Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu? (XVII)
Construită – așadar – în secțiunile ei cronologice în funcție de cele cinci criterii adoptate succesiv și abandonate la fel, pe rând, sau diluate în favoarea următoarelor, și anume (1) curentele literare, (2) evoluția genurilor, (3) „canonul” și „bătăliile canonice”, (4) generațiile și (5) „gustul”, Istoria critică a literaturii române avansează practic prin „revizitarea” unei materii asupra căreia Nicolae Manolescu se mai pronunțase măcar tangențial, dacă nu și mai-detaliat analitic. Nu scrisese despre toți autorii pe care-i va include în panoramă, însă avusese destule ocazii să furnizeze în articleria sa schițe de epoci, oricât de concise, evoluții de câmp, evaluări generale. O făcuse adeseori în paragrafe introductive la recenzarea noutăților editoriale, mai sistematic în cronicile în care s-a ocupat de cărți de exegeză de toate tipurile sau de ediții de opere ale „clasicilor”, și survolase și mai lejer reliefurile literaturii în eseuri, în „lecturile” sale „infidele” și-n tinerețe, și-n etapele ulterioare, sau în „teme”, în diverse alte formule. Firește că și în monografiile Maiorescu, Sadoveanu, Odobescu, în Arca lui Noe, peste tot.
Cu datele sale de personalitate, ajuns în anii ’80 la „deplina maturitate” (cum se spune), cu dezinvoltura caracteristică, traversase în mare parte „începuturile” și pașoptismul în volumul 1, cel încheiat în 1989 și tipărit în 1990.
Reia lucrul după 2003, după ce semnează cu Călin Vlasie contractul de publicare a Istoriei… integrale. Mai avea de acoperit trei etape mari: perioada „Junimii”, modernitatea de până la al doilea război mondial, și propria sa contemporaneitate.
Despre Eminescu și ceilalți „mari clasici”, apoi despre principalii noștri autori moderni scrie din nou (o mai făcuse). Uneori își reia ideile și interpretările, alteori și le contrazice, explicându-și ici și colo „revizuirile”, aproape exclusiv analitice, nu de evaluare.
Mărturisise public, în interviuri și declarații despre lucrul la Istorie…, că ar fi amânat scrierea capitolului despre Eminescu, tot căutând o soluție de cuprindere a junimistului. Se va decide pentru un Eminescu „plural”, în același sens în care propusesem reinterpretarea operei sale în „faimosul număr din Dilema, 1998” (menționat chiar în Istoria critică…, p. 378/ 362): „nu există un singur Eminescu. Lectura noastră nu mizează pe diferenţă, ci pe pluralism. Opera lui Eminescu este un pot-pourri de viziuni, de motive, de stiluri, din care putem alege, în funcţie de sensibilitatea noastră, unul sau mai multe. Nimic nu ne obligă a le considera la fel de originale sau de valoroase. Doar că nimic nu ne îngăduie să ne facem că nu le vedem. Avantajul acestei critici caleidoscopice este că alimentează la nesfârşit, chiar dacă à tour de rôle, multiple nevoi, gusturi, înclinaţii sau capricii de lectură” (p. 382/ 366).
Își va dezvolta și mai vechi observații pe marginea poeziei lui Eminescu, văzut ca un „postromantic” devenit „premodern”: „Eminescu trebuie socotit un postromantic, în măsura în care se desparte de coerenţa structurală a romantismului, fie în lirică, fie în epică, spre a vesti dislocările sufleteşti ale modernilor, când muzicalitatea lasă locul zgomotelor, armonia stridenţelor, şi nimic nu se mai poate exprima limpede, deoarece coardele instrumentului poetic s-au rupt. E ciudat că încercările criticii din secolul XX de a face din Eminescu un contemporan al modernilor au condus mai degrabă la revalorizarea poemului High Romantic, congruent în viziunile şi în stilistica lui, decât la semnalarea despărţirii poetului de spiritul romantic în general. Avem un motiv în plus de a nu-i reproşa lui Eminescu abandonarea în manuscrise a marilor sale tentative de poem romantic, acelea enumerate de Ion Negoiţescu şi repuse în discuţie de Mihai Zamfir, şi anume că el a simţit la un moment dat caducitatea formulei şi a renunţat să-şi ducă la capăt încercările. Între tânărul şi maturul Eminescu nu e, aşadar, deloc distanţa de la un High Romantic convertit la Biedermeier de către Maiorescu, ci aceea de la un epigon euforic al primului romantism, aproape fără circulaţie la noi, la un premodern lucid, care trage epoca propriilor începuturi romantice spre ţărmul poetic al secolului XX” (p. 389/ 373).
