Este paradoxul limita de netrecut a rațiunii umane? Este un câștig sau un bluf al minții noastre? Uite, arunc mingea în terenul tău. Așa ceva a spus și Gödel: un sistem logic complex intră la un moment dat în incompletitudine. Adică întotdeauna va conține adevăruri logice care nu pot fi demonstrate prin teoremele și operațiunile sale. Deci e o margine dură.
Atunci ți-o arunc înapoi. Știu că îi buchisești zi și noapte pe antici. Gödel își bazează demonstrația principiului său celebru pe paradoxul mincinosului.
Cel cu cretanii? Rostit de Epimenide?
Exact. „Toți cretanii sunt mincinoși” – spus de un cretan. Aiuritor! „Această propoziție este indecidabilă” – traduce Gödel. Dacă Epimenide spune adevărul, afirmația e falsă (căci există cel puțin un caz de sinceritate). Dacă în schimb minte, propoziția e adevărată – așa cum desțelenesc un pic forțat majoritatea interpreților antici, scolastici și medievali. Gödel, mai nuanțat, spune că propoziția e nedemonstrabilă. Adică nedeductibilă utilizând instrumentele logicii formale. Ceea ce sparge principiul formalizat al gândirii bazate pe cele patru axiome: a identității, a terțului exclus…, le știi și tu. Devine antinomie.
Da, iar Anton Dumitriu dă o extensie tulburătoare antinomiei. El spune că „atât timp cât principiul contradicției este compromis undeva în lume, el este compromis, în însăși esența sa, în toată lumea”. Și, ce e drept, comentatorii, de-a lungul mileniilor, s-au cam speriat de forța acestei „ticăloșii” logice. Și au încercat să o dreagă în fel și chip. De pildă, scolasticul francez de secol 14 Jean Buridan a siluit timpul să intre în ecuație. Toți cretanii n-au cum să fie mincinoși simultan și mereu, decât aleatoriu, în anumite segmente de timp. Astfel, paradoxul intră într-o relativitate care îl devalorizează. Contemporanul său neamț Albert de Saxonia anticipează oarecum teoriile și paradoxurile lui Bertrand Russell spunând că partea nu poate niciodată să reprezinte întregul căruia îi aparține: „nu e permisă nicio caracterizare al cărei sens să fie caracterizat prin judecata caracterizantă”. Niciun cretan nu se poate substitui întregii mulțimi a cretanilor. Deci, Epimenide, mucles! Ce ai clamat tu la debarcarea în Atena la chemarea lui Solon nu poate fi clamat. N-are cum rămâne decât o propoziție mentală, nicidecum rostită, oral sau scris, după cum clasifică Pierre d’Ailly, un alt teolog francez remarcabil, un pic mai tânăr decât Buridan. Care afirmă ferm că „nicio propoziție vocală sau scrisă nu poate să se reprezinte pe ea însăși”
Ai zis ceva interesant, chiar dacă ai fușerit-o un pic cu scolasticii tăi. Mental vs. rostire. Însă ne afundăm în filosofia limbajului și nu știu dacă o scoatem la capăt. Dar o putem generaliza un pic, să zicem aristotelian: virtualitate în raport cu manifestare. Sau potențialitate/actualizare. Hai acum s-o readucem la subiect printr-una dintre axiomele pomenite mai înainte: cea a terțului exclus. Propoziția A sau non A. Dacă A e adevărată, non A e falsă; și reciproc. A treia variantă e exclusă. Ori una, ori cealaltă. Accepți?
Bien sûr, că tot pomenirăm de niște francezi. Ori-ori.
