În seara de 23 mai 2026, la ediția a 79-a a Festivalului de la Cannes, cel mai prestigios festival de film al planetei, cineastul român Cristian Mungiu a obținut pentru a doua oară marele trofeu, mult râvnitul Palme d’Or, cu Fjord, o coproducție România-Franța-Norvegia-Suedia-Danemarca. Cristian Mungiu câștigase primul său Palme d’Or în 2007, cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, al doilea lungmetraj regizat de el, și revenise ulterior în Competiția principală de pe Croazetă cu toate celelalte trei lungmetraje realizate (dintre care două au intrat și în palmares): După dealuri (Cel mai bun scenariu – semnat de regizor, pornind de la două romane nonficționale ale Tatianei Niculescu – și Cea mai bună interpretare feminină – premiu dublu pentru interpretele principale, Cristina Flutur și Cosmina Stratan – la ediția din 2012), Bacalaureat (Cel mai bun regizor, ex aequo cu francezul Olivier Assayas, la ediția din 2016) și R.M.N. (2022).
Cinema și marketing
Triumful de la cel de al 79-lea Festival de la Cannes înseamnă enorm atât pentru Cristian Mungiu, cât și pentru cinematografia românească. Regizorul se impune definitiv printre marii cineaști contemporani, intrând pe lista celor care au reușit să obțină două Palme d’Or-uri, pe care se mai află doar Bille August (Danemarca), Francis Ford Coppola (SUA), frații Jean-Pierre și Luc Dardenne (Belgia), Michael Haneke (Austria), Shōhei Imamura (Japonia), Emir Kusturica (Franța-Serbia), Ken Loach (Marea Britanie) și Ruben Östlund (Suedia).
În 2007, filmul românesc se putea mândri cu destul de puține lungmetraje selectate în Competiția mare de pe Croazetă (de la Haralambie Boroș, cu Afacerea Protar, în 1956, până la Lucian Pintilie, cu Prea târziu, în 1996), cel mai important premiu fiind pentru Cel mai bun regizor, obținut de Liviu Ciulei, în 1965, cu Pădurea spânzuraților. Dacă, în urmă cu 19 ani, un Palme d’Or pentru un cineast român părea de domeniul fanteziei, un al doilea trofeu suprem câștigat de același regizor este astăzi la fel de incredibil. Grație acestui uriaș succes, în acest moment, la fel ca în 2007, interesul internațional pentru cinematografia autohtonă a atins cote maxime.
La revenirea sa triumfală în România, Cristian Mungiu a reactivat discuțiile – imperios necesare – despre situația precară a sălilor de cinema din țară și sprijinul insuficient al statului pentru cinematografia națională, care a produs cel mai puternic brand autohton de export al începutului de mileniu, Noul Cinema Românesc. Afirmând că premiera națională a noului său film „va fi cândva între lunile octombrie și ianuarie”, Cristian Mungiu a adăugat: „Pentru că mai este mult până atunci, pentru că din august filmul va începe să aibă premiere în alte țări din Europa și pentru că a existat multă emoție în România generată de acest al doilea Palme d’Or, am vorbit cu sălile de cinematograf și am obținut înțelegerea lor pentru organizarea unei avanpremiere cu Fjord sub forma unei singure proiecții în toate sălile disponibile din România, din respect pentru publicul de acasă”.
Avanpremiera, care s-a desfășurat simultan, în seara de 13 iunie, în 96 de cinematografe din 53 de orașe, a fost o excelentă mișcare de marketing, atrăgând 43.440 de persoane interesate să vadă cât mai curând filmul aureolat la Cannes, stârnind dezbateri aprinse despre temele abordate pe ecran și pregătind astfel terenul pentru viitoarea lansare în săli.
Inspirația din realitate
Ca și la După dealuri și R.M.N., Cristian Mungiu s-a inspirat, pentru Fjord, dintr-un caz real, intens mediatizat în 2015-2016. Atunci, soții Bodnariu, Marius (cetățean român) și Ruth (cetățeană norvegiană), membri ai cultului penticostal stabiliți în Norvegia (unde ea lucra ca asistentă medicală la spitalul din orășelul Førde), au fost nevoiți să se confrunte în instanță cu Serviciul de Protecție a Copilului din acea țară (temutul Barnevernet). Asta deoarece cei cinci copii ai familiei fuseseră preluați în custodia statului norvegian, în urma acuzațiilor aduse părinților că ar fi recurs la violență fizică pentru a-și pedepsi descendenții.