Rămâne de recuperat în combinație partea de neoclasicism din opera eminesciană…
Am spus deja că în etapa „Junimii” nu se ocupă decât de cele 5 nume mari, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Par să fi fost singuri-singurei în Casa Pogor și la Bolta Rece, în „dulce târgul Ieșilor”, deși fuseseră înconjurați de cenacliști vajnici, care prieteni, buni colegi, care „caracudă”.
Adversarii și alți colegi ne-junimiști, Dobrogeanu-Gherea & comp., sunt „împinși” în secțiunea următoare, a Modernismului. 1889-1947, ca anticipatori, în amintitul capitol Sfârșit de secol, început de secol. Pe Coșbuc, Goga, Șt. O. Iosif și Topârceanu îi vedem categorisiți drept „neoromantici”.
Și, după ce bifează și Simbolismul, cu Macedonski, Anghel, Petică și Minulescu, Manolescu simte pentru prima oară nevoia să mai adauge figuri pe care nu le va trata deloc în text: Autori de dicționar, în inventarul încă scurt de 31 de nume în prima ediție, 32 la a doua. Câteva – cât-de-cât rezonante, precum Andrei Mureșanu, Alecu Donici, Bolliac, Vlahuță, oricum minori. Restul – mărunței de tot.
În cele peste 400 de pagini care urmează, aproape o treime din carte, modernitatea se va popula cu mult mai mulți literatori, lângă cei mari apărând în capitole separate și cei de raft secund. Sistemul literar românesc se dezvoltă, se ramifică, peisajul se diversifică, se animă în noua aglomerație, nu mai este loc pentru autoare și autori probabil de mai certă valoare decât a „pionierilor” prepașoptiști și pașoptiști, bunăoară: apar doar ca Autori de dicționar Jean Bart, Ion Biberi, D. Caracostea, N. Cartojan, Otilia Cazimir, Alice Călugăru, Petru Comarnescu, Aron Cotruș, Pavel Dan, Emil Gârleanu, Sorana Gurian, Magda Isanos, Panait Istrati, D. Popovici, Sextil Pușcariu, Cella Serghi, Damian Stănoiu, Al. O. (Păstorel) Teodoreanu, Alice Voinescu, Mircea Vulcănescu ș.a. (în ordinea alfabetică a patronimelor, ca-n respectivul inventar …de dicționar), între alți mărunței.
Până aici – muncă de istoric literar în sensul tradițional al meseriei: operele din trecut citite și interpretate, recitite și reinterpretate. Cu suplimentara responsabilitate față de autorii incluși în cele două secvențe cu Mari scriitori, precedate de cele ale criticilor tutelari, Maiorescu și Lovinescu: capitole ample, micromonografice.
Și după războiul al doilea am avut și avem „mari scriitori”, dar Manolescu nu-și mai propune ierarhizări atât de clare, deși valoarea unor nume postbelice, chiar la superlativ, o notează ca atare în Istorie… Se simte – însă – trecerea către alt mod de lucru atunci când criticul ajunge la autori pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții sale și la literatura citită pe măsură ce se scria și se publica.
O anume „familiaritate”, oricât de dezinvolt se dovedise și în tratamentele aplicate „celor vechi”.
Utilizarea în destule cazuri a cronicilor cu care Manolescu întâmpinase cărțile colegelor și colegilor pe care acum îi integrează în panoramă. Procedeu perfect legitim, deși i-a fost imputat. Unele cronici sunt revizuite pentru Istorie… Și sunt și cazuri în care unor autori le sunt dedicate portrete micromonografice noi.