Atunci se modifică povestea. Căci a existat cineva care nu accepta situația: un alt francez plecat din chiar țărișoara noastră. Stéphane Lupasco ne vorbește de „terțiul inclus”! Adică există a treia variantă, chiar dacă e un lucru cu totul contraintuitiv. Căci actualizarea lui A implică potențializarea lui non A, adică A adevărat trimite non A-ul în potențialitate, adică în nemanifestare, atâta vreme cât A rămâne pe loc. Dar asta se întâmplă doar în logica clasică, cea în care contradicția este ireductibilă; dar în aceea de care se ocupă el, în „dinamica contradictoriului”, niciuna dintre cele două stări nu sunt absolute. Ceea ce implică existența unei situații de semi-actualizare și de semi-potențializare care ea însăși dă dinamica gândirii. Lupasco numește această ipostază sumativă T și ea include adevărul și falsul în coexistență dinamică; mai mult, fertilă. Relativ adevărat se opune lui relativ fals, dar se îngemănează în energia înglobantă a T-ului care este și-și însumat cu nici-nici. Care nu se exclud, dar nici nu se confundă. Iar zona respectivă face posibilă inclusiv arta, ea nefiind o ecuație booleană tranșantă, ci o misterioasă ambiguitate multifocală a viziunilor străine de delimitările geometrice.
Le încâlcești. Cum să fie vreo frază valabilă și demnă de băgat în seamă între, sau mai degrabă deasupra lui: „Epimenide minte” sau „Epimenide spune adevărul”? Poate fi o femeie pe jumătate gravidă? Ori o partidă de tenis pe jumătate câștigată?
Hai s-o luăm agale. Ai auzit, bien sûr, de Schrödinger, cel care a formulat ecuația funcției de undă a întregii lumi subatomice. El a imaginat că închide într-o cutie o pisică împreună cu un sistem radioactiv care are probabilitatea de 50% de a emite radiații letale pentru animal în decursul unui anumit termen – mă rog, instalația e mai complicată, dar o rezum ca să nu mă ponegrești. Cât timp stă pisica în cutie iar Schrödinger în fotoliu, felina este, din punctul lui de vedere, jumătate vie și jumătate moartă. În clipa în care fizicianul se hotărăște să deschidă cutia și să privească scena, scenariul „a colapsat”: e ori vie, ori moartă, în funcție de aleatoriul probabilistic al sistemului radioactiv. Cam așa stau lucrurile și cu T-ul lui Lupasco.
De imaginat se pot imagina multe, dar tu, inginer-fizician de renume mondial, mă mir că le dai importanță. Lasă asta pe seama scriitorilor, că tot ne-a băgat și pe noi în seamă Ștefan al nostru. Uite, puteai să-mi spui spre pildă că el afirmă că există un adevăr al realității și unul al irealității care sunt opuse și confluente. Și sunt dinamizate de „metafora pură” care îndreaptă tensiunea contrariilor noncontradictorii înspre un câmp de semnificații. Iar de aici, din acest câmp, se generează opera. Superb, dar totul rămâne la nivelul gândirii imaginative care, în cele din urmă, precum și cea pur logică, își dă obștescul sfârșit la umbra zidului paradoxului.
Bun, atunci hai s-o concretizăm. Asta știai și tu că ducele Louis de Broglie, după controverse ce-au durat decenii, a postulat faptul că lumina are un comportament dublu: de undă și de corpuscul. Deci și una, și alta, oricât ar părea de bizar. La scurtă vreme s-a constatat că și subcomponentele atomice, deci materiale, robuste, concrete, manifestă aceeași „atitudine”. Electronul, spre pildă, este uneori corpuscul, cum se întâmplă la efectul fotoelectric, când o bucată de metal este bombardată cu fotoni și începe să emită electroni liberi sub formă de curent electric. Alteori, e undă, ca în experimentul cu două fante al lui Thomas Young.
Am auzit despre el dar n-am priceput o iotă.
