O veche pacientă, rănită până la depresie de către iubitul ei care hotărâse să încheie relația de iubire dintre ei și care mergea foarte bine, îi spune acestuia, la ultima lor întâlnire și privindu‑l intens în ochi: „Femeilor care îmi vor urma le doresc să nu aibă parte de tine. Dacă nu puteam fi singura, am visat ca măcar să fiu ultima femeie din viața ta.” Durerea din centrul căreia rostea aceste cuvinte era nu doar întemeiată, ci mai ales atât de adâncă, încât cuvintele nu fuseseră însoțite de niciun fel de istericale, așa cum se întâmplă îndeobște în situațiile în care ești părăsit în plină iubire. Ea le rostise cu demnitatea de care un om e capabil în fața unei decizii care îi afectează viața, dar pe care o acceptă știind că într‑o relație de iubire, dacă iubire e să fie, te dai necondiționat celuilalt, nu stai pe margine, în observație, amenajând relația spre binele tău. Femeia nu era vreo tinerică luată de valul amorului adolescentin, ci o femeie în apogeul vârstei de mijloc, trecută prin toate experiențele vieții, inclusiv un divorț survenit după treizeci de ani de căsnicie. La fel ca și iubitul ei, de altfel. Puteam lesne înțelege ce anume rostise la acea ultimă întâlnire, dincolo de înțelesul ca atare al cuvintelor. Dar, abia atunci când ne‑am întâlnit câțiva ani mai târziu, abia relatându‑mi momentul de viață în care se afla, mi‑am amintit de o interpretare făcută de K. R. Eissler lui Goethe.
K. R. Eissler (1908-1999) a fost un psihanalist austriac format la Viena și stabilit în Statele Unite, cunoscut ca unul dintre fondatorii și administratorii Arhivelor Sigmund Freud și ca autor al unor studii ample despre mari figuri culturale. În paginile dedicate lui Goethe, Eissler a lucrat cu fidelitate față de conceptele freudiene, urmărind cu o atenție aproape chirurgicală felul în care conflictele pulsionale modelează viața interioară și modul în care se arată asta în operă. În numărul 4‑5‑6 din 1999 al revistei Secolul XX, într‑un articol (în traducerea Adrianei Cutieru) dedicat lui Goethe, Eissler interpretează opera goetheană vorbind despre salvarea prin fugă a poetului din fața situațiilor care reactualizau blestemul ce îi fusese pus pe umeri de către una dintre iubitele sale (în textul lui Eissler numită Lucinde), pe care o părăsise. Lucinde este încifrarea numelui unei femei reale din viața lui Goethe, Friederike Brion. Eissler fiind cel care i-a dedicat lui Goethe o muncă strânsă în mai bine de 1500 de pagini de interpretare psihanalitică.
Pentru Eissler, episodul pe care îl numesc „blestemul Lucindei” nu e o legendă, ci o formulare afectivă survenită din experiența de viață a lui Goethe, transmisă prin tradiția psihanalitică a interpretării biografice încă de la Reik, și care concentrează drama erotică a tânărului Goethe. O frază rostită la despărțirea de o iubită, pe când avea 22 de ani, încărcată de reproș și durere și percepută ca blestem, devine în psihicul poetului o interdicție erotică interiorizată, o vinovăție ce se va traduce în episoade de spaima de sărut și de ejaculare precoce – simptom pe care Eissler îl consideră autentic și ulterior compensat și care reapare, transfigurat, în scene ale operei goetheene, acolo unde viața, inevitabil, își lasă urmele în ficțiune. Așa cum în cabinetul de psihanaliză trebuie surprins conținutul latent încifrat în conținutul manifest al discursului pacientului, tot astfel opera devine un material nu doar de citit, ci, mai ales, de auzit și interpretat, măcar în virtutea faptului că nimeni nu deține controlul absolut asupra sieși, inconștientul rostindu‑se nu doar simbolizat, ci și încifrat.