Însă cronicarul n-a avut cum să recenzeze totul, întreaga producție editorială a circa patru decenii! Drept care face un efort de documentare de care, ca martor al istoriei pe care o deapănă, n-ar fi avut neapărat nevoie. Depun și mărturie personală: la revenirile sale în țară de la Paris, ambasadorul României pe lângă UNESCO vânează cărți care i-ar fi utile pentru secvențele despre contemporani, cum mi-a cerut și mie. Poate se vor fi strâns prea multe, căci unele au rămas nefolosite.
Dar sunt și autori, unii importanți, cărora le sunt prinse în Istorie… doar anumite cărți recenzate la apariție de Manolescu, în timp ce altele, poate că foarte semnificative pentru ei și pentru literatura perioadei, nu apar deloc.
Se întâmplase mai rar la cei vechi: de pildă la Iacob Negruzzi, unde Manolescu se ocupase de jurnalul de tinereţe, scris în germană, şi ignorase completamente Amintirile din „Junimea”, menţionate în trecere doar în capitolul despre Maiorescu, depreciativ: „Se mai poate citi astăzi, dintre scrierile lui, pentru raţiuni îndeosebi documentare, Amintiri din «Junimea»…” (p. 360/ 344).
Selecția contemporanilor pare generoasă, căci include un număr mai mare de autori decât ai epocilor anterioare. Dar literatura însăși s-a tot extins, susținută de tot mai mulți profesioniști, încât bilanțul se dovedește cam prea exigent, dând senzația de oarecare „zgârcenie”. În această zonă, lista Autorilor de dicționar devine un soi de „autodenunț” fără voie: Alexandru Piru, Adrian Marino sau Nora Iuga „promovează” de la prima la a doua ediție, ieșind din inventarul sec de nume și căpătând capitole dedicate în corpul cărții ș.a.m.d. (nu mai reiau aici observații pe care le-am mai făcut comentând versiunea 2019, care înregistra și câteva „retrogradări”). Dar rămân „la vedere”, doar în …dicționar, Constantin Abăluță, Mircea Anghelescu, Ovidiu Cotruș, Dan Cristea, Virgil Duda, Radu Enescu, Victor Felea, Ovidiu Genaru, Romulus Guga, Ion Ianoși, Ioana Ieronim, Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu, Sonia Larian, Iolanda Malamen, Florin Manolescu, Florin Mihăilescu, Ion Mircea, M.R. Paraschivescu, Ioana Em. și Liviu Petrescu, Petru Poantă, Liviu Rusu, Grete Tartler, Tudor Octavian (Tudor – patronim), Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru – și se mai pot selecta din listă nume întru totul onorabile, între care o serie de bravi colegi ai mei de generație, autori – aceștia și alții, din toate seriile postbelice – cu opere consistente, de neignorat, totuși lăsate doar „pomelnicului” (exemple și în cronica la ediția a II-a, cele de aici și altele…).
Cum am mai spus, motto-ul preluat de la Alexandru Paleologu – „Posteritatea nu se înșală niciodată decât în omisiunile ei, dar nu consacră niciodată false valori” – ar face scuzabile omisiunile, dar s-ar putea obiecta și în privința câtorva nume prezente. Prezenți-absenți, adică menționați și expediați sever în Istorie…, fără să mai fie reținuți în …dicționar – alte colege și alți colegi de meserii critice: A – „fără personalitate”, B – „spirit ticăit-didactic”, C – „mediocru”, D – „autor de compilații”, E – „fără contribuție personală”, F – „fără relief”, G – „carența intuiției și a ideii” (p. 992/ 969). Ar fi ieșit mai puțin șifonați dacă ar fi fost trecuți doar în lista …de dicționar, unde întâlnim și nume mai puțin merituoase…
Povestea devine și mai complicată când ajungem la postmoderni.
Fără s-o declare, Manolescu nu crede că e cazul să le acorde spații largi, drept care optează aici pentru formule mai concentrate, crochiuri, eventual rezumate de cronici. Puțini autori primesc câteva pagini. Majoritatea – câte una singură sau o jumătate. Iar absențele semnificative, de nume „grele”, nu sunt puține, doar câteva dintre ele fiind „recuperate” sub firma Autorilor de dicționar.