E extrem de simplu. Un tun de laborator emite un fascicul de electroni, „bucată cu bucată”, înspre un ecran fluorescent. Între cele două se află un perete cu două mici găurele ce permit electronilor să treacă înspre ecran. Iată ce a constatat Young cu stupoare: urmele lăsate de electroni pe ecran nu sunt separate, una în dreptul fantei din dreapta și una al celeilalte, după cum și-au ales micii călători să cutreiere. Ci interferează. Deci au creat o urmă asemănătoare cu intersecțiile cercurilor de apă de pe un lac după ce ai aruncat alăturat două pietre. Asta înseamnă că fiecare electron a trecut simultan prin ambele fante iar, odată ajuns la ecran, a interacționat cu el însuși! Deci, limpede, micul corpuscul este în fapt o undă care se propagă în întregul spațiu.
Dacă mă screm mult, eventual pot scrie un poem cuantic pe tema asta. Dar să-l aprofundez concret, în veci.
Ți-l voi citi cu interes. Dar mai ai doar o clipă de răbdare. Acum vine partea șocantă. Când Young a introdus între tun și peretele cu fante un detector, deci o sculă care „privește” înspre traseul electronilor, urmele de interferență de pe ecran au dispărut ca prin minune. Locul le-a fost luat de petele separate corespunzătoare traseului printr-o fantă sau alta. Deci fiecare dintre ei trece acum doar printr-una dintre fante și își dă sufletul într-un loc de veci singular de pe suprafața fluorescentă. Nu se mai hârjonește fiecare cu el însuși în dansul acela incredibil al cercurilor de interferență. Deci, când „privești” înspre lumea subatomică, ceea ce-i acolo se corpuscularizează, căpătând comportamentul de „ghiulea”, banal și incontestabil. Când nu, „ghiulelele” redevin vibrația difuză și ambiguă ce umple întregul cosmos și n-are altă proprietate decât aceea de a reuni toate virtualitățile și toate posibilitățile înscrise în cartea sacră a cuanticii.
De la ce am pornit și unde am ajuns…
Nu e chiar așa. Totul se leagă. Și mult mai mult decât îți închipui. Iar lațul trece și pe la încheietura scolasticilor tăi.
Buridan o fi ochitorul tunului tău?
Amuzant. Dar ascultă-mă mai departe. Din capul locului mă întrebaseși dacă paradoxul e ghilotina rațiunii. Și l-ai adus și pe bietul Gödel drept martor. Ei, bine, eu zic că nu. Dimpotrivă. Doar când îl rostești devine coroziv. În rest, el stă cuminte în acel T lupascian, în acea indeterminare a-tot-determinantă în care cărămizile rațiunii cu cele ale iraționalului se imbrică armonios indiferent de culoarea ori textura lor. În care, precum la catedralele gotice, piatra cheii de boltă, deși tinde în jos prin greutatea ei imensă, împinge în sus arcele ogivale, conferind antigravitație și suplețe întregii structuri. În care pisica austriacului toarce fericită alături de neutronii din pastila de plutoniu într-un amestec de mort și viu în care antagonismele s-au estompat și totul a devenit o non-stare ambiguă ce ignoră delimitările arbitrare. Tot așa toarce și paradoxul printre grămezile de axiome, silogisme și teoreme semețe, iar umbra lui nu e nici mai luminoasă, nici mai întunecată decât sclipirile oacheșe ale acestora. Analog, și el contribuie, alături de monumentele intelectului numite Thales, Euclid ori David Hilbert, la vulcanul de energie din care scoboară, în picuri firavi, înțelepciunea noastră formalizată. Căci toate și fiecare în parte populează acel tărâm nevăzut și nerostit în care nu mai știi dacă ceea ce n-ai cum vedea e materie sau vibrație, aievea sau închipuire, actualizare sau potențializare… Cu „semi” în față: icoană a nedesăvârșirii noastre.