Însă, la fel ca în filmele sale anterioare, regizorul-scenarist a folosit „cazul Bodnariu” doar ca punct de plecare pentru a construi o ficțiune, potențând totodată semnificațiile universale ale poveștii transpuse pe ecran. Procesul de ficționalizare este sugerat, de exemplu, prin schimbarea numelor personajelor. Marius Bodnariu a devenit Mihai Gheorghiu (interpretat de starul hollywoodian de origine română Sebastian Stan, nominalizat la Oscar și premiat cu Globul de Aur), iar Ruth Bodnariu, Lisbet Gheorghiu (apreciata actriță norvegiană Renate Reinsve, și ea nominalizată la Premiile Academiei Americane, precum și distinsă la Festivalul de la Cannes sau la Gala Premiilor Academiei Europene de Film). Și, chiar dacă soții din Fjord aparțin unei comunități religioase conservatoare, aceasta nu este niciodată numită în film.
Eterna dragoste
Toate filmele lui Cristian Mungiu au ca supratemă dragostea. Întrebarea esențială pe care o ridică ele este: Ce ești dispus să faci – sau până unde poți să mergi – pentru persoana iubită? Aceasta poate fi cea mai bună prietenă (dacă nu chiar mai mult decât atât), o discipolă, un copil, un părinte, o soție, un partener sau, pur și simplu, o mare iubire. Așadar, dragostea îmbracă multe forme în filmele cineastului, fiind mereu prezentă printre motivațiile personajelor sale.
Nici Fjord nu face excepție. Avem, pe de o parte, dragostea dintre părinți și copii. Soții Gheorghiu, în primul rând, sunt gata să facă orice ca să nu-i piardă pe cei cărora le-au dat viață. Și, chiar dacă metodele educative ale părinților sunt foarte stricte și le impun restricții pe care colegii și prietenii din afara cultului lor nu le cunosc, copiii familiei răspund la afecțiune cu afecțiune.
Pe de ală parte, mai avem și iubirea adolescentină, la încheierea căreia o inimă frântă poate echivala cu sfârșitul lumii. Elia (Vanessa Ceban), primul copil al soților Gheorghiu, se împrietenește cu Noora (Henrikke Lund-Olsen), unicul copil al vecinului lor (totodată director al școlii frecventate de toți), Mats (Markus Tønseth). Răzvrătita Noora rupe legăturile cu Elsa (Sofie Vartdal), până atunci colega sa cea mai apropiată, provocând gelozia acesteia. Pentru Noora, Elia devine rapid mai mult decât o simplă prietenă, iar despărțirea de ea o duce la depresie și disperare. Și, chiar dacă Elia, oricât ar fi atrasă de spiritul de frondă al Noorei, nu este la fel de pătimașă ca acesta, soții Gheorghiu (și mai ales Mihai) nu văd cu ochi buni relația dintre cele două fete. (În paranteză fie spus, Cristian Mungiu – care, în intervențiile sale publice, a pledat în repetate rânduri pentru toleranță – nu a ales întâmplător data de 13 iunie pentru avanpremiera națională a filmului său; în aceeași zi a avut loc marșul Bucharest Pride, care a adunat cam tot atâția participanți ca și proiecțiile cu Fjord.) La rândul său, Emmanuel (Jonathan Ciprian Breazu), fratele mai mic al Eliei, pare amorezat de rebela fată din vecini. Sau, cel puțin, surorii sale îi place să îl tachineze cu asta.
Trei drumuri încrucișate
Însă nu adolescenții sunt în prim-plan în film, relațiile dintre ei ținând de un fir narativ secundar. În centrul story-ului se află adulții, iar, dintre aceștia, trei au ponderea cea mai mare, alcătuind ceea ce Robert McKee numește un protagonist colectiv: ei ajung să se lupte pentru același obiectiv (reunirea familiei), bucurându-se sau suferind în funcție de evoluția procesului în care sunt implicați. Primii doi sunt, evident, soții Gheorghiu, inițial pe aceeași lungime de undă, apoi alegând căi diferite pentru a-și atinge scopul: norvegiana Lisbet refuză să admită că, știindu-se nevinovată, nu-și poate găsi dreptatea în propria țară, în timp ce românul Mihai consimte ca drama lor să fie utilizată de grupări naționalist-populiste din țară pentru a-și face reclamă, sperând că vâlva astfel creată îi va ajuta.