Una peste alta, tabloul din ultimele secțiuni ale Istoriei critice… se înfățișează – pe de o parte – bogat, dar și – pe de alta – destul de flagrant-lacunar (deși autorului i-au fost reproșate nu atât absențele, cât prezențele considerate preferențiale).
Motivat de opțiunea metodologică a lui Manolescu pentru istoria noncontextualistă și – deci – și noninstituţională, lipsesc fenomenele colective, chiar dacă membrii principali sunt tratați individual: Cercul Literar de la Sibiu, grupul oniric, gruparea din jurul revistei Echinox, până la Cenaclul de Luni sau „Junimea”-pereche (cea recentă, „desantistă”). În nucleele literare și culturale de acest fel, nu contează doar „vedetele”, ci și următoarele cercuri de participanți, atmosfera, fenomenele supraindividuale care generează atitudini, viziuni, retorici caracteristice și finalmente și opere…
Pe șantierele enorme pot interveni și erori de calibrare.
Un exemplu:
În ediția a II-a, în subcapitolul Dramaturgia, în care e inclus un singur nume, al lui Matei Vișniec, după ce-i este descrisă succint și poezia, care l-ar fi calificat și pentru subcapitolul de gen, însă îi este discutat un singur text, „Corabia”, în legătură cu care e evocată interzicerea de către autoritățile comuniste a Cenaclului nostru de Luni, și după o pagină și jumătate despre teatrul autorului, e adăugată o frază în care prozei aceluia nu i se acordă nici o șansă: „Matei Vișniec a scris și romane, care nu-i pot concura, în nici o privință, poezia și teatrul” (p. 1373). Sigur, capodopera Un secol de ceață, despre al XX-lea, roman de 800 de pagini, sinteză a istoriei politice și totodată autobiografie vag-ficționalizată, avea să fie publicată abia în 2021, însă cele 6 anterioare, de la Cafeneaua Pas-Parol (1992) la Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă (2016), e-adevărat că subevaluate de mai-toată critica literară a perioadei, ar fi putut constitui singure opera consistentă a unui prozator de clasă, echivalent valoric cu poetul și dramaturgul purtători ai aceluiași nume.
Înregistrarea tuturor modificărilor operate în ediția 2019 față de cea din 2008, mai ales mici corecții, retușuri, scurte modulări, ar ocupa prea mult spațiu (vor fi consemnate când opera manolesciană va fi publicată integral într-o ediție critică).
Pe scurt:
Sunt operate în ediția a II-a câteva reducții, rocade, alte mici modulări.
Rocade: colonelul Lăcusteanu trece înaintea lui G. Sion şi Ion Ghica, aceştia doi inversaţi şi ei (cu pierderea racordului pe care-l asigura debutul de la Sion: „Net inferior, sub raport artistic, lui Ghica…” – p. 244/ 283). C.D. Aricescu iese cu totul (în 1990 avea o jumătate de pagină), rămâne doar menţionat ici-colo.
Unele formulări sunt comprimate, Manolescu preferând în ediția a II-a concizia în şi mai multe cazuri sunt eliminate citatele ilustrative, spre o mai bună proporţionare a materiei, ca în secvenţele consacrate lui Alecu Văcărescu, Nicolae Dimachi, Conachi, Mumuleanu, Matei Milu, Gheorghe Peşacov, Codru Drăguşanu, Costandin Sion (unul din unchii lui G.), Costache Negri, Iacob Negruzzi ş.a.m.d. Dintr-un poem al lui Dimitrie Ralet rămân la reeditare doar versurile finale (p. 281/ 270), autorului fiindu-i comentate la Memorialişti… compoziţiile din toate genurile. Ilustrări compacte sunt suprimate de la G. Sion (p. 285/ 275) sau Costache Negri (p. 299-300/ 278) etc. Intervenții chiar şi la nume importante, precum Odobescu.
Modificările – în general în sensul „obiectivării”:
„Să vedem stilul şi compoziţia din Câteva ore la Snagov” devine „Acelea şi sunt stilul şi compoziţia…” (la Odobescu – p. 279/ p. 317) (Deşi în alte locuri sunt menţinute aceleaşi tipuri de formulări: „Să ne oprim o clipă asupra…” – la Caragiale, p. 423; etc.)