Și totuși, el a coborât printre noi. Mai poți ignora faptul că a fost indubitabil rostit acum mai bine de două milenii și jumătate și că ne-a tulburat mințile? Poate fi retroactiv ucis Epimenide precum pisica lui Schrödinger? Că și aia încă trăiește 50%…
Dar nu e necesar, scumpule! Ăsta e rolul nostru, atâta putem noi face, nu cum zici tu, „Epimenide mucles!”: să scoatem propozițiile din faza mentală – eu înțeleg prin termenul ăsta al teologului tău d’Ailly tocmai această supra-lume ce include gânditul și a-gânditul, rigurosul și ambiguul, delimitatul și ilimitatul, definibilul și nedefinibilul – și să le corporalizăm după puterile – strict limitate – ale limbajului pe care am fost capabili să ni-l creăm. Să ne ostenim măcar cât de puțin să „privim” înspre T-ul difuz, acea stranie maree supra-mentală ce îmbină energiile tuturor contrariilor, aducându-ni-l, cu poticneli, între pereții laboratorului minții. Evident, vulgarizându-l, schilodindu-l, uneori schilodindu-ne și pe noi înșine prin asta. Dar străduindu-ne, tot prin asta, să intuim câte ceva, să ne facem o vagă imagine despre misterele sferelor ce nu se lasă dezvelite decât aparent prin brutalitățile geometrice ale expunerii noastre. Ale rostirii, care este în fapt tot o privire, dar una a conceptului. Iar paradoxul este cristalinul acestei rostiri. Poate un pic stridentă pentru urechile noastre obișnuite cu menuetele. Însă doar prin ceremonialul lor elegant nu pătrunzi în necruțarea oratoriului lumii. E nevoie, certamente, de căutătura lui intransigentă. Știam noi mult mai multe decât cei din Abdera dacă Young nu avea nebunia să privească explicit înspre traseele paradoxale ale electronilor? Ori despre incertitudinea realului dacă Schrödinger nu-și punea la bătaie biata pisică? Să nu mai vorbim, despre failibilitățile logicii fără bășcălia lui Epimenide? Dar tu, pictore, tu ce cauți pe-aci? Când apăruși?
Să tot fie vreo două ceasuri. M-am pus pe un scaun aici în colț ca să nu vă conturb și v-am tot ascultat. Așa de dragi îmi erați cum vă înfocaserăți, că am zis că asta nu se poate pierde. Mi-am desfăcut șevaletul, am pregătit culorile și acum îi dau zor.
Da, constatăm. Ai în mâna dreaptă o pensulă îmbibată în alb și în stânga una mustind de negru. Ești tot numai stropi albi și negri, pe barbă, pe gât, pe cămașă. Dar ce vervă ai! Mâinile îți freamătă, se încrucișează, se împletesc, așa ca la organiștii ăia care cântă câte o fugă de Bach: dreapta în stânga claviaturii cu degetele mișcându-se de nici nu le vezi, stânga în partea cealaltă, către notele acute, apoi despletindu-le iar, ca să le încrucișeze din nou… atâta că nu ți-ai legat și de picioare niște pensule pentru bași… Și tu ne ești drag, dar nu știu ce aiureală pictezi acolo. Cred că nu există o singură tușă clară, un punctuleț măcar de sine stătător, limpede. Dar nu crezi că ar fi cazul să ne arăți și nouă capodopera?
Chiar vreți?
Mai încape vorbă? Oooo! Dar ne păcălești, șmecherie. De unde ai extras pânza asta, că nu-avea cum să iasă așa o ordine după mișcările dinainte. Asta-i o pânză mondrianistă, o jumătate perfect albă despărțită geometric de una neagră ca noaptea. N-ai putut tu scoate așa ceva din vânzoleala țicnită a pensulelor tale!
Ai și tu dreptatea ta. Doar că ați vrut neapărat să o priviți…
*
Pictore, de ce spui că voi sunteți singurii artiști care se pricep să înghețe timpul?
Au mai spus-o și alții, mai pe ocolite. Spre exemplu Paul Klee: „Arta nu reproduce vizibilul, ea face vizibil”. Iar vizibilul făcut, nu reprodus, are alte reguli, inclusiv temporale. Sau criticul André Bazin, mă rog, el la fotografie se referea, care e „un pic” altceva decât pictura: ea „îmbălsămează” timpul. Oricum o iei, noi ăștia veșnic mânjiți cu vopsele mai avem uneori poticneli în care și cucul ceasului de pe perete amuțește.
