetului.
Însă, dincolo de intențiile educativ-oneste ale expoziției, rămâne, totuși, jocul de cuvinte, cel puțin forțat, din titlu. De ce „rațional”? Numai pentru că paronimizează cuviincios cu „național”? (În acest caz limită, romanticul rațional nu devine oare un oximoron?
Pavilionul Contemporan – Felix Aftene. Jurnal
Născut în anul 1972, la Vaslui, Felix Aftene a demonstrat de timpuriu că avea să devină un artist cu adevărat mare. Ca o recunoaștere a valorii sale, este absolut remarcabil că, în prezent, se numără printre artiștii contemporani cei mai bine vânduți, cu 27 de lucrări adjudecate, la o valoare de peste 187.000 de euro. Pentru un artist născut în 1972, această poziționare pe piață e impresionantă, într-un clasament dominat de marii clasici ai secolelor XIX-XX. Cum recunoști un tablou semnat de artistul contemporan Felix Aftene? În primul rând, datorită personajelor din lucrările sale: figuri umane reduse la esențial, chipuri calme, cu ochii închiși, care transmit o stare de meditație, ca o ataraxie orientală. Apoi natura pictată de Felix Aftene este specială, pentru că aceasta se contopește pur și simplu cu personajele: păsări care se așază pe umeri, frunze care cresc din mâini, animale care devin dubluri ale personajelor. Un fel de animism exotic, tropical, cu trăsături puternic naive, dar țesut pe canavaua mitologică ancestral românească. (Vaslui, Modova, toposul liric, illo tempore etc.)
Expoziția aceasta, concepută ca un jurnal vizual (sau, cum însuși artistul recunoaște, ca un atelier în cel mai autentic sens al termenului), strânge lucrări ce reflectă teme recurente din practica unuia dintre cei mai apreciați artiști români contemporani. E un artist polivalent, căci explorează multiple medii de creație: pictură, sculptură, pictură murală și new media, având o practică intensă pe scena națională și internațională, iar operele lui se regăsesc în cele mai importante colecții private din România. Aici, la Art Safari, sunt prezentate lucrări în bronz patinate diferit. Partea de polisare poartă nume-
le Brâncuși, iar artistul a folosit culori complementare – auriu și turcoaz. Expoziția cuprinde și obiecte cu poveste – de la o cumpănă de apă din Vaslui, la o fotografie făcută lui în maternitate, în ianuarie 1972, care a apărut într-un ziar al vremii, și lucrarea de diplomă. Alături, stau lucrări din atelier din toate perioadele, totul fiind completat cu două lucrări de artă video – Memoria spațiului I și II – realizate la Iași.
„Expoziția Jurnal – mărturisește artistul Felix Aftene – transpune atelierul meu în spațiul expozițional și invită la o călătorie prin viața mea: lucrări din perioade diferite, obiecte personale și fragmente biografice coexistă fără o ordine cronologică strictă. Pentru mine, cea mai duioasă secvență este, probabil, cea a începuturilor: lucrările legate de bunici, copilărie și primele experiențe expoziționale. În ele se simte o bucurie directă și o încredere în imagine și în artă ca instrument de descoperire și de auto-descoperire”.
Pavilionul Internațional
Instalația artistei Karoline Babette Kaiser explorează conceptul de „tricotaj social”, practică artistică participativă în care tricotatul nu mai este doar o activitate individuală, ci devine un proces colectiv, creează conexiuni sociale, dialog și comunitate. Karoline Babette Kaiser a susținut o serie de ateliere pentru public, iar prezența ei a fost asigurată de Goethe-Institut.
În paralel, instalația State of Flux a artistei Anastasiia Lisnycha reflectă instabilitatea realității și felul în care experiența personală și contextul istoric se intersectează într-un proces continuu de transformare. Prezența acesteia este susținută de Centrul Ceh. În fine, șaisprezece artiste israeliene sunt reunite în expoziția Her Pain, Her Power: Voices of October 7th. Cele 21 de lucrări reflectă trauma femeilor, a celor care s-au sacrificat să salveze civili atacați de teroriștii Hamas.
Din păcate, Piața Amzei rămâne pentru lumea artelor, cu câteva excepții minore, o neplăcută parafrază a unei construcții lexicale triste, ca o maledicțiune specifică mediului sportiv („S-a născut talent și a murit speranță”).
Adică, S-a născut speranță și a murit intenție…