Istoria… e oricum foarte subiectivă, deci efectul de „obiectivare” pe ansamblu e neglijabil, dar scriitura propriu-zisă a cărţii e astfel ameliorată.
Dar și: despre Dosoftei, înainte de analiza Psaltirei în versuri, enunţul „De vreo sfâşiere nici nu poate fi vorba” e modulat interogativ ca „Despre ce sfâşiere să fie vorba la el?” (p. 31). „Obiectivitate” sau „subiectivism” dubitativ?
Și note de sentenţiozitate, chiar de „cruzime” critică!
Iar la polul opus – umorul, pe care Nicolae Manolescu l-a cultivat în multe feluri, în viață și-n scris.
O paranteză exclamativă adăugată la Ienăchiţă Văcărescu: „(Şi totuşi! Câte cuvinte simţim nevoia să schimbăm în catrenul lui Ienăchiţă)” (II, p. 23).
Sau, despre romanul/ „homanul” lui Gellu Naum: „Cea mai organizată dintre toate prozele este «homanul» (adică romanul) Zenobia din 1972, care debutează cât se poate de realist, doar că repetarea insistentă a formulei «nu vreau să-l descriu» (un personaj, un loc etc.) arată că autorul nu ține să fie socotit romancier (poate, homancier)” (p. 846-847/ 814).
Hazlii sunt și detaliile din Epilog. Istoria unei istorii adăugate la ediția a II-a despre mâinile de ajutor primite pentru corectarea greșelilor de tipar din prima: „…greșeli care m-au pus, fără să vreau, într-o situație amuzantă: i-am rugat pe câțiva colegi cărora le-am oferit un exemplar din carte să facă o listă a erorilor de tipar. Am descoperit, cu acea ocazie, că aproape toți le remarcaseră doar pe cele din capitolele despre opera lor, de unde am dedus că acestea au fost singurele pagini pe care le-au citit de fapt. Am descoperit, totodată, cât de atent cititor este, bunăoară, Livius Ciocârlie. Ghinionul lui: l-am rugat să citească și să corecteze printul Istoriei literaturii pe înțelesul celor care citesc. Ca să vezi recunoștință din parte-mi!” (II, 1444). Cu un adaos impresionant: „Un alt cititor foarte atent s-a dovedit poetul Ion Horea, după moartea căruia Irina Horea a descoperit, făcând ordine în bibliotecă, un exemplar al Istoriei critice minuțios corectat” (Ibid.).
Tot în ordine stilistică:
Arhaismele lexicale, pe care le lăudasem în 1991, comentând volumul I, înmulțite în Istoria… întreagă, susținute și de formulări de mult ieșite din uzul sintactic, extind asupra cărţii un uşor abur „vechi”, nu-i deloc sigur că benefic…
Fără să mai popopesc și în paginile Istoriei literaturii române pe înțelesul celor care citesc (Editura Paralela 45, 2014), tocmai pomenită, spun doar că atare versiune concentrată, tip „compendiu”, n-a fost mult mai mult decât un reflex „călinescianist” întârziat.
A mai prilejuit și prime recalibrări, exersarea tăieturilor masive pentru comprimarea descrierilor critice și a citatelor ilustrative, adaosuri și renunțări la unele nume.
Istoria critică a literaturii române – cum s-a înțeles și am și spus-o pe parcurs: operă de excepțională anvergură a unui mare critic, fără să se fi cristalizat ca sinteză a sa maxim-reprezentativă…
P.S. Erată la secvența precedentă, din Viața Românească nr. 6/ iunie 2026: în „cele «5 secole» sunt de fapt 3 de «vechi» antecedențe disparate și doar 2 de literatură propriu-zisă, al XIX-lea și al XX-lea, cu start un pic înainte de 1880, prin «prepașoptism»”, „1880” trebuie corectat ca „1800”, firește, cum se și înțelege din context. „Eroare de tastatură”: în loc de un „1”, un „8” și doi de „0”, „tastatura” a greșit și a ales un „1”, doi de „8” și-un singur „0”!