Așa vi se pare vouă. El gângurește mai departe pe neauzite. Dansatoarele lui Degas nu continuă să-și facă piruetele mătăsoase dincolo de încarcerarea ramei, de-ți vine să intri și tu în rotațiile alea amețitoare când le privești?
Pentru că memoria ta e îmbibată cu nenumărate episoade de dans și n-o poți opri în măreția clipei fixate pe pânză. Clipă care, în monumentalitatea ei, nu e reductibilă la mișcarea ce-a generat-o. El tocmai asta vrea să ne redea: că momentul este unic și de sine stătător, exemplar și necorupt de succesiunile din realitate ce transformă totul în vârtej… într-o pastă amorfă căreia nu-i poți vedea începutul, iar finalul se bălăcește mereu în toanele necunoscutului.
Din ceea ce spui tu, dacă un individ dintr-o ipotetică lume care nu cunoaște dansul aterizează în muzeul parizian al impresioniștilor, el e singurul care poate pătrunde metafizica statică a dansatoarelor?
Probabil i-ar fi mai ușor. El nu interpolează ceea ce vede cu ce a fost și ce urmează, căci memoria lui nu conține așa ceva. O ia ca atare, se ipostaziază în „prezentul continuu” al esteticii stazei, care el însuși are atâtea de transmis. De exemplu, că momentul respectiv, chiar dacă tinde spre zero, poartă în el toată energia pământului. Sintetizează întreaga grație feminină, întreaga finețe a veșmintelor, ansamblul echilibrelor-dezechilibrelor forțelor naturii, întreaga strălucire multicoloră a luminii ce le face vizibile. Și, probabil cel mai elocvent, se hârjonește cu derutanta nebunie a trecerii.
Încerci tu să fii mai poet decât mine și poate că uneori îți și reușește. Dar majoritatea comentatorilor afirmă că era fascinat de mișcare, de transformare, de metamorfoză. Asta se străduia el să redea prin plutirea diafană a balerinelor. Căci imaginea cinematografică încă nu se descoperise decât către sfârșitul vieții lui, când lumina ochilor îl părăsea. Pânzele sale sunt un elogiu al mișcării, al exuberanței, al vibrației. Deci timp imortalizat în elanul lui invincibil.
Ai zis exact, însă te-ai și contrazis un pic, prin „timp imortalizat”. Păi, dacă e imortalizat, nu mai are elan. E oprit în loc. Ce curge e supus morții, o spusese și Aristotel, știi tu mai bine. Iar neterminatul tău din țara fără dans poate să realizeze totuși că poziția cu piciorul încordat pe poantă nu e una stabilă și va intui că în clipa următoare ea se schimbă. Dar Degas a oprit-o în acel dezechilibru tocmai ca să ne arate că el este pilonul petrecerii vieții. Că acolo se regăsește dinamica lumii, tocmai în statica instabilă. Care se schimbă în clipa următoare într-o altă ipostază de instabilitate; iar ce percepem noi drept fluență, drept firesc, drept blândă continuitate, este compus din astfel de dis-continuități, de ne-firescuri, de non-fluențe. Da’ de ce mustăcești, inginerule?
Vă rog să continuați. Vorbim mai târziu.
Încep să mă dumiresc, pictore, despre ce vrei tu să spui. Dar de ce te umfli în pene că numai voi „înghețați” timpul?
Dar cine altcineva? Muzicienii? Exclus. Ei tocmai cu el lucrează mereu, cu metamorfoza clipelor în „fotoni” de sunet, în precipitări de ritmuri și de suprapuneri armonice desfășurate în durate reale. Muzica însăși este timp sublimat. Atunci voi, scriitorii? Nici asta, câtuși de puțin.