Cristian Mungiu are inteligența de a le adăuga un outsider, care, deși nu înțelege întru totul cultura soților Gheorghiu, se opune persecutării acestora, motivată în bună măsură de respingerea religiei lor. Avocata Mia (Lisa Carlehed), actuala soție a lui Mats, acceptă, la rugămințile lui Lisbet, să-i reprezinte pe părinți în instanță, ajutându-i să-și recâștige copiii. Ea este personajul ce se apropie cel mai mult de statutul de alter ego al autorului filmului, căci se străduiește să-și depășească idiosincraziile datorate mediului în care s-a format și este capabilă să distingă punctele forte și cele slabe din argumentația ambelor tabere.
Imposibila neutralitate
Plecând de la abordarea „eticistă” invocată de Cristian Mungiu în interviurile sale, criticii și filmologii (în special cei români) au dezbătut îndelung „neutralitatea” cineastului, așa cum transpare ea în filme. De pildă, scriind despre După dealuri în volumul său Imagini încadrate în istorie. Secolul lui Miklós Jancsó (Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2015), Andrei Gorzo consideră că „se poate spune foarte bine că această neutralitate îi permite să atingă teme sensibile, garantat-controversate, fără a-și asuma riscul unui angajament. Filmul beneficiază comercial de pe urma controversei, iar cineastul e felicitat pentru că nu e «unilateral» sau «simplist», ci «complex»”. Dar, se întreabă criticul, a lăsa pe fiecare spectator, indiferent de poziția sa ideologică, să plece de la film tot cu ce venise, ba chiar mai întărit în convingerile sale, denotă „complexitate”?
Dezbaterea se reia de fiecare dată când regizorul își lansează un nou film, cu atât mai abitir cu cât acesta are mai mult succes. Astfel, Fjord a fost deja interpretat mult – dacă nu chiar prea mult – prin diverse grile ideologice. Însuși regizorul a recunoscut, pentru The Hollywood Reporter, că se așteaptă ca filmul să fie folosit – ceea ce s-a și întâmplat – de anumite grupuri de dreapta, ale căror opțiuni politice tindem să le dezavuăm, dar că și-a asumat acest risc „pentru a apăra acest drept, pe care încă îl mai avem, de a pune la îndoială valorile în care credem și, totodată, pentru a vorbi despre manipulare”.
La Fjord, poate chiar mai mult decât la filmele anterioare ale cineastului, neutralitatea pare imposibil de atins. Ceea ce nu înseamnă că autorul își pierde echilibrul sau onestitatea. Este firesc ca niște părinți lăsați fără copiii lor de un sistem discreționar să stârnească mai mult simpatia publicului decât reprezentanții acelui sistem, chiar dacă nu toate concepțiile și atitudinile primilor pot fi aprobate (la fel cum și ceilalți, printre măsuri abuzive sau aberante, aduc și unele argumente de bun-simț). Desigur, cei mai câștigați sunt spectatorii dispuși, precum Mia, să accepte provocarea de a-și chestiona propriile convingeri și prejudecăți.
Măiestria regizorală
Totuși, cinematograful nu este doar ideologie. Iar Cristian Mungiu își cunoaște foarte bine meșteșugul. Utilizarea inspirată a cadrului natural, în care oamenii par izolați și neputincioși, menținerea ritmului de la prima la ultima secvență (deși Fjord durează aproape două ore și jumătate, nu are timpi morți), construirea – cu sprijinul prețios al directorului de imagine Tudor Vladimir Panduru – a unor mizanscene impresionante (de exemplu, secvența predării bebelușului către autorități, în care camera de filmat rămâne în interior, cu tatăl la fereastră și mama în fața casei, urmărind cum cei doi se frâng pe rând, sau cea din actul final în care familia schimbă mașina, pentru a nu fi reperați, iar aparatul trece prin noul autovehicul și îl urmărește apoi îndepărtându-se plin) sau, nu în ultimul rând, alegerea și conducerea actorilor, toate dovedesc un cineast de înaltă clasă. Iar micul miracol cu care Cristian Mungiu își încheie filmul (amintind de universul lui Bruno Dumont din L’Humanité sau Hors Satan), ne lasă cu speranța că măcar generația ce vine își va putea clădi o lume mai bună, în care conflicte precum cele din Fjord nu vor mai exista.