Ascultând‑o pe pacienta mea, am avut sentimentul acela straniu că, dincolo de biografii și epoci, psihicul uman repetă aceleași scenarii. Cuvântul rostit din rană – acel cuvânt care nu mai cere, nu mai imploră, ci doar se rostește în plină prăbușire – poate deveni, pentru cel care îl primește, o interdicție ce se insinuează în straturile adânci ale ființei, de unde își trimite reverberațiile în viața reală. Nu pentru că pacienta mea ar fi fost o nouă Friederike Brion, nici pentru că bărbatul din fața ei ar fi avut destinul ero(t)ic al lui Goethe, ci pentru că aceeași greu descifrabilă logică a cuvântului încărcat afectiv își făcea loc, în alt decor, în fața mea: cuvântul care devine vinovăție, vinovăția care devine destin. Căci, peste ani, fosta mea pacientă mă căutase nu doar ca să-mi povestească pe ce palier al vieții se afla, ci pentru că își amintise ceea ce îi spusesem la capătul mărturisirii prăbușirii ei, în acea ședință, lucru pe care îl uitasem și pe care ea îl readucea la lumină rostindu-mi cuvintele: „Când ești părăsit, nu celălalt îți hotărăște viața, ci felul în care poți duce în tine rana provocată. Pentru că nu plecarea celui iubit ne prăbușește, ci modul în care ne așezăm în fața propriei fragilități, transformând‑o, fără să vrem, în destin.”
Mi‑a spus că această frază nu i‑a dat pace. Că a însoțit‑o în zilele în care se simțea pierdută și în nopțile în care își tot căuta vina. Că, fără să‑și dea seama, a început să‑și privească viața nu prin ochii celui care o părăsise, ci prin ochii propriei sale memorii legate de relația cu el, dar și prin lentila demnității. Și că, încet‑încet, durerea pe care o trăia târându-se prin viață nu a mai fost locul în care se prăbușea, ci locul din care se ridica. Căci se considerase nevinovată. Nu participase cu nimic la despărțirea de el stabilită, ci doar își dăduse întreaga ființă lui. Asta fusese vina ei, pe care nu o regreta. Așa putuseră să își reia relația. Considerându-l nu un om care o părăsise din senin, ci unul care, la rândul lui, era sclavul propriilor neputințe. Și abia atunci când nu a mai avut nevoie de el ca să se simtă întreagă, s-au putut vedea unul pe celălalt cu adevărat. Întoarcerea lor în acea iubire nu fusese o reeditare a trecutului, ci o formă de a‑l depăși. Și mi‑a spus, cu o simplitate care m‑a tulburat, că nu el s‑a schimbat, ci locul din ea din care îl privea și primea. „Cuvintele dumneavoastră au fost cheia. Nu pentru că m‑au convins de ceva, ci pentru că m‑au făcut să privesc din altă parte. Și așa am putut păși dincolo de suferința de atunci.”
Poate că aici se află, de fapt, miezul întregii povești: în iubire, cuvintele nu sunt simple sunete aruncate în aer, ci acte care se înscriu în celălalt, căci sunt purtătoare de realitate și de afect. Uneori, și de destin. De aceea ar trebui, dacă ar fi posibil, să fie inventată o etică a iubirii. Dar suntem la mâna iubirii, și nu ea e la mâna noastră, așa cum credem.
Heidegger spunea că locuim în cuvinte. Aș adăuga că nu doar noi locuim în cuvinte, ci și că ele locuiesc în noi. Ceea ce am văzut în interpretarea lui Eissler la opera lui Goethe și ceea ce am auzit în cabinetul de psihanaliză sunt două fețe ale aceluiași adevăr: cuvântul rostit în emoție intensă nu se stinge odată cu despărțirea, ci continuă să lucreze în tăcere, ca o forță ce modelează vinovății, simptome, alegeri. Însăși viața. Eissler a urmărit această forță în literatura lui Goethe, eu am surprins‑o în vocea unei femei rănite. Și poate că nimic nu spune mai limpede cum funcționează Inconștientul decât această continuitate: ceea ce se rostește în clipa în care iubirea se frânge nu se pierde, ci rămâne, ca o urmă care cere, mereu, să fie reluată inconștient, pentru a fi integrată. Cel care va putea înțelege va fi schimbat de ceea ce, până atunci, se repetase în viața lui fără să vadă și fără să știe. Și astfel, își va putea da un destin, căci doar el va reuși să iasă din soartă. Sclavi ai iubirilor prin care am trecut, mai mult sau mai puțin traumatice, suntem și rămânem, cu toții, la nesfârșit.