Dar o carte ce este? Nu timp înghețat, cum te-ai exprimat? Fie că e vorba de un veac (Marquez), fie de o zi (Joyce), ele sunt cimentate acolo, între coperți. Rămân neclintite, neschimbătoare la nesfârșire. Precum dansatoarea ta, așa cum susții de mă obosești, mult după ce balerina care a servit drept model a devenit, biata de ea, oale și ulcele.
Încurci un pic lucrurile. Voi „înghețați” în cărțile voastre nu timpul, ci o anumită durată. Cum ai spus, un secol sau o zi. Căci în clipa în care deschizi cartea, timpul începe să curgă nestingherit între limitele duratei fixate de autor. Dar la Degas (cum de altfel la absolut toți), însuși timpul s-a oprit. Înmărmurit în clipa arcuirii pe poantă care nu este durată, căci clipa nu durează. Ea doar există neexistând de fapt decât ca incertitudine. În infinitezimalul în care Ahile ajunge, neajungând-o vreodată, țestoasa. Degas o scoate din infinitul mic și o redă celui mare.
Dar știm și noi să facem așa ceva atunci când vrem. Uite, din Moartea lui Virgiliu: „și ea însăși infinită,” – Broch descrie aci luntrea care-l poartă pe Virgiliu în apocalipsa desfășurărilor cosmice postume – „ea însăși pregătită de odihnă, pătrundea plutind în presimțitul fără direcție al infinitului crescând… ca o plutitoare poartă a timpului în repaos…”. Imaginile răsturnării lumilor sunt fabuloase, vegetalul cu astralul se interschimbă, cerul se mută dedesubtul apelor, iar toate suprafețele telurice devin „răs-oglinzi” ce reflectă „mădularele esenței”; peisaj în care „șarpele timpului plesni”. Este o înghețare a devenirii ridicată la proporțiile întregului univers care se răstoarnă în încremenire odată cu încremenirea dispărutului. Avem aici timpul înghețat pe întregul ansamblu al componentelor nesfârșirii, nu pe poante, oricât de mult l-aș iubi pe Degas.
Hm! Numai că aici Broch „compune” o mega-simfonie în cuvinte, uneori ai senzația că ele nici nu-i mai sunt suficiente autorului. Nu oprește timpul în loc – doar am stabilit că orice simfonie e timp – doar invocă o resetare a lui, o răsturnare a eonilor după care lucrurile o iau de la capăt. La noi, pictorii, totul e mult mai prozaic. A înghețat-o pur și simplu pe poantă și, așa cum a fost ea când a pictat-o, tot așa va fi și la resetarea eonului…
Acuma mă bag și eu. Cred că și dacă vă contrați până mâine, tot n-o să ajungeți la vreun liman. Sunt fascinante speculațiile voastre, dar nici nu vă poate trece prin cap că tot ce spuneți voi cu darul fermecător al rostirii imprecise, plini de talent și entuziasm artistic, niște minți mai constipate, fie vorba așa cum e și a mea, au gândit-o deja. Nu neapărat lămuritor, dar din alt unghi. Iar o neclaritate atacată din mai multe direcții, chiar dacă nu se limpezește de-a binelea, măcar își mai ridică o parte din văluri.
Ești cam prețios azi, inginerule.
Doar încerc să țin aproape de nivelul vostru. Nu m-aș fi băgat, pictore, dacă nu dezvoltai ideea cu clipele „înghețate” dar instabile care sunt pilonii realității „blând-continue”, așa cum o percepem noi. Foarte interesant. Dacă Degas ar fi pictat nenumărate tablouri cu fiecare „cuantă” a mișcării aceleiași dansatoare: coborârea de pe poantă, fandarea, saltul, rotația, arabescul și tot ce mai execută ea – se putea urmări din secvențe întregul spectacol. Fiecare era într-adevăr un moment „înghețat”, iar din succesiunea lor se genera curgerea percepută a timpului. Ei, iată că un bătrân fizician britanic care din fericire e încă printre noi a imaginat ceva similar, doar un pic răsturnat. Clipele înghețate nu sunt poli de instabilitate ai realului cum ai descris tu, ci tocmai ei reprezintă unica stabilitate; în schimb, parcurgerea noastră prin timp e una discontinuă.
