Strigătul din oglindă de Mircea Bârsilă, col. Magister, Editura Limes, Florești, 2026, 112 p.
Angoasa sfârșitului pământesc se traduce, de către poetul Mircea Bârsilă (n. 19 octombrie 1952, Cârciu-Văgiulești, Gorj), prin tăceri și strigăte, prin resemnări și ieremiade, într-un spațiu fără de timp, populat cu animale mai mult sau mai puțin totemice (cal, șarpe, cocoș, salamamdră), pe pajiști smălțuite cu albăstrele, alior, trifoi: „Vai nouă:/ parcă am fi nişte tei cu ferestrele sparte./ Nişte prepeliţe izgonite de peste tot: din ouă, din cuiburi,/ din lanurile de grâu şi din pâini./ Nu ne căutaţi, în acest ceas, printre cei vii: toate părţile/ de vorbire – ale gramaticii din cugetul nostru –/ s-au curbat, una câte una, în spaţiu. Nu ne căutaţi/ printre cei plecaţi,/ în felul obositelor gângănii cu antene prea mari şi mai multe/ perechi de picioare./ Un fior brusc: sunt acoperite, cu folii curate, sunetele/ de plastilină/ ale saxofoanelor. O nouă abdicare forţată. O ruşinoasă/ micșorare/ Şi gândul – ascuns – de protest: în tonuri plumburii, tranzitive,/ cum sunt şi urmuzele, de fiecare dată,/ ale corbului/ aşteptându-ne/ lângă veioza cu pălărie în formă de ciupercă, de pe noptieră.” (din poemul Ora închiderii).
Geometria umbrelor de Victor Țarină, col. Magister, Editura Limes, Florești, 2026, 76 p.
Ilustrațiile foto ale lui Radu Merișescu, în bună consonanță cu versurile poetului Victor Țarină (n. 9 mai 1960, Cluj-Napoca), vorbesc (reținut) despre nostalgie, despre pustiul de acum versus, ehei, un timp când oamenii și lucrurile erau vii, abia pregătindu-se să devină umbre, măcar umbre: „Când bunica se apropia de sfârşit,/ doctorul ne-a anunţat că nu mai e nimic de făcut.// Atunci am înţeles cu adevărat/ Ce înseamnă «Să o lăsăm să moară.»// La înmormântare am stat singur,/ n-a venit nimeni să mă consoleze,/ priveam în gol spre lopeţile groparilor./ Noroi şi zăpadă. Noroi şi zăpadă./ Cei din jur au înţeles că vreau să-mi port/ singur amărăciunea.// Lacrimile de atunci au devenit ridurile mele” (din poemul Privind în gol). Referindu-se la biografeme lui Victor Țarină, Mircea Petean scrie: „Ceea ce conferă farmec acestor mici naraţiuni este stilul simplu, deloc simplist […], marcat de o modestie asumată, cu o undă de autoironie”.
Imparțial de Ioana Sandu, col. Celelalte cuvinte, Editura Junimea, Iași, 2026, 132 p.
Primul volum postum al poetei Ioana Sandu (n. 1942, Drăgănești, Olt), după apariția, la aceeași editură, în 2023, a riguroasei selecții făcute de autoare – antologia intitulată Setea penumbrei. O sută și una de poezii (2004-2022). Ca un arc peste timp, poeta a ales pentru coperta a patra a volumului Imparțial – carte cu fior thanatic, de despărțire știută de această lume senin-dureroasă, îndulcită de credința în Dumnezeu –, exact spusele lui Gheorghe Tomozei de pe la începuturile ei literare, din 1983, când el se pronunța, în revista Astra, asupra coordonatelor definitorii pentru întreaga ei operă lirică: „Amintirile copilăriei petrecute într-un sat (se pare, din preajma Oltului) pe care autoarea îl vede «vremuit» – imagine superbă! – se proiectează cu graţie necăutată în memoria sa şi ne sunt povestite în versuri uşor înceţoşate ca de zăpezi, în note elegiace. Sensibilă la inexorabila risipă a secundelor, poeta are în acelaşi timp capacitatea de a nu se lăsa intimidată de legile lui Chronos, redescoperindu-şi obârşiile stenice.”
Intersectări culturale de Zamfir Bălan, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2026, 226 p.
Din arhiva Muzeului Național al Literaturii Române, Zamfir Bălan (n. 15 decembrie 1958, Gurguieți, Brăila) – cunoscut mai ales pentru cercetările sale asupra vieții și operei lui Panait Istrati – se oprește, de astă dată, și asupra unor schimburi epistolare dintre personalitățile culturale ale unui moment sau altul al istoriei literare (de evidențiat, de pildă, corespondența dintre Octav Șuluțiu și Lucian Blaga). Zamfir Bălan selectează – din cele peste 200.000 de manuscrise deținute de M.N.L.R. – o serie de mărturii și corespondențe care ne determină să descoperim dintr-un unghi nou profilul lui, bineînțeles, Panait Istrati, dar și cel al unor Ion Valjan (Ion Al. Vasilescu), Ion Diaconu, Mihail Sadoveanu, Constantin Banu, G. T. Kirileanu și, nu în ultimul rând, Perpessicius. Cheia de boltă a întregului volum o reprezintă spusele lui Panait Istrati: „O misiune de îndeplinit: scrisul”. Malgré tout.
ishtar de Alex Gabriel Stan, Editura Vinea, București, 2024, 88 p.
Alex Gabriel Stan (n. 1988) este un nume cu care, probabil, va trebui să ne obișnuim, între poeții cu premii și distincții, chiar dacă proiectele lui literare sau filosofice, substanțiale fiind, se măsoară în alte unități de timp, nu în cele îndeobște socotite ca fiind uzuale. Olimpic internațional la filosofie în 2008, doctor în filozofie apoi, când avea 26 de ani, debutează la 34 de ani cu ishtar. Recursul la mitologic, la primordial, la numerele ce asigură ordinea divină ori ne macină cotidian, conjunctural, asigură osatura volumului lui Alex Gabriel Stan, cu alonjă spre coincidența (cum altfel?!) a contrariilor, pentru că potențialitatea este dincolo de contrarii, ceea ce nu e deloc simplu de pătruns cu mintea omenească, doar poezia poate sonda insondabilul: „el n-are părţi dar părţile se adună în forme inegale/ nimic e nicăieri/ totul se întâmplă/ nimic nu se întâmplă/ numărul tremură/ în inima sa rece apare un deschis/ se nasc speranţe şi vise întinse cât cerul/ nu mai e mult/tot ce este tot ce-a fost/ şi totul îl duce spre o cursă infernală/ înspre numere/ ceva o să se facă/ devin posibile imagini proiectate pe fundalul negru/ deşi nu e lumină se visează răbufnirea/ visul se adânceşte/ în serii nesfârşite se leagă o ordine nebună/” (din poemul numerele).