Cine e ciudatul ăsta?
Julian Barbour, cu formidabila lui carte The End of Time. El postulează existența unei așa-numite cosmologii a momentelor multiple. Adică, realitatea este un „morman”, un conglomerat uriaș de „momente” pietrificate, nemiscibile, fiecare purtând determinațiile întregului univers, dar înțepenite la parametrii specifici ai momentului respectiv. Ele toate coexistă în nelimitarea spațiului. În fapt, le numim momente ca să fie cât de cât o chestiune intuitivă (Now-uri le intitulează Barbour), dar sunt mai degrabă niște structuri geometrice invariabile. Că tot știu că sunteți mari iubitori de șah, e precum ai înșira practic o infinitate de table de joc, fiecare purtând câte o configurație unică posibilă de piese. Sau, cum ai împărți harta lumii în pătrățele conținând toate elementele geografice de pe câte un metru pătrat de teren. Jucătorul unei anumite partide parcurge tablele ale căror configurații sunt înjghebabile. Ori călătorul virtual se perindă prin pătrățelele de hartă compatibile cu drumul său.
Să înțeleg că toate momentele astea, sau pătrățele, sau cum vrei să le spui, sunt date și perfect fixe, nu se schimbă, nu se mișcă nimic? Totul este o înțepenire mofluză de materie? Spre exemplu, galbenul cu albastrul de pe paleta mea de culori n-au posibilitatea să se combine?
În „pătrățica” în care sunt separate, nu. Dar există undeva o pătrățică în care s-au împreunat, generând un superb verde pastel. Ori alta în care au luat în „echipă” și o vinișoară de roșu și s-au dus înspre nuanța frunzei de octombrie.
Deci, la magicianul tău, timpul nu există deloc. La mine el doar s-a gripat un piculeț în tabloul cu balerina…
Ba da, chiar dacă, luat la rigoare, e mai degrabă o abstracție. Ceea ce percepem noi drept timp e saltul pe care îl facem, „Now” cu „Now”, între pătrățelele unde ne poartă pașii. Fiecare dintre ele nu e altceva decât clipa fugară resimțită drept prezent.
Și cine alege succesiunea? Există liberul arbitru al „săritorului”?
Un fizician serios nu se bagă în problematica asta. El caută să explice ce este, nu ce vrem noi să facem cu existentul. Salturile se efectuează după compatibilitatea geometrică dintre Now-uri, după congruența legilor fizicii, după, hai să-i spunem, ergonomia mișcării. Barbour îi spune best-matching, adică potrivirea optimă. Evident, din punctul de vedere al Universului, nu al nostru. Așa că, după cum mă gândesc eu cu mintea mea limitată, suntem purtați pe tablele de șah, nu jucăm noi. La fel cum aricii și rinocerii intră în lume ca arici și rinoceri, ei fiind copii ale modelelor ideale platoniene. Și nu aleg ei să fie rinoceri sau lebede. Nu în zadar Barbour și-a denumit spațiul configurațiilor multiple Platonia.
Deci spui că eu n-am libertatea deciziei de a sări în pătrățica în care combin galbenul cu albastrul?
O ai, cum să nu, pictore. Mental. Doar că saltul e după cum vor moirele. Ori muzele acelea pe care le și văd dansând goale pușcă în jurul căpșorului tău. Iar dacă vopseaua rezultată se întâmplă să fie, în căsuța în care nimerești, un maroniu dizgrațios, vei da vina pe producător…
Dar eu? Exista oare o variantă în care eu să fi scris Moartea lui Virgiliu?
Evident, poete. Nu doar că exista, dar există și acum. Căci configurațiile sunt fixe și eterne. Doar că altcineva a „compostat” deja pătrățica respectivă.